MAS Raport special - Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (Octombrie 2019)

I. Liban – altă ţară cuprinsă de proteste... cine/ ce urmează?

Săptămâna trecută, un val de proteste a izbucnit în Liban ca răspuns la încercarea guvernului de a impune o taxă pe populara aplicaţie de mesagerie WhatsApp. Aceasta a fost scânteia, nemulţumirile participanţilor vizând în fapt o serie mult mai largă de probleme: corupţia, măsurile de austeritate, degradarea infrastructurii şi gestionarea situaţiei economice. Protestele au depăşit diviziunile sectare şi politice libaneze, cuprinzând toate segmentele societăţii. Demonstraţiile din Liban succed unor evenimente similare care au marcat Orientul Mijlociu în ultimele săptămâni, din Egipt până în Irak.

Începând de săptămâna trecută, o încercare a guvernului libanez de a introduce o taxă pe serviciul de mesagerie WhatsApp a stârnit o o serie de manifestaţii care s-au răspândit în toată ţara, evoluând într-un registru mult mai larg de nemulţumiri faţă de măsurile de austeritate, starea de degradare a infrastructurii şi gestionarea defectuoasă a economiei.

Protestele anti-guvernamentale au izbucnit spontan joi seara (17 octombrie). După ce parlamentul a aprobat un buget de austeritate în iulie, guvernul a decis joi introducerea unei taxe de 0,20 dolari pe apelurile prin intermediul aplicaţiilor de mesagerie, utilizate pe scară largă în Liban.

Deşi guvernul a renunţat, câteva ore mai târziu, la taxarea serviciilor WhatsApp, protestele s-au răspândit în toată ţara, principalele solicitări fiind asigurarea unor condiţii mai bune de viaţă şi eradicarea corupţiei endemice. De asemenea, protestatarii cer o revizuire cuprinzătoare a sistemului politic din Liban.

Forţele de securitate au încercat dispersarea manifestanţilor, utilizând gaze lacrimogene şi gloanţe de cauciuc, fără succes însă. Zeci de persoane au fost rănite şi reţinute. Într-o mişcare fără precedent, protestatari şiiţi au atacat chiar şi birourile deputaţilor mişcărilor Hezbollah şi Amal din sudul Libanului.

Manifestaţiile, cele mai importante după campania „You Stink” (criza gunoaielor) din 2015, reprezintă o provocare mai mult decât serioasă pentru guvernul de unitate naţională al premierului Saad Hariri, care a preluat mandatul cu mai puţin de un an în urmă. Libanezii se confruntă cu o situaţie economică precară, majorarea impozitelor, o infrastructură care se prăbuşeşte, întreruperi ale alimentării cu energie electrică şi apă, grămezi de gunoaie pe străzi, elemente ce au contribuit la acumularea treptată de nemulţumiri. 

***

Probabil, cel mai interesant aspect al acestor proteste este faptul că, cel puţin până acum, au reuşit să transcendă divizările sectare şi politice, cuprinzând toate segmentele societăţii libaneze. În Beirut, Tripoli şi alte oraşe libaneze, protestatarii au ieşit în stradă pentru a aprinde focuri, a scanda şi a participa la mitingurile împotriva actualului guvern.

Frustrarea crescândă a manifestanţilor este rezultatul creşterii inflaţiei, scăderii numărului locurilor de muncă, creşterii datoriei publice şi incapacităţii guvernului de a îmbunătăţi viaţa cetăţenilor. Perspectiva ca guvernul libanez, aproape falimentar şi afectat de acuzaţii de corupţie, să apeleze la majorarea impozitelor pe serviciile mobile pentru a-şi îmbunătăţi situaţia financiară precară, în timp ce libanezii plătesc deja unele dintre cele mai mari tarife din regiune, a fost picătura care a împins cetăţenii să iasă în stradă.

Libanul este profund divizat pe criterii sectare, constituţia ţării şi sistemul de partajare a puterii bazat pe democraţia con-sociaţională (un sistem politic în care „domnia majorităţii este înlocuită prin regula consensuală comună”, potrivit definiţiei politologului olandez Arend Lijphart) consolidând influenţele tribale. Majoritatea protestelor din Liban sunt sectare sau se bazează pe apartenenţa la un partid politic, care în această ţară aproape întotdeauna se traduce prin sectarism.

