MAS Raport Special - Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Noiembrie 2018 (I)

SUMAR

I. Forţele de Apărare ale Israelului - Un general devine comandant. Comandantul, probabil, va fi în curând politician.

II. „Scutul Arab 1” – Cum încearcă o serie de state arabe să creeze un NATO arab. Deocamdată, antrenându-se în comun.

III. Decizia SUA de a oferi recompense pentru capturarea liderilor PKK, un pas întârziat, afirmă Turcia.

IV. Cu spectrul sancţiunilor deasupra capului, Iranul doar de o acuzaţie de terorism din partea UE mai avea nevoie.

V. Abbas e de acord, Netanyahu nu intervine, Qatar plăteşte.

I. Forţele de Apărare ale Israelului - Un general devine comandant. Comandantul, probabil, va fi în curând politician.

Noul şef al Statului Major General al Forţelor de apărare israeliene va fi generalul maior Aviv Kochavi, actualul locţiitor al generalului locotenent Gadi Eisenkot, cel care deţine această funcţie în prezent. Anunţul s-a produs la sfârşitul lunii octombrie şi a fost unilateral, ministrul apărării, Avigdor Lieberman, făcând public numele generalului ales să conducă armata israeliană în perioada următoare în momentul în care premierul Netanyahu se afla într-o vizită oficială în Oman. Pus în faţa faptului împlinit, premierul israelian şi-a dat acordul, astfel că, de la 1 ianuarie 2019, generalul maior Aviv Kochavi va fi comandantul IDF / Israel Defense Forces / Forţele de Apărare ale Israelului, probabil cea mai importantă instituţie a statului evreu.

Decizia de a-l alege pe generalul maior Kochavi a fost logică, în baza poziţiei pe care o ocupă în prezent, dar petrecută în împrejurări care proiectează o serie de umbre pe relaţia politică existentă la acest moment între premier şi ministrul apărării.

Astfel, nu este foarte clar dacă a fost o coordonare între cei doi lideri în privinţa numirii, existând informaţii că ministrul Lieberman a luat această decizie singur, ca urmare a întârzierii unui răspuns din partea premierului. Relaţiile dintre cei doi oameni politici nu au fost foarte cordiale în ultima perioadă, datorită unor diferenţe de opinie privind gestionarea situaţiei din Gaza, Leiberman abordând protestele de la graniţa cu Israelul mult mai dur decât premierul.

Pentru a nu fi pus în poziţia celui care trebuie să accepte, fără a fi informat anterior, decizia unui subordonat din executiv, Netanyahu a acceptat alegerea, dar a şi transmis „pe surse” că e, de fapt, o soluţie de compromis, ministrul apărării renunţând la prima sa alegere, generalul maior Nitzan Alon, şeful Direcţiei Operaţii, aflat şi el printre cei patru candidaţi principali pentru această funcţie[1].

Oricum, nu a existat un comunicat comun al premierului şi ministrului apărării, aşa cum s-a întâmplat în anul 2014, când situaţia a fost relativ asemănătoare. Şi atunci premierul a întârziat luni de zile în luarea unei decizii.

Alegerea făcută de ministrul apărării, chiar confirmată de premierul  Netanyahu, nu e ultimul pas pentru generalul maior Kochavi în ascensiunea sa către fruntea ierarhiei militare israeliene. Urmează audierile în Comitetul Golberg[2], un organism guvernamental creat special pentru a superviza numirile în funcţiile cele mai importante în stat.

