MAS Raport special - Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Octombrie 2018 (I)

SUMAR

I. Hamas – Israel. În aşteptarea unei explozii umanitare în Fâşia Gaza.

II. Extinderea mandatului forţelor militare turce dislocate / acţionând în Irak şi Siria

III. Toată lumea bombardează Siria. A venit, din nou, şi rândul Iranului.

IV. Criza politică din Irak ia sfârşit odată cu desemnarea preşedintelui şi premierului.

V. Dispariţia unui ziarist dizident provoacă o nouă criză în relaţiile dintre Turcia şi Arabia Saudită

I. Hamas – Israel. În aşteptarea unei explozii umanitare în Faşia Gaza.

Deşi în cursul lunilor august – septembrie se prefigura un acord între Israel şi gruparea Hamas, cu mediere egipteană, ultima perioadă a fost marcată de escaladarea violenţelor, de continuarea marşurilor organizate de militanţii palestinieni către graniţa care separă enclava de teritoriul Israelului şi de escaladarea tensiunilor inter-palestiniene. Situaţia economică a enclavei este suficient de gravă pentru a impune măsuri de urgenţă.

Astfel, prin mediere ONU, s-a reuşit acceptul Qatarului pentru a furniza combustibil în valoare de 60 de milioane de dolari pentru singura centrală termo – electrică din Fâşia Gaza, ceea ce va permite dublarea numărului de ore pe zi în care locuitorii palestinieni beneficiază de curent electric, de la patru la opt. Criza infrastructurii din Gaza, dar şi neînţelegerile inter – palestiniene, agravează situaţia palestinienilor din această fâşie de teritoriu şi creează condiţiile unei explozii sociale şi al unui nou conflict cu Israelul.

Pe 4 octombrie, general-locotenent Gadi Eisenkot, şeful Statului Major al Forţelor de Apărare israeliene a decis suplimentarea forţelor dislocate la graniţa cu Fâşia Gaza pentru a contracara acţiunile nocturne ale militanţilor Hamas care au organizat proteste şi marşuri de noapte în direcţia gardului de separare de teritoriul palestinian, pentru descurajarea construirii structurii de securitate anti-tunel, pe care partea israeliană încearcă să o realizeze pe partea sa de frontieră.

Schimbarea tacticii de proteste şi hărţuire a forţelor israeliene, prin utilizarea acţiunilor de noapte, menţine tensiunea ridicată în comunităţile israeliene din apropierea graniţei. Menţine, de asemenea, şi perspectiva unui nou conflict între Israel şi Hamas. Pe care niciuna din părţi nu-l doreşte. Dar care nu aşteaptă decât o scânteie ca să izbucnească. Iar Autoritatea Naţională Palestiniană pare a nu avea capabilităţile politice şi diplomatice pentru a-l preveni, fiind interesată doar de slăbirea concurentului intern, Hamas.

Conştienţi de gravitatea situaţiei sunt atât liderii israelieni, cât şi cei ai Hamas, cei din urmă nedorind să repete episoadele eroice, dar tragice şi cu consecinţe directe asupra vieţii locuitorilor din Gaza, din conflictele anterioare