Aproape de la început a devenit clar că protestele la adresa fiscalizării suplimentare a utilizării aplicaţiei WhatApp erau diferite, trecând peste loialităţile sectare, religioase, etnice şi politice. Aceste tipuri de proteste sunt rare, dar edificatoare în ceea ce se doreşte a face cunoscut – nemulţumirea faţă de regimul existent şi status-quo.

Incapacitatea guvernului de a răspunde eficient solicitărilor manifestanţilor nu este ceva nou în istoria zbuciumată a Libanului. Premierul Hariri a declarat că a înţeles nemulţumirile protestatarilor şi a încercat să decline responsabilitatea pentru criză susţinând că a muncit din greu pentru a ajuta ţara să depăşească problemele economice. De asemenea, a anunţat că renunţă la taxele suplimentare pe WhatsApp, dar aceste atitudini/ măsuri nu mai erau suficiente pentru a calma indignarea populaţiei.

Nu este clar dacă guvernul Hariri va supravieţui acestei crize. În weekend-ul trecut, patru miniştri ai partidului Forţele Libaneze, un partid creştin libanez şi aliatul tradiţional al lui Hariri, şi-au dat demisia din guvern şi s-au alăturat protestatarilor.

Ceea ce a devenit şi mai evident este faptul că problemele Libanului se extind cu mult peste actuala administraţie. Liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah, a susţinut un discurs entuziasmant sâmbătă, 19 octombrie, în care a subliniat că toţi politicienii şi partidele libaneze împărtăşesc vina pentru decenii de guvernare precară. Nasrallah a afirmat că politicienii din Liban au învinovăţit sistematic pe oricine altcineva decât pe ei înşişi, cu scopul de a se sustrage răspunderii. Dar nici rolul Hezbollah în politica şi economia libaneză nu este de neglijat în proliferarea corupţiei, clientelismul şi influenţelor sectare care au afectat ţara.

Ajutorul extern, în special din partea Statelor Unite, este complicat de rolul semnificativ pe care îl joacă Hezbollahul în guvernul libanez. Sistemul de guvernare care a fost creat după războiul civil, moment în care preocupările sectare erau pe primul loc, s-a dovedit incapabil să gestioneze problemele ţării.

Protestele din Liban succed altor demonstraţii anticorupţie (Egipt, Irak) care au măturat regiunea în ultimele săptămâni. Nu există soluţii uşoare sau rapide care să răspundă problemelor Libanului în mod substanţial şi cuprinzător. Ţara se confruntă cu provocări semnificative, incluzând şi un număr masiv de refugiaţi şi persoane strămutate intern, presiuni ecologice agravate de schimbările climatice şi un guvern care pare incapabil să gestioneze chiar şi sarcini municipale de bază, cum ar fi colectarea gunoiului.

Modul în care guvernul libanez şi elita politică vor gestiona această ameninţare rămâne o întrebare fără răspuns, însă schimbările radicale pe teren în ceea ce priveşte mişcarea de protest în sine spun o poveste importantă. Decenii de corupţie şi relaţiile patron-client între liderii politici şi cetăţeni nu au condus decât la o spirală descendentă care riscă să distrugă total economia ţării şi să împingă mare parte a populaţiei la limita de jos a sărăciei. Protestele au loc doar de câteva zile, dar participanţii arată deja o conştientizare din ce în ce mai mare cu privire la tacticile guvernamentale de amăgire folosite de obicei pentru a încerca să difuzeze mişcările populare şi a propriilor nevoi, indiferent de clasă sau sectă.

Rămâne de văzut dacă protestele vor conduce la o schimbare politică radicală în viitorul apropiat, dar cert este că sămânţa unei revoluţii sociale, plantată în 2015, a încolţit!

II. Iran – atentatele asupra petrolierelor continuă... tot cu autor necunoscut!

Vineri (11 octombrie), un alt atentat misterios a ridicat temeri privind o nouă escaladare a tensiunilor în regiunea Golfului – un petrolier iranian a fost victima unui atac, suspectat a fi fost cu rachete, în Marea Roşie, în largul coastelor saudite. Preţul petrolului a crescut imediat cu 2%. Iranienii susţin că este vorba de un atac „terorist”.

Compania Naţională Iraniană a Petrolierelor (NITC, filială a Companiei Naţionale Iraniene a Petrolului, cea mai mare companie de profil din Orientul Mijlociu – 11 milioane de tone/an, transportă atât petrol iranian pentru export, cât şi petrol al altor companii petroliere din lumea întreagă) a anunţat printr-un comunicat că două explozii separate au afectat carena navei iraniene aflată la aprox. 60 de mile marine în largul oraşului-port saudit Jeddah. NITC a susţinut că exploziile, una la ora locală 05.00 şi cealaltă la 05.30, au fost cauzate „probabil de lovituri cu rachetă”.  Nava a rămas stabilă, nu au izbucnit incendii, iar echipajul nu a fost afectat.