Fostul comandant al Comandamentului de Nord, precum şi al Direcţiei de Informaţii Militare, nu va avea nevoie de o perioadă prea lungă pentru predarea funcţiei, dar termenul e destul de aproape. Nici generalul locotenent Gadi Eisenkot nu va avea probleme de acest gen, eventual de natură politică, în condiţiile în care se apreciază în media israeliene că este bine poziţionat pentru a intra în lupta politică[3], datorită moderaţiei de care a dat dovadă în exercitarea funcţiei sale militare. Iar in Israel, politicienii proveniţi din foşti militari nu sunt chiar o raritate. Dimpotrivă. Există deja calcule cam câte locuri în Knesset ar obţine o formaţiune politică coagulată în jurul actualului şef al armatei israeliene, iar numărul nu este chiar de neluat în seamă. Există, de asemenea, calcule privind locul ce va fi ocupat în spectrul politic, eventuale coaliţii. Cum l-ar putea ajuta pe actualul premier să obţină o majoritate, fără a mai avea nevoie de unele din formaţiunile cu care este, în prezent, într-o alianţă parlamentară. Deocamdată, generalul locotenent Eisenkot a făcut apel ca militarii să rămână în afara politicii, să rămână în cadrul solicitat de apartenenţa la instituţia care asigură existenţa statului israelian. De la 1 ianuarie 2019, poate să opteze pentru un transfer. În interes de partid.

II. „Scutul Arab 1” - Cum încearcă o serie de state arabe să creeze un NATO arab. Deocamdată, antrenându-se în comun.

În această perioadă, 03 – 16 noiembrie, are loc, în Egipt, Exerciţiul Militar „Scutul Arab I”, la care participă forţe militare şi observatori din opt state arabe. Exerciţiul este urmarea aşteptată de câţiva ani a eforturilor SUA - accelerată, în ultima perioadă de preşedintele Trump - şi unor state arabe din regiune, în primul rând Arabia Saudită, Egiptul şi Iordania, de a crea o structură regională pe modelul NATO, care să poată contracara acţiunile Iranului.

Astfel de coaliţii arabe există deja în zona Orientului Mijlociu, în formate diferite  - de exemplu, cea care acţionează în Yemen, împotriva miliţiilor Houthi, sprijinite de Iran, sau grupul statelor arabe care au făcut parte din Coaliţia antiteroristă condusă de SUA şi care a acţionat / încă mai desfăşoară operaţii în Irak şi Siria  - dar un concept de organizaţie comună, politico - militară, a fost şi rămâne greu de realizat datorită rivalităţilor interne arabe, dar şi presiunilor unor state din regiune, precum Israelul, care se pot simţi ameninţate de o forţă arabă comună.

Conform unui purtător de cuvânt al FA egiptene, colonelul Tamer Al Refai[4], Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Kuweit, Bahrain şi Iordania vor particpa cu forţe militare la acest exerciţiu, în timp ce Liban şi Maroc vor fi reprezentate prin observatori. Este de remarcat absenţa de la acest exerciţiu a militarilor din Qatar, implicat într-un conflict diplomatic şi economic cu Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrain şi Egipt, dar şi a celor din Oman, stat care a adoptat o poziţie mediană în relaţiile sale cu statele arabe vs. Iran.

Exerciţiul se va desfăşura în cadrul unui scenariu care va implica participarea componentelor terestre, navale şi aeriene, a forţelor speciale şi apărării AA, la Baza Militară „Mohamed Naguib” din guvernoratul Marsa Matrouh, situat în nord – vestul Egiptului[5].

Exerciţiul a fost precedat de un antrenament bilateral al forţelor egiptene şi saudite, în luna octombrie, în cadrul Exerciţiului „Tabuk 4”,desfăşurat la Baza aeriană Faisal din sud – estul ţării. Statele care şi-au trimis observatori au fost, cu câteva absenţe, aceleaşi care participă la Exerciţiul „Scutul Arab I”.

Un NATO arab nu reprezintă o idee nouă, ea a fost lansată în anii 2015 – 2016, dar adversităţile regionale sunt numeroase, astfel că şi ultima propunere de la summitul Ligii Arabe, care a avut loc în Egipt, pentru o reuniune a şefilor statelor majore naţionale din statele arabe s-a soldat cu un eşec.