Astfel, Yahya Sinwar, lider politic al Hamas, dar şi comandant al brigăzilor Izz ad-Din al-Qassam, numărul doi în ierarhia politică din Fâşia Gaza, după Ismail Haniyeh, a declarat recent, la începutul lunii octombrie, într-un interviu acordat publicaţiei italiene La Repubblica, preluat şi de presa israeliană[1], că Hamas nu este interesată de un conflict cu Israelul. Liderul Hamas a precizat însă că „o explozie este inevitabilă, în situaţia actuală”. Sinwar nu a fost considerat niciodată ca făcând parte din zona moderată a Hamas, condamnarea sa la patru termene de închisoare pe viaţă fiind tocmai pentru capturarea şi uciderea a doi soldaţi israelieni. După 22 de ani de închisoare, după încă un conflict, în 2014, sângeros cu Israelul, liderul palestinian afirmă că „războiul nu e în interesul nimănui”. Dimpotrivă, principalul obiectiv al Hamas este ridicarea blocadei israeliene asupra Fâşiei Gaza. Declarând acest lucru, conducerea Hamas nu a încetat, totuşi, organizarea demonstraţiilor săptămânale la gardul de pe frontieră, în speranţa că popularizarea în media a acestor proteste va da, până la urmă, roade, iar Israelul va adopta o poziţie mai conciliantă faţă de situaţia din enclavă. Hamas este într-o poziţie inconfortabilă şi datorită presiunilor din partea Autorităţii Naţionale Palestiniene / ANP, a preşedintelui Mahmoud Abbas, care acţionează pentru revenirea Gaza în subordinea politică a ANP. Un acord între Hamas şi Israel, cu dividende privind îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale palestinienilor din fâşie, ar întări Hamas, ceea ce nu e o perspectivă vizată de Abbas.

Mesajul lui Sinwar a fost unul în care oferă pacea pentru un acord cu Israelul, mediat de Egipt. A fost unul şi pentru comunitatea internaţională – liderii Hamas comunică extrem de rar cu media internaţională, ceea ce particularizează acest interviu – că Hamas îşi îndeplineşte partea sa din responsabilităţi în evitarea unui conflict.

Pe partea militară, Israelul a luat măsurile care să descurajeze inflitrările nocturne din Fâşia Gaza, să micşoreze efectele utilizării de către protestatarii palestinieni a mijloacelor asimetrice inedite (baloane incendiare, baloane cu încărcături explozive ataşate, incursiuni nocturne) împotriva comunităţilor israeliene din apropierea graniţei. Dar, aşa cum şi liderul Hamas insinua în interviul acordat, explozia poate fi nu una militară, ci sub forma unei crize umanitare, în lumina media internaţionale. O situaţie pe care Israelul o va gestiona la fel de greu, dacă nu cu eforturi suplimentare, faţă de un conflict militar clasic.

II. Extinderea mandatului forţelor militare turce dislocate / acţionând în Irak şi Siria

Pe 4 octombrie, Parlamentul turc a aprobat extinderea mandatului forţelor militare dislocate în Irak şi Siria, documentul legislativ precizând că măsura este motivată de „continuarea prezenţei organizaţiilor teroriste la graniţele Turciei. Existenţa PKK şi ISIS în Irak reprezintă o ameninţare directă la pacea regională, la stabilitatea şi securitatea Turciei”.

Documentul iniţial adoptat de parlamentul turc oferea mandat forţelor militare turce să acţioneze peste graniţă, în intervalul 31 octombrie 2017 – 31 octombrie 2018. În timp ce în Irak, obiectivele turce sunt grupările PKK din zona Munţilor Qandil, şi YBS (Unităţile de Protecţie Shingal) din zona Shingal / Sinjar, ale comunităţii Yazidi, în Siria situaţia este mai complexă. Aici, Turcia acţionează pe mai multe fronturi, cu mijloace diferite:

• în enclava Idlib încearcă implementarea unui acord convenit cu Rusia, prin care forţele siriene rebele moderate să se regrupeze pentru a izola grupările radicale, precum Tahrir al-Sham / HTS, franciză Al – Qaida, şi a crea condiţiile soluţionării situaţiei extrem de complexe din zonă. Situaţie aproape imposibilă;
•  în zona Manbij, unde se încearcă, prin coordonare cu forţele SUA, eliminarea forţelor kurde. Deocamdată SUA au răspuns solicitării turce de organizare de patrule comune, prin  acordul bilateral local din iunie 2018,  dar nu au trecut şi la următoarea etapă, prin care să sprijine evacurea forţelor kurde. Astfel că, potrivit ministrului turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, există o oarecare întârziere dar important este, potrivit acestuia, că Turcia şi SUA cooperează. Obiectivul este eliberarea zonei de forţele kurde şi trecerea acesteia sub controlul administrativ al localnicilor. Localnicii vor fi, desigur, grupări sprijinite de Ankara, mai mult sau mai puţin locale;
• la est de Eufrat, unde Turcia are deocamdată doar obiective, nu şi forţe dislocate. Aici Ankara ar dori ca SUA să renunţe la sprijinirea Forţelor Siriene Democratice / majoritar kurde / majoritar YPG (formaţiune declarată teroristă de către turci.

