MAS Raport special - Orientul Mijlociu şi Africa de Nord - Martie 2019

SUMAR

I. Siria – Conferinţa de la Bruxelles „Sprijinirea viitorului Siriei şi al regiunii”.

II. Iran – demisia care nu a mai venit.

III. Egipt – noi restricţii pentru mass-media şi reţelele sociale.

IV. Algeria – Armata: „atac la preşedinte”.

I. Siria – Conferinţa de la Bruxelles „Sprijinirea viitorului Siriei şi al regiunii”.

În perioada 12-14 martie, la Bruxelles a avut loc o conferinţă dedicată viitorului Siriei - „Sprijinirea viitorului Siriei şi al regiunii”, prezidată în comun de Organizaţia Naţiunilor Unite şi Uniunea Europeană.

Au participat reprezentanţii a 57 de ţări şi 20 de organizaţii internaţionale şi agenţii ale ONU. În primele două zile (12-13 martie, „zilele de dialog”), peste 1.000 de participanţi (reprezentanţi ai societăţii civile din Siria şi din regiune, miniştri şi factori de decizie din ţările învecinate cu Siria, reprezentanţi ai ţărilor donatoare şi organizaţiilor regionale, ai unor agenţii ale ONU, Crucii Roşii şi Semilunei Roşii) au discutat despre problemele cu care se confruntă poporul sirian, precum şi despre răspunsul internaţional la criză.

Nevoile umanitare sunt în continuare extrem de ridicate. Peste 11 milioane de sirieni din interiorul ţării şi peste 5,6 milioane de refugiaţi în afara graniţelor au nevoie de asistenţă umanitară.

Conferinţa de la Bruxelles a avut două obiective principale:

• să sprijine procesul politic condus de ONU (formatul de la Geneva) şi
• să mobilizeze sprijinul financiar internaţional pentru sirieni (pentru ajutor umanitar atât în interiorul ţării, cât şi în ţările învecinate).

Conferinţa a reuşit să mobilizeze angajamente care se ridică la un total de 7 miliarde USD (6,2 miliarde EUR) pentru 2019, precum şi prin angajamente multi-anuale în cuantum de aproape 2,4 miliarde USD (2,1 miliarde EUR) pentru 2020 şi ulterior.

Comisarul european responsabil pentru ajutor umanitar şi gestionarea crizelor, Christos Stylianides, precum şi adjunctul secretarului general al ONU pentru probleme umanitare, Mark Lowcock, s-au făcut declarat mulţumiţi de fondurile strânse / promise, accentuând că acest ajutor va fi destinat activităţilor desfăşurate pe teren şi va ajunge la milioane de oameni, însă problema principală rămâne identificarea unei soluţii politice.

Dacă asumarea de angajamente financiare reprezintă un semnal important al solidarităţii comunităţii internaţionale cu poporul sirian şi cu vecinii Siriei, care găzduiesc un număr imens de refugiaţi şi resimt tensiunea pe care o implică această generozitate, procesul politic în formatul Geneva este încă blocat deocamdată.

Eforturile pentru pace în formatul Geneva au apărut încă din 2012 (când s-au reunit, la Geneva şi Viena, îndeosebi susţinători ai opoziţiei), soluţia vizată fiind convenirea unei autorităţi de guvernare de tranziţie. Dar în nouă runde de negocieri, mediate de ONU, nu s-a reuşit niciun pas semnificativ înainte. Pre-condiţiile impuse de actorii externi, refuzul lui Assad de a discuta cu opoziţia, diviziunile între diferitele grupări de opoziţie şi, mai ales, pretenţia ca renunţarea lui Assad la putere să fie baza oricărui proces de reconciliere au făcut ca procesul Geneva să eşueze.

În replică, la sfârşitul anului 2016, Rusia, Iranul şi Turcia şi-au asumat eforturile de pace, impunând un acord de încetare a focului între forţele guvernamentale şi rebeli. În ianuarie 2017, au fost lansate convorbiri la Astana / Nursultan (capitala Kazahstanului, redenumită astfel după demisia recentă a fostului preşedinte Nursultan Nazarbaev) între reprezentanţi ai regimului, respectiv ai opoziţiei, sub medierea celor trei ţări-garant, astfel luând naştere ”Formatul Astana / Nursultan” (cu reuniuni şi la Teheran, respectiv Soci). Au urmat alte reuniuni, stabilindu-se armistiţii, diverse iniţiative (zone de de-escaladare, formarea unei comisii pentru redactarea unei noi constituţii), dar şi revelându-se o serie de divergenţe urmare a consolidării influenţei iraniene, nerezolvării problemei kurzilor, existenţei enclavei rebelilor din zona Idlib etc...