La sfârşitul lunii septembrie 2018, diplomatul american Tim Lenderking, asistent pentru statele din Golf al secretarului de stat al SUA, a confirmat că în ianuarie se va desfăşura un summit pentru lansarea unui «NATO Arab »[6], denumit MESA  / Middle East Strategic Alliance, care să includă SUA, Egipt, Iordania, EAU, Oman, Bahrain, Qatar şi Arabia Saudită.

Rămâne de văzut dacă Exerciţiul Militar „Scutul Arab I” a constituit o etapă pentru acest important summit, sau vom înregistra o nouă amânare a coagulării unui structuri politico – militare şi de securitate regionale, arabo – americane, în Orientul Mijlociu.

III. Decizia SUA de a oferi recompense pentru capturarea liderilor PKK, un pas întârziat, afirmă Turcia.

Ministrul turc al apărării, Hulusi Akar, a afirmat, pe 7 noiembrie, într-un interviu acordat agenţiei naţionale de presă Anadolu, că decizia SUA de a oferi sume de bani pentru informaţii sau pentru capturarea liderilor PKK, reprezintă un pas pozitiv, dar întârziat, al partenerului american. Anunţul american a fost făcut, în ziua anterioară, de către Matthew Palmer, asistent al secretarului de stat al SUA, pe timpul unei vizite la Ankara şi este considerat ca un mesaj al SUA către Turcia pentru calmarea animozităţilor între cele două ţări într-o problematică ce le dezbină: sprijinul SUA pentru grupările kurde din nordul Siriei, considerate de către Ankara a avea legături directe cu PKK.

Sumele oferite sunt importante, 5 milioane de dolari pentru Murat Karayılan, 4 milioane de dolari pentru Cemil Bayik şi 3 milioane de dolari pentru Duran Kalkan. Ele sunt echivalente cu cele oferite pentru informaţii sau capturarea liderilor Al – Qaida sau ISIS, ceea ce confirmă faptul că SUA sunt cu adevărat interesate în calmarea importantului său aliat din regiune, e adevărat în cadrul Alianţei NATO, Turcia.

De altfel ministrul Akar a şi precizat că Turcia aşteaptă ca SUA să adopte aceeaşi atitudine şi faţă de liderii YPG, gruparea kurdă din Siria considerată la Ankara a fi doar o extindere siriană a PKK.

De asemenea, ministrul turc a precizat că Turcia se aşteaptă ca SUA să întrerupă sprijinul cu echipamente militare şi muniţii al YPG[7].

Solicitarea turcă va complica relaţia pe care SUA, prin componenta militară dislocată în nordul Siriei, o are cu gruparea kurdă care a avut cea mai consistentă contribuţie la înfrângerea ISIS în nord - estul Siriei. După ce Turcia a reuşit anihilarea YPG în enclava Afrin, ceea ce au putut să ofere SUA au fost patrulele comune turco – americane în zona Manbij, nordul Siriei, teriroriul controlat, încă, de forţele kurde. Desigur, pentru Ankara e prea puţin, majoritatea teritoriului aflat sub controlul kurzilor sirieni, e adevărat, prin intermediul unei grupări armate, Forţele Siriene de Apărare, care include şi formaţiuni arabe, fiind la est de Eufrat. 

Oferta SUA de a sprijini Turcia în capturarea / anihilarea liderilor PKK din nordul Irakului este, de fapt, o contraofertă, pe care liderii turci nu par a o accepta decât „la pachet”. Iar reproşurile SUA la adresa Ankarei privind concentrarea doar pe combaterea miliţiilor kurde, ignorând ameninţarea ISIS, nu fac decât să confime îngrijorările turce cu privire la adevăratele obiective ale prezenţei SUA în regiune.

IV. Cu spectrul sancţiunilor deasupra capului, Iranul doar de o acuzaţie de terorism din partea UE mai avea nevoie.

Arestarea de către poliţia daneză a unui cetăţean norvegian de origine iraniană care urma să fie implicat într-un asasinat în Danemarca a venit la cel mai prost moment pentru Iran, stat aflat sub presiunea sancţiunilor SUA şi care încearcă să menţină relaţiile economice şi politice cu statele europene.