Operaţiile antiteroriste, atât în ţară, cât şi în afara graniţelor turce, sunt considerate o prioritate pentru guvernul turc, ministrul turc al apărării, Hulusi Akar, declarând pe 5 octombrie, pe timpul vizitei la una din familiile soldaţilor turci ucişi într-un atac al PKK: „Turcia va continua lupta împotriva terorii până când ultimul terorist va fi neutralizat. Nu ne putem opri sau aştepta”.

Într-o evidentă coordonare cu declaraţia ministrului, Statul Major Genral turc a făcut bilanţul unei săptămâni de luptă, 28.09 – 04.10, împotriva grupărilor teroriste, evidenţiind, cum era de aşteptat, aspectele pozitive: 12 terorişti „neutralizaţi” pe teritoriul turc, 56 terorişti neutralizaţi pe teritoriul irakian. Termenul „neutralizat” este utilizat de oficialii turci pentru a descrie capturarea, predarea de bună voie sau uciderea persoanelor acuzate de acţiuni teroriste.

III. Toată lumea bombardează Siria. A venit, din nou, şi rândul Iranului.

Într-o operaţie de pedepsire a presupuşilor autori ai atacului de la parada militară din 22 septemebrie din oraşul Ahvaz, precum şi a inspiratorilor externi ai acestora, Iranul a atacat cu rachete balistice locaţii din estul Siriei. Comunicatul Gărzilor Revoluţionare iraniene din 1 octombrie precizează emfatic: „Pumnul nostru de fier este pregătit să furnizeze un răspuns zdrobitor la orice ticăloşie a duşmanilor”.

Atacul a avut loc în timpul nopţii, la orele 02.00, a.m., asupra bazelor „takfirilor” / militanţii ISIS în terminologia oficială iraniană, sprijiniţi de „America şi alte puteri regionale”. Iar comunicatul iranian detaliază: „cel puţin şase rachete au fost lansate către Siria. Alte şapte drone au fost utilizate pentru bombardarea ţintelor rebelilor, pentru distrugerea depozitelor de provizii şi a infrastructurii utilizate de grupare” (ISIS, n.n.).

Într-o montare media, atacul a fost prezentat la televiziunea iraniană, începând cu momentul lansării, de la o bază de rachete situată în vestul ţării, în provincia Kermanshah, continuând cu urmărirea traiectoriei rachetelor peste zona centrală a Irakului, localitatea Tikrit, până la impactul acestora cu presupusele ţinte, în apropiere de oraşul sirian Al Bukamal, sud – estul Siriei.

Nu este primul atac iranian de acest tip asupra teritoriului Siriei, dar a fost cel mai elaborat şi mai mediatizat. Mesajul a fost: Iranul are „abilitatea şi puterea militară de a lovi orice ţintă care constituie o ameninţare la adresa sa”.

Media siriene au reacţionat cu întârziere la atacul cu rachete efectuat de un aliat al Damascului. Dacă tot bombardează inamicii Siriei şi ai preşedintelui Assad, Israelul, unele din statele coaliţiei antiteroriste, de ce nu ar face-o şi aliaţii – Rusia oricum execută cu temeinicie operaţiunile de bombardament -, mai ales când vrea să transmită un mesaj care nu e adresat Damascului. Aşa că de la Teheran a venit confirmarea că rachetele balistice iraniene pot lovi şi ţinte în afara teritoriului naţional. Deocamdată, undeva în deşert.

