MAS Raport special - Orientul Mijlociu şi Africa de Nord / Iunie 2019

I. Turcia – Alegerile pentru Istanbul. Începutul sfârşitului pentru Erdoğan?

Întotdeauna alegerile reprezintă un moment de emoţie politică... atât pentru cetăţeni, care în sfârşit au ocazia de a-şi materializa opţiunile susţinute pe timpul nenumăratelor discuţii cu prietenii, cât şi pentru politicieni, care speră la o perioadă de înfruptare din avantajele puterii... Din „păcate”, alegerile sunt organizate o dată la 4 – 5 ani. Ce este diferit în Turcia? ...o sintagmă care circulă în spaţiul virtual susţine că alegerile din această ţară sunt organizate democratic, însă se repetă până când iese cine trebuie! La Istanbul nu s-a obţinut, nici la reluare, rezultatul dorit de putere. Pe când următorul scrutin?

Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), aflat la putere, a pierdut (duminică, 23 iunie) alegerile locale din Istanbul, pentru a doua oară consecutiv anul acesta. Candidatul Partidului Republican al Poporului (CHP – de opoziţie), Ekrem Imamoglu, a obţinut 54% din voturi, în timp ce Binali Yildirim, candidatul AKP (din care provine şi preşedintele Recep Tayyip Erdoğan), a obţinut 45%.

Pe listele electorale au figurat nu mai puţin de 32 de candidaţi (printre care şi 17 independenţi), însă cu şanse reale erau cotaţi doar cei doi: candidatul AKP şi cel al CHP.

Scrutinul de duminică a fost, de fapt, o repetare a alegerilor locale din Istanbul, din 31 martie, după ce Consiliul Electoral Suprem (Yüksek Seçim Kurulu / YSK)  turc a decis anularea rezultatelor. La votul din luna martie, tot Ekrem Imamoglu şi Binali Yildirim s-au confruntat: candidatul opoziţiei a câştigat alegerile cu 48,8% din voturi, iar candidatul AKP a obţinut 48,55% din voturi.

Ulterior înfrângerii, AKP a emis acuzaţii de „fraudă” şi a contestat rezultatul votului la Consiliul Electoral Suprem, care a decis anularea acestuia şi reorganizarea alegerilor pe data de 23 iunie. Preşedintele turc nu a prezentat niciun motiv plauzibil pentru repetarea alegerilor, singura justificare fiind faptul că rezultatul a fost foarte strâns. Opoziţia a acuzat Consiliul Electoral Suprem că ar fi fost influenţat politic şi a catalogat decizia drept „dictatură”.

Înfrângerea din Istanbul (prima din 17 ani) nu a fost singura suferită de partidul lui Erdoğan. Acesta a pierdut şi alegerile din alte două oraşe importante, Izmir şi capitala Ankara. Dintre cele trei însă, Istanbulul cântăreşte cel mai mult datorită faptului că este cel mai populat oraş (are aproximativ 16 milioane de locuitori) şi este şi cel mai important centru economic al ţării.

Se spune că cine câştigă Istanbulul, câştigă Turcia, sintagmă care alimentează ideea că rezultatul alegerilor nu reprezintă doar o victorie mare pentru Imamoglu, dar şi un semnal de avertisment pentru liderul ţării: Erdoğan nu mai este invincibil. Preşedintele turc şi-a început ascensiunea politică în 1994, când a devenit primar al Istanbulului. După 25 de ani, ar putea marca aceste alegeri locale începutul sfârşitului său politic?

Erdoğan nu este tocmai cea mai populară personalitate politică în Istanbul. Acesta a limitat sistematic drepturi, a subminat separarea puterilor statale şi şi-a intimidat oponenţii politici. După încercarea de lovitură de stat de acum trei ani, şi-a urmărit adversarii într-un val de epurări fără precedent. O jumătate de milion de persoane au fost arestate, zeci de mii de oameni au fost închişi, dintre care mulţi fără a fi condamnaţi, unii chiar fără acuzaţii.

În ultimul an, Turcia a avut mult de suferit de pe urma politicilor economice promovate de preşedintele turc şi din cauza retoricii agresive din planul politicii externe (cu implicaţii şi asupra economiei). Turcia a avut fricţiuni atât cu Uniunea Europeană, cât, mai ales, cu Statele Unite, Washingtonul impunându-i şi o serie de taxe vamale. Acestea, combinate cu politicile monetare ale Turciei, au dus la devalorizarea lirei turceşti. Inflaţia a ajuns la aproximativ 20%, iar şomajul la 15%, populaţia Istanbulului blamându-l pe Erdoğan pentru aceste probleme.