Petrolierul iranian şi-a pornit ultima dată transponderul în august, lângă oraşul-port iranian Bandar Abbas. Petrolierele iraniene îşi opresc în mod obişnuit dispozitivele de urmărire pentru a eluda sancţiunile americane privind vânzarea petrolului autohton.

Autorităţile saudite au făcut cunoscut că ar fi recepţionat un mesaj de ajutor în aceeaşi zi de la un petrolier iranian avariat aflat în Marea Roşie, dar nava a continuat să se deplaseze şi şi-a oprit transponderul înainte de a se putea interveni.

Marea Roşie este o rută principală de transport maritim global pentru petrol şi alte mărfuri, care leagă Oceanul Indian cu Marea Mediterană prin canalul Suez.

***

Nu a existat nicio revendicare a responsabilităţii atacului, iar autorităţile iraniene nu au făcut publică nicio supoziţie privind identitatea autorului, anunţând însă că îşi rezervă dreptul de a analiza cu atenţie ce s-a întâmplat şi de a replica după clarificarea tuturor aspectelor „complotului”.

În ultimele luni au avut loc mai multe atacuri asupra petrolierelor sau infrastructurii petroliere din Golf. Incidentul de vineri survine acuzaţiilor Statele Unite că Iranul a fost în spatele atacurilor din iunie şi iulie asupra unor tancuri petroliere în apropierea strâmtorii Hormuz, acuzaţii negate vehement de Teheran.

Relaţiile dintre Washington şi Teheran s-au deteriorat constant de la retragerea de anul trecut a SUA din Acordul nuclear iranian, urmată de reluarea sancţiunilor/ asprirea sancţiunilor în aşa cunoscuta campanie de „presiune maximă” împotriva Teheranului.

Acest incident, cel mai recent în care a fost implicat un petrolier în regiunea Mării Roşii şi a Golfului, poate exacerba tensiunile dintre Iran şi Arabia Saudită, adversari regionali care se confruntă deja prin proxi în Yemen.

III. Tunisia – un nou preşedinte... noi speranţe!

Tunisia este ţara unde a apărut scânteia Primăverii Arabe, unde tinerii au ieşit pe străzi în speranţa unei vieţi mai bune şi libere. Au trecut aproape nouă ani, iar nemulţumirile persistă. Din nou tinerii acuză clasa politică de corupţie şi incapacitate să rezolve problemele economiei şi securităţii. Dar de data asta s-au exprimat prin vot. Un candidat surpriză a devenit preşedintele ţării. Va fi noul preşedinte capabil să îndeplinească speranţele celor care l-au votat?

Miercuri, 23 octombrie, noul preşedinte al Republicii Tunisiene, Kais Saied, a depus jurământul în faţa membrilor Parlamentului şi celor mai înalţi demnitari ai statului. Saied i-a succedat preşedintelui interimar Mohamed Ennaceur, numit pentru 90 de zile în fruntea statului tunisian după decesul, în iulie, al primului preşedinte ales democratic prin sufragiu universal, Beji Caid Essebsi.

Aproape necunoscut până de curând pe scena politică, profesorul de drept Kais Saied (61 de ani), a câştigat alegerile cu 72,71% din voturi, devansându-l cu mult pe contracandidatul său, Nabil Karoui, un om de afaceri controversat. Născut pe 22 februarie 1958, într-o familie originară din Beni Khiar (pe coasta de est, în apropierea Tunisului), Saied a crescut în Rades, cartier al clasei de mijloc din sudul capitalei tunisiene. El şi-a făcut toate studiile în învăţământul public autohton, devenind profesor de drept.

Candidat independent, fără experienţă politică, susţinut de partidul conservator islamist Ennadha, Saied s-a angajat să lupte împotriva corupţiei şi să sprijine descentralizarea. Conduita austeră afişată pe timpul campaniei electorale i-a adus porecla de „Robocop”, în timp ce platforma sa anti-sistem a ajutat la atragerea alegătorilor tineri, dezamăgiţi de activitatea politicienilor pe care îi acuză că nu au reuşit îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă după revolta din 2011. Saied şi-a descris victoria ca o „revoluţie în cadrul legitimităţii constituţionale”.