Formatul Geneva a fost eclipsat, iar Astana / Nursultan rămâne, cel puţin pentru moment, singurul instrument de normalizare a situaţiei din Siria...

II. Iran – demisia care nu a mai venit.

La sfârşitul lunii trecute (luni, 25 februarie), un anunţ surpriză din partea ministrului de externe iranian, Javad Zarif, privind înaintarea demisiei crea rumoare atât la Teheran, cât şi prin alte capitale (unele foarte importante). Într-o postare pe Instagram (unde altundeva, având în vedere că, în ultima perioadă, comunicarea politică se poartă mai mult pe reţelele sociale), oficialul iranian îşi anunţa intenţia de a renunţa la post. „Cu umilinţă îmi cer scuze pentru inabilitatea de a-mi continua mandatul şi pentru toate neajunsurile provocate în ultimii ani prin poziţia mea de ministru de externe… Mulţumesc naţiunii şi oficialilor iranieni... de asemenea, îmi exprim recunoştinţa pentru generozitatea pe care dragul şi bravul popor iranian şi respectatele sale autorităţile au avut-o în ultimele 67 de luni” sunt unele dintre mesajele postate de Zarif pe contul său de Instagram.

Zarif nu a oferit un motiv clar pentru demisia, care, pentru a produce efecte, trebuia acceptată de preşedintele iranian, Hassan Rouhani. Acesta a respins, două zile mai târziu, demisia ministrului de externe: „Cred că acceptarea demisiei dumneavoastră ar fi împotriva intereselor ţării, deci o resping”, potrivit unei scrisori către Zarif publicată în media iraniană miercuri, 27 februarie. Zarif a fost văzut ulterior alături de Rouhani şi de alţi oficiali iranieni pe timpul ceremoniei de primire a premierului armean, Nikol Pashinyan.

Lupta dintre partide şi facţiuni politice în Iran este o „otravă mortală” pentru formularea unei politici externe coerente, a declarat Zarif a doua zi după anunţul intenţiei de a demisiona, sugerând că motivul ar fi elementele radicale care s-au opus Acordului nuclear iranian.

Javad Zarif a fost numit ministru de externe în august 2013, cu doi ani înainte ca Teheranul să accepte reducerea programului de îmbogăţire a uraniului şi să-şi ia angajamentul de a nu dezvolta arme nucleare în schimbul ridicării sancţiunilor internaţionale – Acordul nuclear iranian (formal cunoscut sub denumirea Joint Comprehensive Plan of Action / JCPOA), încheiat cu SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Rusia şi Uniunea Europeană.

Fiind un susţinător fervent al Acordului (chiar „artizanul acestuia”), Zarif a devenit treptat ţinta presiunilor din partea blocurilor politice radicale şi conservatoare din Iran care s-au opus încheierii acestuia.

Criticile s-au menţinut chiar şi după semnarea JCPOA, devenind din ce în ce mai puternice din cauză că beneficiile anunţate nu au fost simţite de către populaţie, iar decizia preşedintelui american, Donald Trump, de a denunţa Acordul şi de a reintroduce sancţiunile americane a determinat retragerea firmelor străine care semnaseră sau se pregăteau să semneze contracte cu parteneri iranieni, reducerea comerţului, căderea monedei naţionale, rialul, şi explozia preţurilor.

Această situaţie este exploatată de formaţiunile radicale pentru a-i acuza pe Zarif şi pe preşedintele Rouhani că semnarea Acordului nu a adus nimic bun, dimpotrivă, iar aşteptările iranienilor au fost înşelate.

Frustraţi de evoluţia situaţiei, mulţi iranieni, suporteri ai acestor formaţiuni, au iniţiat proteste sporadice pe întreg teritoriul ţării. Hassan Abbasi, un general la pensie din Garda Revoluţionară Iraniană, a ţinut un discurs la un miting al populaţiei nemulţumite din oraşul Karaj, spunând că Zarif, Rouhani şi Ali Larijani (preşedinte / speaker al Parlamentului, care a sprijinit activ încheierea Acordului) ar trebui „scuipaţi” de poporul iranian.

De regulă o persoană calmă, Zarif pare totuşi să fi fost afectat de aceste învinuiri.

Pe de altă parte, anunţul a fost făcut la câteva ore după vizita „surpriză” a preşedintelui sirian, Bashar Al-Assad, la Teheran, unde acesta s-a întâlnit cu liderul suprem, Ayatollahul Ali Khamenei, şi cu preşedintele Rouhani. Zarif nu a fost prezent, susţinând că nu a avut cunoştinţă de această vizită (!?). Să fi fost acesta motivul?