Totuşi, este mai puţin probabil ca înfrângerea la alegerile locale din Istanbul să constituie o lovitură serioasă dată puterii lui Erdogan. În 2017, în urma unui referendum constituţional, preşedintele turc a primit o serie de noi atribuţii care i-au sporit considerabil puterea. Erdoğan are acum dreptul de a numi miniştri fără aprobarea parlamentului, de a înlătura funcţionari, de a numi procurori şi judecători, de a elabora bugetul ţării, de a declara starea de urgenţă pentru o perioadă de şase luni sau de a dizolva parlamentul. Printre altele.

II. Iran – Retragerea din Acordul nuclear. Motivul aşteptat de Trump?

Tensiunile continuă să crească în Orientul Mijlociu... După atentatele asupra petrolierelor ce tranzitează Strâmtoarea Hormuz, atacurile asupra infrastructurii petroliere saudite, doborârea unei drone militare americane de către iranieni, atacuri cibernetice asupra unor centre de comandă ale Gardienilor Revoluţiei, a venit şi retragerea Teheranului din Acordul nuclear şi reluarea activităţilor de îmbogăţire a uraniului...  Să fie acesta motivul aşteptat de preşedintele american? Trump a declarat ferm că nu va accepta un Iran nuclear...

Iranul a avertizat miercuri (26 iunie) Consiliul de Securitate al ONU că nu mai este datoria Teheranului să menţină Acordul nuclear (JPCOA) semnat în 2015 cu puterile mondiale. „Retragerea SUA din Acord si re-impunerea sancţiunilor au făcut ca Acordul să devină ineficient. […] Iranul nu poate să fie şi nu va fi responsabil de menţinerea Acordului”, a declarat ambasadorul iranian la ONU, Majid Takht Ravanchi, în faţa Consiliului de Securitate.

Ţările europene încearcă să salveze Acordul - „JCPOA este un acord nuclear care a funcţionat şi şi-a atins obiectivele. Nu există alternativă plauzibilă şi paşnică", a precizat ambasadorul UE la ONU, Joao Vale de Almeida. Ambasadorul interimar al SUA la ONU, Jonathan Cohen, a descris acţiunile Iranului ca fiind „profund contraproductive”. „Comportamentul care ameninţă pacea şi securitatea globală nu trebuie să fie ignorat pentru a prezerva un acord care nu opreste drumul Iranului către o armă nucleara", a precizat diplomatul american.

Potrivit purtătorului de cuvânt al Organizaţiei Iraniene pentru Energie Atomică, Behrouz Kamalvandi, după expirarea (joi, 28 iunie) termenului acordat de autorităţile iraniene ţărilor europene rămase parte în Acord după retragerea SUA pentru a acţiona în direcţia punerii în practică a angajamentelor asumate, Iranul va accelera îmbogăţirea uraniului. „Data limită stabilită pentru respectarea pragului de 300 de kilograme privind producţia de uraniu îmbogăţit se va încheia mâine (n.a. 28 iunie). Odată depăşit acest termen, ritmul de îmbogăţire a uraniului va creşte”, a precizat oficialul iranian.

Această decizie nu reprezintă decât un prim pas în renunţarea la respectarea angajamentelor asumate prin Acord.  Începând cu 07 iulie, Iranul ar putea să abandoneze, „în mod hotărât”, alte două angajamente pe care şi le-a asumat în cadrul Acordului, a anunţat secretarul general al Consiliului Suprem al Securităţii Naţionale iraniene (CSSN), amiralul Ali Shamkhani. Teheranul ar urma să nu mai respecte pragul de îmbogăţire a uraniului (limitat la 3,67% prin Acordul nuclear) şi să relanseze un proiect pentru construirea unui reactor cu apă grea la Arak (centrul ţării).

Shamkhani a afirmat că semnatarii europeni ai Acordului nuclear nu au făcut suficient pentru a-l salva.

Acordul nuclear din 2015 (JCPOA) prevedea, în esenţă, ca Iranul să-şi reducă programul nuclear în schimbul ridicării sancţiunilor. Presedintele american Donald Trump a retras anul trecut SUA din Acord şi a re-instituit sancţiunile care vizau Iranul. În aprilie a.c, Washingtonul a sporit presiunile asupra Teheranului, anunţând că toate ţările care vor importa petrol din Iran vor fi supuse sancţiunilor americane. Donald Trump a decis că, începând cu luna iunie, nu vor mai fi ţări scutite de aceste sancţiuni.

Măsurile adoptate de Washington au afectat economia iraniană, determinând retragerea firmelor străine care semnaseră sau se pregăteau să semneze contracte cu parteneri iranieni, reducerea comerţului, căderea monedei naţionale, rialul, şi explozia preţurilor.