Într-o conferinţă de presă, susţinută la sfârşitul lunii octombrie, directorul Serviciului Danez de Informaţii şi Securitate / PET, Finn Borch Andersen, a precizat că operaţia de identificare şi arestare a potenţialului agent al serviciilor iraniene de informaţii s-a desfăşurat pe parcursul mai multor săptămâni, a fost făcută în cooperare cu serviciile de informaţii şi poliţia din mai multe state nordice şi a implicat acţiuni de amploare fără precedent, inclusiv blocarea circulaţiei între Danemarca şi Suedia.

Obiectivul asasinatului urma să fie liderul filialei daneze a organizaţiei Mişcarea Luptătoare Arabă pentru Eliberarea Ahvaz /Arab Struggle Movement for the Liberation of Ahvaz / ASMLA, cea care a desfăşurat, conform autorităţilor iraniene, atacul sângeros de la parada militară desfăşurată pe 22 septembrie 2018, în oraşul Ahvaz (Khuzestan), vestul Iranului.

Chiar dacă atacul a fost revendicat de o facţiune a grupării, Teheranul a considerat responsabile unele din statele pe teritoriul cărora se află lideri ai acestei grupări, ministerul iranian de externe solicitînd guvernelor olandez, britanic şi danez să „condamne atacul şi să extrădeze persoanele implicate în organizarea lui pentru a fi judecate în Iran”.

Ulterior atacului, Teheranul şi-a direcţionat retorica privind încercările de destabilizare a ţării către SUA şi unele state arabe din regiune (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite), menajând statele europene, într-o perioadă în care sancţiunile impuse de SUA începeau să îşi facă efectul.

Operaţia de pe teritoriul danez a avut, însă, ca efect, solicitarea de către Copenhaga a adoptării de către UE a unei noi serii de sancţiuni împotriva Teheranului, fiind în consonanţă cu poziţia americană exprimată de preşedintele Trump care a solicitat Europei (UE) să adopte o poziţie mai dură faţă de Iran, în contextul existenţei unui „terorism iranian” pe tritoriul european.

Cum antecedentele nu sunt chiar pozitive pentru Iran, Teheranul fiind acuzat şi anterior de organizarea unor operaţii împotriva grupărilor în exil care se opun regimului iranian – de exemplu, în iunie 2018, un potenţial atac cu bombă, dejucat la Paris, împotriva filialei franceze a grupării Mujahedeen-e-Khalq -, incidentul din Danemarca a întărit argumentele statelor care sprijină impunerea de sancţiuni la adresa Iranului.

Desigur, există şi unele coincidenţe interesante, de pildă implicarea Mossadului în sprijinirea cu informaţii a serviciilor de informaţii francez şi danez în cele două operaţii, din iunie, de la Paris, din septembrie - octombrie, din Danemarca. De asemenea, momentul anunţării desfăşurării şi finalizării acestei operaţii s-a produs cu doar câteva zile înainte ca Uniunea Europeană să anunţe crearea instituţiei denumite „Vehicul cu Destinaţie Specială” / Special Purpose Vehicle / SPV[8], care ar fi urmat să asigure un cadru financiar pentru schimburile comerciale dintre UE şi Iran situat în afara sistemului bancar existent şi care ar fi permis scurcircuitarea sancţiunilor SUA.

Conform unor surse media[9], anunţul urma să fie făcut pe data de 5 noiembrie. Ca urmare a operaţiei din Danemarca, extrem de mediatizată, el a fost amânat sine die în aşteptarea unor vremuri mai puţin tulburi pentru relaţiile Europei cu Iranul.

V. Abbas e de acord, Netanyahu nu intervine, Qatar plăteşte.

Presat de preşedintele egiptean, Abdel-Fattah al-Sissi, pe timpul unei întâlniri bilaterale la Sharm el-Sheikh, cu ocazia unei conferinte internaţionale / 3 noiembrie a.c., Mahmoud Abbas, preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene / ANP, a căzut de acord să nu impună noi sancţiuni inter-palestiniene asupra conaţionalilor din Gaza şi să înceapă plata funcţionarilor şi bugetarilor palestinieni care lucrează în teritoriul aflat sub controlul organizaţiei rivale ANP, Hamas.