În ultimul an, oficiali iranieni apropiaţi liderului suprem au făcut vizite în mai multe ţări cheie pentru politica externă iraniană. Consilierul lui Khamenei pe afaceri internaţionale, Ali Akbar Velayati, a fost la Damasc (aprilie 2018) şi Moscova (iulie 2018) pentru coordonarea politicii Teheranului privind Siria. În noiembrie, anul trecut, Kamal Kharrazi, apropiat al lui Khamenei, a vizitat mai multe ţări europene pentru discuţii privind măsurile UE de facilitare a comerţului cu Iranul după re-impunerea sancţiunilor americane.

Aceste vizite şi negocieri par să fi fost independente de ministerul de externe şi i-au permis liderului suprem să-şi extindă controlul asupra portofoliului Externelor, subminând autoritatea lui Zarif.

Mai departe, măsuri legislative solicitate de UE pentru alinierea legislaţiei iraniene cu normele internaţionale sunt blocate în parlament de reprezentanţii radicalilor, obstrucţionând eforturile diplomatice de întărire a relaţiilor economice cu ţările europene.

Oricare ar fi fost motivul, un lucru este cert: anunţul lui Zarif a provocat emoţie şi preocupare în rândurile populaţiei şi clasei politice, chiar unele voci din tabăra radicalilor cerându-i să rămână în funcţie (135 de deputaţi din diferite facţiuni politice i-au adresat o scrisoare, cerându-i să rămână). Astfel, sprijinul popular şi politic pentru ministrul de externe, Javad Zarif, implicit pentru preşedintele Rouhani, a fost re-consolidat. 

Această evoluţie pare să fi fost adevărata miză a demisiei care s-a dat şi nu s-a aprobat.

III. Egipt – noi restricţii pentru mass-media şi reţelele sociale.

Puţin după mijlocul lunii (marţi, 19 martie), guvernul egiptean a aprobat noi reguli restrictive care permit Consiliului Suprem de Reglementare în domeniul Media / CSRM (Supreme Media Regulatory Council) să blocheze site-uri web sau conturi de pe reţelele sociale cu mai mult de 5.000 de vizitatori dacă există suspiciuni că acestea ar constitui o ameninţare la securitatea naţională.

Documentul adoptat (9 pagini) conţine o listă lungă de subiecte interzise, printre care „orice incită la încălcarea legii şi a principiilor morale publice, la rasism, intoleranţă, discriminare şi ură între cetăţeni”.

Noile reguli permit CSRM să blocheze aceste site-uri şi conturi şi să dispună amenzi de până la 250.000 lire egiptene (14.400 USD). Companiile media care continuă să publice „materiale ofensatoare” pot fi sancţionate cu amenzi de până la 5 milioane de lire egiptene (aprox. 300.000 USD).

Jurnaliştii egipteni au catalogat măsurile ca fiind neconstituţionale, aducând atingere libertăţilor de bază ale presei şi acordând autorităţilor posibilităţi vaste de cenzurare. Un membru al comitetului de conducere a Uniunii Jurnaliştilor din Egipt, Mohamed Abdel-Hafiz, a apreciat că guvernul îi ameninţă pe jurnalişti prin definirea vagă a violărilor securităţii naţionale, precum şi a normelor politice, sociale sau religioase. Un alt membru al comitetului, Gamal Abdel-Rahim, a precizat că „măsura de blocare a site-urilor web nu era cuprinsă în legislaţie, iar Constituţia însăşi prevede că site-urile web şi ziarele nu pot fi închise fără o decizie judecătorească”.

Preşedintele CSRM, Makram Mohammed Ahmed, a refuzat să comenteze.

În ultimii ani, regimul din Egipt a lansat o campanie fără precedent de represiune a reporterilor şi media, zeci de jurnalişti fiind trimişi la închisoare, iar unii corespondenţi străini fiind expulzaţi. Potrivit Asociaţiei pentru Libertatea de Gândire şi Expresie, de la sfârşitul anului 2017, aprox. 500 de site-uri web au fost blocate. Autorităţile au motivat măsurile ca fiind necesare pentru a preveni instabilitatea, pe fondul eforturilor pentru relansarea economiei şi combaterea terorismului în Nordul Sinai.

Noile măsuri sunt mai stricte decât cele aprobate de legislativ în iulie, anul trecut, oferind guvernului aproape un control total asupra media.

De la preluarea puterii, în 2013, noul preşedinte egiptean, Abdel Fatah al-Sisi, a înlăturat sistematic orice obstacol aflat în calea centralizării puterii în mâinile sale.