Preşedintele iranian, Hassan Rouhani, un susţinător puternic al Acordului nuclear, a declarat în repetate rânduri că Iranul va rămâne angajat în JCPOA dacă „interesele Iranului au fost protejate”, iar ceilalţi semnatari vor continua să respecte prevederile acestuia. Cu toate aestea, Rouhani a avertizat, de asemenea, că Iranul este pregătit să reia îmbogăţirea uraniului imediat după prăbuşirea Acordului.

Liderul suprem, ayatollahul Ali Khamenei, a criticat puternic SUA pentru retragerea unilaterală din înţelegere, dar a precizat că Iranul va continua să pună în aplicare Acordul numai în cazul în care partenerii UE vor rezista presiunii SUA şi vor oferi Iranului „garanţii practice”. Speranţele iraniene se bazau pe măsuri pentru a proteja firmele din UE de efectele sancţiunilor SUA, de vreme ce normalizarea comerţului şi a relaţiilor economice cu Iranul constituiau părţi esenţiale ale Acordului.

Anunţurile companiilor europene că nu vor continua să investească în Iran au fost interpretate de Teheran ca o nerespectare a angajamentului UE de a continua punerea în aplicare a JCPOA. Teheranul formulase mai multe condiţii imposibile pentru a rămâne în acord: un angajament al UE de a păstra comerţul cu ţiţei cu Iranul şi garanţii că Iranul va putea vinde orice cantitate dorită pe piaţa mondială, măsuri practice de a ocoli sistemul financiar american prin efectuarea de plăţi directe în euro pentru petrol Băncii Centrale din Iran, creşterea investiţiilor în economia iraniană pentru a compensa retragerea SUA din Acord şi reţinere în ceea ce priveşte programul balistic iranian şi acţiunile Iranului în Orientul Mijlociu.

III. Libia – Războiul devine normalitate. Este opţiunea militară unica soluţie?

Cele două tabere nu renunţă la luptă... Trupele lui Haftar nu reuşesc să cucerească Tripoli, dar nici luptătorii care sprijină guvernul recunoscut internaţional nu au forţa să le îndepărteze de la periferiile capitalei... Lupte, bombardamente, zeci de morţi, sute de răniţi, cîteva mii de refugiaţi...  Şi niciuna din tabere nu ia în considerare o soluţionare paşnică... Nici marile puteri nu au reuşit să ajungă la o poziţie comună...

Un purtător de cuvânt al forţelor care luptă în sprijinul guvernului recunoscut internaţional de la Tripoli a anunţat preluarea controlului asupra oraşului Gharyan, situat într-o poziţie strategică la sud de capitală. Gharyan era principala bază înaintată a trupelor mareşalului Haftar (Armata Naţională Libiană / ANL). Operaţiunea, organizată cu sprijinul unor locuitori ai oraşului, susţinători ai guvernului, s-a soldat cu moartea a zeci de luptători din tabăra lui Haftar şi capurarea a 18 prizonieri.

Potrivit unor martori, Gharyan era centrul principal de comandă al ANL şi o bază logistică importantă în care erau amplasate spitalele de campanie şi depozite de tehnică şi muniţie şi prin care se asigura aprovizionarea tuturor forţelor lui Haftar angrenate în ofensiva asupra capitalei. Deşi este un succes important al luptătorilor pro-guvern, încă este neclar dacă acesta este deajuns pentru a determina retragerea lui Haftar.

Confruntările dintre cele două tabere care îşi dispută autoritatea în Libia (Vest – Guvernul Acordului Naţional / GAN, recunoscut internaţional, instalat la Tripoli, respectiv Est – Camera Reprezentanţilor / parlamentul de la Tobruk) continuă cu intensitate. Pe 4 aprilie, mareşalul Khalifa Haftar, comandantul Armatei Naţionale Libiene (ANL), forţa armată a taberei estice, a lansat o campanie militară pentru preluarea controlului asupra capitalei libiene, Tripoli. Trupele lui Haftar au ajuns în suburbiile capitalei libiene şi au preluat controlul asupra Aeroportului Internaţional Tripoli (infrastructură scoasă din uz ca urmare a distrugerilor suferite în luptele din 2014).

GAN a mobilizat diverse miliţii din Tripoli şi a redislocat în sprijin trupe şi tehnică din zonele Misrata şi Zawiya (miliţii islamice) pentru a apăra capitala, reuşind să oprească înaintarea trupelor lui Haftar. De aproape trei luni de zile, au loc lupte intense, fără ca balanţa să se încline favoarea vreuneia din părţi sau ca cele două tabere să accepte o soluţionare prin negocieri.