IV. Criza politică din Irak ia sfârşit odată cu desemnarea preşedintelui şi premierului.

Parlamentul de la Bagdad l-a desemnat marţi (02 octombrie) pe Barham Saleh să ocupe funcţia de preşedinte al statului. După mai puţin de două ore, deşi avea la dispoziţie un termen de 15 zile, noul şef al statului i-a încredinţat mandatul de premier lui Abdul Mahdi, politician şiit independent, punând astfel capăt crizei politice declanşate în Irak după rezultatele neconcludente ale alegerilor parlamentare din mai a.c.

Potrivit sistemului politic irakian adoptat după sfârşitul dictaturii lui Saddam Hussein în 2003, preşedintele ţării, cu rol mai mult simbolic, trebuie să fie un membru al minorităţii kurde, preşedintele parlamentului - un sunnit, iar premierul, care deţine puterea executivă, un şiit.

Barham Saleh[2], reprezentant al Uniunii Patriotice a Kurdistanului (UPK), fost vicepremier al Irakului şi premier al Kurdistanului, a obţinut 219 voturi, iar contracandidatul său, Fuad Hussein, din partea Partidului Democratic din Kurdistan (PDK), doar 22. Înfrângerea lui Hussein este o lovitură dură la adresa lui Massoud Barzani, fostul preşedinte al Kurdistanului autonom, al cărui referendum de independenţă din 2017 a fost un fiasco.

Saleh este considerat un moderat, spre deosebire de Hussein, care a fost timp de un deceniu şef de cabinet al liderului kurd radical, Massoud Barzani.

Premierul desemnat, Abdul Mahdi[3], a mai fost ministru de finanţe în 2004-2005, vicepreşedinte al Irakului în 2006-2011 şi ministru al petrolului în 2014-2016.

Mahdi are la dispoziţie 30 de zile pentru dificila sarcină de a contura un guvern care să fie aprobat de legislativ în contextul unor coaliţii parlamentare fragmentate.

Mahdi a fost nominalizat de principalele blocuri politice şiite rivale, unul condus de clericul Moqtada al-Sadr şi premierul în funcţie Haider al-Abadi, iar celălalt, de liderul miliţiilor sprijinite de Iran, Hadi al-Ameri, şi fostul premier Nuri al-Maliki. Al-Ameri şi al-Maliki sunt cei mai importanţi susţinători ai Iranului din Irak, al-Abadi a fost perceput drept candidatul preferat de Washington, iar al-Sadr se auto-portretizează ca naţionalist care se opune atât influenţei SUA, cât şi a Iranului.

Pretenţiile ambelor blocuri politice privind deţinerea majorităţii parlamentare şi incertitudinile privind componenţa noului guvern au determinat o creştere a tensiunilor la nivelul populaţiei într-un moment în care irakienii manifestă o nemulţumire crescândă pe fondul lipsei stringente a serviciilor de bază, ratei crescute a şomajului şi progresului lent de reconstrucţie a ţării.

Ajungerea la un acord privind susţinerea aceluiaşi candidat pentru funcţia de premier, percepută ca o soluţie de compromis, a diluat disputa dintre cele două blocuri; potrivit analistului politic irakian Ahmed Younis, „desemnarea lui Abdul Mahdi reprezintă cea mai bună soluţie pentru mulţumirea tuturor formaţiunilor şiite, care ajunseseră aproape de punctul declanşării unui conflict intra-şiit fără soluţie. Prin nominalizarea candidatului independent Abdul Mahdi nu există câştigători sau perdanţi, toată lumea fiind mulţumită cu această soluţie”.

Dacă desemnarea premierului a reuşit să difuzeze tensiunile şiite, alegerea lui Barham Saleh în funcţia de preşedinte alimentează tensiunile inter-kurde. Preşedinţia a fost disputată cu înverşunare de cele două partide principale kurde, PDK şi UPK, acestea nereuşind să convină asupra unui reprezentant comun, aşa cum se întâmpla în mod tradiţional. Astfel, alegerea lui Saleh, naşte îngrijorări privind destabilizarea Kurdistanului din cauza tensiunilor crescânde dintre PDK şi UPK.