Situaţia respectării drepturilor omului continuă să se deterioreze, regimul de la Cairo impunând din ce în ce mai multe restricţii prin adoptarea unor legi care să permită pedepsirea oricărei opinii critice sau crearea vreunui curent disident.

IV. Algeria – Armata: „atac la preşedinte”.

După săptămâni de ample proteste ale cetăţenilor algerieni, marţi (26 martie), Şeful de Stat Major şi ministru adjunct al Apărării, gl.lt. Ahmed Gaed Salah, a solicitat, într-o intervenţie televizată, ca preşedintele algerian, Abdelaziz Bouteflika, să fie declarat incapabil de a-şi exercita prerogativele prezidenţiale. „Trebuie să găsim imediat o cale pentru a ieşi cât mai repede din criză, într-un cadru constituţional”, şi-a motivat Salah propunerea, invocând articolul 102 din Constituţie.

O facţiune desprinsă din principalul partid de guvernământ, Frontul de Eliberare Naţională (FEN), şi-a anunţat sprijinul pentru propunerea generalului, însă mai multe partide de opoziţie şi protestatarii au catalogat iniţiativa drept doar o încercare de a opri manifestaţiile de stradă.

De asemenea, fostul premier, Ahmed Ouyahia (înlocuit cu două săptămâni şi jumătate în urmă), a recomandat preşedintelui Bouteflika să demisioneze pentru a putea facilita tranziţia într-un cadru constituţional. Ouyahia este membru al partidului Adunarea Naţională pentru Democraţie, care face parte din coaliţia de guvernământ condusă de FEN.

Şi Abdelmadjid Sidi Said, preşedintele Uniunii Generale a Muncitorilor Algerieni, formaţiune influentă în coaliţia de guvernare, şi-a declarat sprijinul pentru propunerea şefului Armatei.

Potrivit Articolului 102, Consiliul Constituţional poate solicita investigarea stării de sănătate a preşedintelui, după care, în funcţie de rezultat, poate decide incapacitatea de îndeplinire a prerogativelor funcţiei. Dovezile furnizate vor fi analizate într-o reuniune comună a celor două Camere ale Parlamentului, iar decizia poate fi validată cu votul a minimum două treimi din membri. Preşedintele Camerei Superioare preia mandatul pentru 45 de zile, iar dacă şeful statului rămâne incapabil să-şi desfăşoare activitatea, executivul are la dispoziţie trei luni pentru organizarea de alegeri prezidenţiale.

Zeci de mii de algerieni au participat la manifestaţii de protest în mai multe oraşe din Algeria pentru a-şi arăta dezaprobarea faţă de decizia preşedintelui Abdelaziz Bouteflika de a participa la alegerile prezidenţiale planificate iniţial pentru 18 aprilie a.c., pentru un al cincilea mandat. Amploarea protestelor este fără precedent, participanţii manifestând nu numai împotriva re-alegerii unui preşedinte bolnav, incapabil să îndeplinească prerogativele funcţiei, dar şi împotriva actualului regim şi a modului în care este condusă ţara.

Încercările de a dezamorsa situaţia prin amânarea alegerilor, schimbarea premierului sau anunţul lui Bouteflika privind intenţia de rămâne în funcţie doar până la organizarea unui forum naţional pentru a ajunge la un consens privind reformele şi adoptarea unei noi Constituţii nu au avut niciun succes.

Anunţul generalului Saleh este important simbolic. Totuşi, dat fiind starea de sănătate a preşedintelui Bouteflika, impasul constituţional privind extinderea mandatului actual până la organizarea de noi alegeri şi nemulţumirea demonstranţilor faţă de un astfel de scenariu, probabilitatea transpunerii acestuia în realitate este redusă.

În plus, apar întrebări privind motivaţia şefului Armatei, cunoscut ca fiind foarte apropiat şi loial lui Bouteflika.

Pe de altă parte, nu candidatura lui Bouteflika pentru un al cincilea mandat este în prezent principala nemulţumire a populaţiei, ci faptul că neputinţa acestuia, generată de boală, de a gestiona prerogativele funcţiei permite regimului să acţioneze liber, în numele preşedintelui, în interesul celor aflaţi la putere, fără a se preocupa de soarta populaţiei.

Deşi statul a investit masiv pentru modernizarea infrastructurii şi încurajarea revenirii economice, nu a reuşit dezvoltarea unei economii în care să crească şi puterea de cumpărare a cetăţenilor şi nici oferirea de locuri de muncă pentru tineri. Corupţia şi clientelismul au creat un sentiment de injustiţie în rândul celor care nu beneficiază de bogăţiile ţării.

Nu este de aşteptat ca protestele să înceteze, iar situaţia rămâne fluidă...