Ceea ce tabăra estică presupunea a fi doar o o ofensivă rapidă pentru preluarea controlului asupra capitalei s-a transformat într-un război de uzură. Peste 650 de morţi, mai mult de 3.000 de răniţi şi 94,000 de refugiaţi, mii de clădiri avariate sau distruse din cauza bombardamentelor, aproape trei milioane de locuitori sub asediu – acestea sunt coordonatele situaţiei actuale de la Tripoli.

Până acum nu se detaşează nicio tabară în poziţia de învingător. Miliţiile aliate GAN au reuşit să oprească ofensiva lui Haftar şi să treacă la acţiuni de contra-atac, naruindu-i speranţele într-o victorie rapidă.

ONU a emis mai multe declaraţii prin care solicită celor două părţi să oprească ostilităţile, dar niciuna nu a adat curs cererilor. Nici GAN, nici Haftar nu doresc să facă un un pas înapoi sau să convină asupra unei încetări a focului. CS al ONU nu a reuşit un consens pe niciun proiect de rezoluţie care să conducă la oprirea luptelor şi reluarea procesului de negociere. Această situaţie este generată şi de divizarea comunităţii internaţionale, cu actori regionali sau globali sprijinind una sau alta dintre părţi şi alimentând conflictul.

Este încă posibilă o soluţie politică?

În ultimii patru ani, ONU a depus eforturi consistente în încercarea de a pune capăt războiului civil din Libia printr-o soluţionare paşnică. Chiar şi pe timpul marşului trupelor lui Haftar spre Tripoli, reprezentanţii ONU încă mai insistau asupra unei soluţii politice. Haftar a lansat ofensiva doar cu câteva zile înainte de Conferinţa Naţională planificată în oraşul libian Ghadames. Urmare a atacului, conferinţa, care fusese stabilită de luni de zile, a fost anulată, iar eforturile de mediere ale ONU au fost subminate.

Acum, aproape trei luni mai târziu, pare destul de clar că procesul de pace pe care ONU a  încercat să-l implementeze este mort. Poziţiile ambelor tabere s-au antagonizat semnificativ. Fayez Serraj, premierul GAN, a declarat că a fost „înjunghiat în spate”, fiind o greşeală că a avut încredere în intenţiile lui Haftar exprimate pe parcursul întâlnirilor cu acesta. Serraj insistă că mareşalul nu mai poate fi partener în niciun fel de discuţii de pace.

Haftar, pe de altă parte, este, de asemenea, neclintit în poziţia sa şi declară că nu este pregătit să se angajeze în niciun proces de încetare a focului sau politic, fie că este susţinut de ONU sau de orice alt actor politic. Se pare că motivul este legat de continuarea ofensivei asupra Tripoli. „Desigur, soluţia politică este încă obiectivul. Dar, pentru a ne întoarce la politică, trebuie mai întâi să terminăm cu miliţiile”, a declarat acesta la sfârşitul lunii trecute.

Până acum, o soluţie politică a conflictului pare încă foarte puţin probabilă. Singura cale prin care luptele se pot termina este ca una dintre părţi să reuşească o victorie militară concludentă.

Ce înseamnă o soluţie militară?

Nu numai cele două părţi par să parieze pe o soluţie militară. Diferiţi actori regionali şi internaţionali intervin în Libia cu speranţa de a obţine o victorie pentru partea pe care o susţin. Noi livrări de arme şi muniţii avansate au fost făcute către ambele tabere, ceea ce în realitate prelungeşte războiul. În pofida faptului că livrările de arme încalcă embargoul ONU, nu a existat o condamnare publică consistentă a acestor acţiuni.

Sunt două rezultate posibile ale războiului: fie Haftar va reuşi în cele din urmă să preia Tripoli şi să înlăture GAN de la putere, fie GAN va reuşi să lanseze o contraofensivă şi să-l oblige pe Haftar să se retragă.

În primul caz, Libia ar fi condamnată la o dictatură militară. Dacă Haftar cucereşte capitala, va avea controlul efectiv asupra celor mai importante trei resurse strategice ale Libiei: centrul politic al ţării, instituţiile cheie şi majoritatea petrolului. Acestea l-ar ajuta să-şi consolideze puterea şi să impună un regim în stilul lui Gaddafi, susţinut de Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită şi Egipt.

În cel de-al doilea caz, ţara ar avea încă o şansă să urmeze o soluţie democratică. Dacă forţele loiale ale GAN reuşesc să depăşească poziţiile lui Haftar în vest şi sud, acest lucru îl va slăbi în mod semnificativ, atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere militar. O înfrângere ar însemna cel mai probabil excluderea mareşalului din orice dialog politic viitor. Problema soluţiei militare la conflictul din Libia este că va costa semnificativ ţara şi populaţia. Luptele din jurul Tripoli sunt doar „începutul unui război lung şi sângeros”...