Principalele provocări care îl aşteaptă pe noul premier, dincolo de formarea guvernului, sunt reconstrucţia ţării după patru ani de război cu militanţii Statului Islamic, calmarea tensiunilor etnice şi religioase interne şi balansarea relaţiilor externe între cei doi aliaţi majori ai Irakului, Iranul şi SUA, angrenaţi într-o relaţie conflictuală din ce în ce mai complicată.

Care ar fi atu-urile noului premier? Date fiind activitatea anterioară şi experienţa la conducerea unor ministere, Mahdi poate fi considerat un quasi-tehnocrat. Pare a fi în termeni buni cu ambele blocuri politice şiite principale, dar nefiind membru al niciunuia dintre acestea, nu va putea fi acuzat de favoritism în alocarea portofoliilor din noul cabinet. Teoretic, această poziţionare îl face deschis mai degrabă presiunilor saadriste de a aloca cele mai multe poziţii unor tehnocraţi cu expertiză practică, care ar trebui să fie mult mai capabili să gestioneze problemele sociale şi economice ale Irakului decât politicienii de carieră şi să recâştige încrederea populaţiei în conducerea ţării. Mahdi a arătat simpatie pentru suniţi în trecut şi are relaţii strânse cu politicieni suniţi importanţi, recunoscând motivele nemulţumirii acestora şi, probabil, este mult mai potrivit decât predecesorii săi în a construi punţi peste diviziunile sectariene şi a realiza cu adevărat o reconciliere între şiiţi şi suniţi.

De asemenea, noul premier nu este antagonic regiunii kurde, sprijinind în trecut cererile Erbilului pentru organizarea unui referendum privind trecerea Kirkuk-ului sub jurisdicţia sa.

Pe de altă parte, Abdul Mahdi este un apropiat atât al Washingtonului, cât şi al Teheranului.

Totuşi, este important de ţinut seama că un cabinet tehnocrat nu este un panaceu pentru problemele Irakului. Va fi nevoie de mai mult de un guvern pentru a destructura reţelele de influenţă infiltrate la toate eşaloanele administraţiei centrale. Ce va reuşi Mahdi să facă în cele 30 de zile pentru formarea noului cabinet va permite o prognoză pe termen scurt a viitorului Irakului şi şanselor de a depăşi crizele politice şi socio-economice curente. Compunerea noului guvern va indica dacă noul premier va avea succes în negocierea unei strategii de conducere a ţării dincolo de interese conflictuale şi politici etnico-sectariene.

V. Dispariţia unui ziarist dizident provoacă o nouă criză în relaţiile dintre Turcia şi Arabia Saudită

Un jurnalist saudit cunoscut ca unul dintre cei mai vocali critici ai regimului de la Riad a dispărut după o vizită la consulatul ţării sale din Istanbul, provocând serioase temeri privind siguranţa sa şi ridicând temperatura dialogului diplomatic dintre Turcia şi Arabia Saudită. Jamal Khashoggi[4], un proeminent comentator care scria în mod regulat articole pentru Washington Post, a intrat în misiunea diplomatică saudită din Istanbul, marţi (02 octombrie) după prânz, pentru o vizită legată de certificarea divorţului, urmând ca ulterior să se căsătorească cu logodnica sa de naţionalitate turcă. Aceasta l-a aşteptat în afara misiunii, iar după 12 ore a solicitat ajutorul poliţiei.

Khashoggi a părăsit Arabia Saudită cu mai mult de un an în urmă pentru un exil auto-impus în SUA, unde a început să critice politica regimului de la Riad şi pe promotorul acesteia, prinţul moştenitor Mohammed bin Salman. În unul din articolele sale publicate anul trecut, el spunea „că şi-a părăsit ţara pentru a ridica vocea. A face altceva ar însemna să-i trădeze pe cei care lâncezesc în închisoare. Eu pot vorbi în timp ce alţii nu pot”. Anterior, jurnalistul îşi exprimase temerile privind siguranţa sa în Arabia Saudită.