***

Saied şi-a început cariera în anii 90 ca profesor de drept la o universitate din Tunis. Mai târziu, după revoluţie, a fost cooptat ca membru al comisiei care a sprijinit parlamentul în elaborarea noii constituţii, adoptată în 2014.

A devenit cunoscut pentru că a susţinut discursuri elocvente mulţimilor în araba standard, mai degrabă decât în dialectul tunisian, în timpul campaniei sale, precum şi pentru orientările sale conservatoare. Saied este un susţinător al pedepsei cu moartea şi se opune homosexualităţii, precum şi moştenirii egale pentru bărbaţi şi femei – propunere introdusă de predecesorul său, Beji Caid Essebsi (în conformitate cu legea islamică, o fiică moşteneşte jumătate din cota unui fiu).

El a fost sincer cu privire la părerile sale social-conservatoare şi controversate, pe care le-a exprimat fără cea mai mică ezitare. Cu toate acestea, a promis că va respecta libertăţile sociale consacrate de drept în ultimii ani.

Popularitatea lui Saied a fost alimentată şi de declinul unui sistem politic care nu a reuşit să răspundă nevoilor economice principale.

Profilul simplu, necosmetizat, al lui Saied a fost în contrast puternic cu cel al lui Karoui, care a fost arestat la sfârşitul lunii august pentru acuzaţii de spălare de bani şi evaziune fiscală.

Probabil considerat liderul „cel mai puţin probabil” într-o societate arabă, austerul şi educatul Saied s-a distanţat de ceilalţi 25 de candidaţi din primul tur al alegerilor prezidenţiale din Tunisia. După ce a câştigat această rundă, el a anunţat că nu va face campanie împotriva contracandidatului Karoui pe timpul detenţiei acestuia, spunând că aceasta îi va oferi un „avantaj nedrept”.

Această deschidere şi obsesie pentru echitate l-a conectat la aspiraţiile tinerilor tunisieni, care, mai presus de toate, îl văd pe Saied ca un lider onest oferindu-le cheile viitorului naţiunii. În timpul ascensiunii sale meteorice, Saied a promis să combată corupţia şi să promoveze justiţia socială, susţinând că accesul la servicii de sănătate şi apă este parte a securităţii naţionale şi că educaţia ar „imuniza” tinerii împotriva extremismului.

Viziunea transformatoare a lui Saied este o ameninţare pentru elita politică din Tunisia. Noul preşedinte a promis să descentralizeze guvernul şi procesul prin care sunt aleşi membrii Adunării Reprezentanţilor Poporului (parlamentul tunisian). El susţine un sistem în care tunisienii ar alege mai întâi consiliile locale mici, care apoi vor alege reprezentanţi regionali şi aceştia, la rândul lor, îşi vor desemna liderii la nivel naţional. În acest sistem, mandatul parlamentarilor ar putea fi retras dacă aceştia nu reuşesc să răspundă nevoilor celor care i-au desemnat printr-o procedură nedetaliată însă de Saied.

Întrucât procesul propus de descentralizare ar necesita, în esenţă, ca parlamentul să voteze propria dizolvare, nu este clar modul în care Saied va implementa un plan atât de ambiţios.

Având în vedere că ideile lui Saied nu se înscriu în responsabilităţile prezidenţiale, care se limitează în mare măsură la afacerile externe şi la apărarea naţională, criticii l-au acuzat de populism. Aceştia susţin, de asemenea, că proiectele sale utopiste nu vor rezista odată ce se va confrunta cu un parlament care, după toate probabilităţile, îi va respinge propunerile.

Susţinătorii lui Saied insistă însă că acesta este mai mult principial decât populist, iar ultima descriere este mai potrivită pentru fostul său adversar, Karoui. Acesta a format partidul Qalb Tounes cu doar câteva luni înainte de alegeri şi a folosit pe scară largă canalul său Nessma TV pentru a-şi promova iniţiativele filantropice în timpul alegerilor. În schimb, opiniile lui Saied au rămas aceleaşi de când a intrat în viaţa publică.

Rămâne de văzut dacă Saied va reuşi să se ţină de promisiuni... Cert este că noul preşedinte va trebui să lucreze cu un parlament fragmentat care se luptă pentru a forma un guvern. Şi această situaţie se întâmplă într-o perioadă în care Tunisia trebuie să abordeze reforme importante pentru a atenua sărăcia şi a combate problemele de securitate!