La întâlnirea dintre cei doi au luat parte şi şeful serviciului egiptean de informaţii / Directoratul General de Informaţii, generalul maior Abbas Kamel (cel care este principalul negociator din partea Egiptului), dar şi reprezentantul ANP pentru reconcilierea interpalestiniană, Azzam al-Ahmad.

Pentru a-l convinge pe Abbas, preşedintele egiptean a avertizat că Egiptul se poate retrage din rolul de mediator ca să dialogheze direct cu Hamas, în calitate de singură autoritate palestiniană în Fâşia Gaza.

Astfel că Abbas a trebuit să fie de acord nu doar cu neimpunerea de noi sancţiuni în Gaza, dar şi cu continuarea procesului de reconciliere internă.

Acceptul preşedintelui palestinian era necesar pentru a se putea ajunge la un acord în negocierile în care Egiptul încearcă să medieze între Hamas şi Israel. Abbas a fost de acord cu aceste condiţii dar a şi pus una: revenirea Fâşiei Gaza sub autoritatea ANP.

Conform media[10], procesul agreat va avea un parcurs în două etape:

pentru calmarea violenţelor şi crearea condiţiilor de dialog: două – trei săptămâni;

pentru reinstalarea autorităţii ANP în Fâşia Gaza şi crearea unui executiv de unitate naţională care să organizeze alegeri parlamentare şi prezidenţiale: aproximativ şase luni.

ANP controlează majoritar zonele palestiniene din Cisiordania, dar are şi o prezenţă importantă în Fâşia Gaza, astfel că negocierile nu ar fi putut continua fără ca Abbas să-şi dea acceptul şi să facă aceste concesii. De altfel şi structurile de forţă israeliene au avertizat Egiptul şi Hamas că nu se poate merge mai departe fără ca preşedintele Abbas să nu fie implicat.

Acordul, mediat de Egipt, dar şi de către structuri ale ONU, încearcă să identifice o soluţie de durată la conflictul dintre Hamas şi Israel, care tinde să devină permanent şi să evolueze exploziv.

Situaţia este atât de dificilă în Fâşia Gaza încât şi liderii israelieni au afirmat că este nevoie de un aport financiar extern pentru a îmbunătăţi situaţia economică a celor aproximativ două milioane de oameni care trăiesc pe acest teritoriu.

Prima etapă a acordului a intrat deja în vigoare, înregistrându-se o anumită reducere a violenţelor de la graniţa cu Israelul, pe fondul unei creşteri a numărului de ore de furnizare a energiei electrice şi al plăţii salariilor funcţionarilor şi tuturor angajaţilor civili din fâşie (nu toate salariile restante, pentru început 60% din cele din luna iulie!). Evoluţiile au fost permise de implicarea Qatarului, care a decis să achite nota de plata pe care ANP şi Israel au trecut-o la categoria „sancţiuni contra Hamas”.

Premierul Netanyahu a luat decizia de a nu interveni în procesul de negociere condus de Egipt şi de a permite afluxul financiar qatarez pentru a evita o explozie socială, prognozată chiar de către serviciile israeliene de securitate, rezolvând o problemă în care este implicat profund cu banii terţilor. Care au intrat, cash, în Gaza, după ce operaţia s-a coordonat cu Israelul, nu cu Abbas şi Autoritatea Naţională Palestiniană[11].

Situaţia s-a relaxat, relativ, în Gaza, Hamas se poate prezenta populaţiei ca o organizaţie care îşi repectă promisiunile şi care tratează de la egal la egal cu Israelul. La rândul său, statul evreu a îndepărtat o parte din tensiunea de la graniţă. Doar Abbas pare a nu avea dividende politice rapide din acest aranjament, aşa că nu se ştie ...