Miercuri, autorităţile saudite au emis un comunicat prin care au anunţat că jurnalistul a dispărut după ce a părăsit consulatul în ziua anterioară şi că acţionează în coordonare cu partea turcă pentru găsirea acestuia. În replică, oficiali din poliţia turcă au anunţat că ei cred că jurnalistul este încă în interiorul clădirii, unde poliţia nu poate să investigheze fără o invitaţie din partea saudiţilor.

Joi, MAE turc l-a convocat pe ambasadorul saudit pentru a discuta problema, iar vineri prinţul saudit, Mohammed bin Salman, a anunţat într-un interviu pentru Bloomberg că autorităţile turce pot efectua investigaţii în interiorul clădirii consulatului saudit din Istanbul. Bin Salman a mai declarat pentru Bloomberg: „Este un cetăţean saudit şi suntem foarte dornici să ştim ce s-a întâmplat cu el. Vom continua dialogul cu guvernul turc pentru a vedea ce i s-a întâmplat lui Jamal acolo. Din câte ştiu, a intrat şi a ieşit de acolo după câteva minute sau o oră. Nu sunt sigur. Investigăm asta prin ministrul de externe”.

Sâmbătă (06 octombrie), reporteri Reuters au făcut turul consulatului pentru a se convinge că jurnalistul saudit nu este deţinut în clădire, iar procurorii turci au deschis o investigaţie. Surse citate de The Guardian şi-au exprimat opinia că jurnalistul ar fi fost ucis, după ce ar fi fost torturat (fără nicio probă), iar corpul acestuia ar fi fost mutat din interiorul misiunii.

Duminică, poliţia a anunţat că deţine dovezi care indică faptul că Jamal Khashoggi ar fi mort. Potrivit acestora, o echipă de 15 saudiţi ar fi intrat în ţară pe 29 septembrie, fiind prezenţi în clădirea consulatului în ziua dispariţiei lui Khashoggi. Pentru prima dată a intervenit public şi preşedintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, care s-a declarat întristat de caz, dar va aştepta rezultatele investigaţiei poliţiei.

Luni (08 octombrie), ambasadorul saudit a fost convocat din nou la MAE turc pentru a i se cere deplina cooperare a părţii saudite pentru elucidarea cazului, inclusiv permisiunea de a investiga în interiorul consulatului.

Asasinarea unui disident saudit pe teritoriul Turciei va înrăutăţi relaţiile dintre cele două state. Turcia s-a situat de partea Qatarului în problemele pe care le are cu Arabia Saudită şi ceilalţi vecini, iar apropierea Turciei de Iran a iritat guvernul de la Riad. Autorităţile turce au transmis că investigaţia va fi una amplă şi că acesta este un caz foarte important pentru guvern. Guran Kislakci, preşedintele Turkish-Arab Media Association, a declarat pentru New York Times că poliţiştii turci care păzesc consulatul au verificat înregistrările suprinse de camerele video, iar jurnalistul nu a fost văzut părăsind clădirea. El a adăugat că în înregistrări pot fi văzute mai multe maşini intrând şi ieşind din incinta misiunii diplomatice.  

Implicarea preşedintelui turc în acest scandal denotă importanţa pe care Ankara o acordă cazului şi potenţialul de deteriorare al relaţiilor dintre cele două ţări.

Erdoğan a declarat că Arabia Saudită trebuie să dovedească faptul că jurnalistul Jamal Khashoggi a părăsit clădirea consulatului, aşa cum susţin saudiţii. De asemenea, Erdoğan a precizat că poliţia, serviciile de informaţii şi procuratura investighează acest caz şi a dat asigurări că va urmări personal investigaţia. „Nu pot scăpa pur şi simplu, spunând că a plecat”, a transmis preşedintele turc, aflat într-o vizită în Ungaria.