MAS Raport special - Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (Iulie 2019)

I. Iran – Războiul petrolierelor. O misiune maritimă a UE în Golful Persic?

Marea Britanie a cerut Teheranului (luni, 22 iulie) să elibereze „imediat” petrolierul ”Stena Impero” şi echipajul acestuia, descriind reţinerea navei de forţele iraniene ca fiind ilegală. „Nu căutăm confruntarea cu Iranul, dar actul de a reţine o navă angajată în afaceri legitime, aflată pe o rută internaţională de transport, este inacceptabil şi cu un potenţial extrem de escaladare a situaţiei”, a declarat purtătorul de cuvânt al prim-ministrului britanic, Theresa May.

Petrolierul britanic a fost reţinut vineri (19 iulie) de forţele navale ale Gărzilor Revoluţionare, după ce ar fi fost implicat într-un accident cu o ambarcaţiune de pescuit iraniană şi ar fi ignorat apelul de urgenţă al acesteia.

Iranul a făcut publică o înregistrare video cu reţinerea navei, în care apar câteva ambarcaţiuni mici ale Gardienilor Revoluţiei care înconjurau petrolierul în timp ce acesta se deplasa prin strâmtoare. Un elicopter militar s-a poziţionat deasupra navei şi câţiva bărbaţi care purtau măşti negre se pregăteau să coboare pe punte.

”Stena Impero” a fost dirijat către portul iranian Bandar Abbas, vineri seara, iar anchetarea accidentului a început sâmbătă. „Cei 23 de membri ai echipajului vor rămâne pe navă până la finalizarea anchetei”, a declarat pentru agenţia iraniană de ştiri Fars şeful Organizaţiei Maritime şi a Porturilor din provincia sudică Hormozgan, Allahmorad Afifipour. Echipajul este alcătuit din 18 cetăţeni indieni şi alţi cinci din Rusia, Filipine, Lituania şi din alte ţări, a spus Afifipour.

Ministerul britanic al Transporturilor a ridicat nivelul alertei de securitate pentru navele sub pavilion britanic la 3 şi continuă să recomande evitarea trecerii prin strâmtoarea Hormuz. De asemenea, o a doua navă militară britanică, ”HMS Duncan”, se află în marş spre Golf, unde va ajunge pe 29 iulie, în scopul protejării navelor civile britance care tranzitează Strâmtoarea Hormuz.

Reţinerea petrolierului ”Stena Impero” a avut loc după o acţiune similară a marinei britanice, care a capturat petrolierul iranian Grace I în Gibraltar, pe 4 iulie, sub suspiciunea de contrabandă cu petrol către Siria, ceea ce constituie o încălcare a sancţiunilor UE. Gardienii Revoluţiei au reţinut vineri nava în strâmtoarea Hormuz, la câteva ore după decizia Curţii supreme din Gibraltar de a prelungi cu 30 de zile măsura sechestrului asupra ”Grace I”.

Un alt petrolier sechestrat vineri de Iran în Golf, ”Mesdar”, sub pavilion liberian, a fost eliberat.

În timp ce retorica Iranului susţine oficial că reţinerea petrolierului britanic a fost cauzată de nerespectarea dreptului maritim internaţional, Teheranul a făcut puţin pentru a ascunde că mişcarea a fost represivă. Tactica folosită pentru reţinerea navei – cu trupe mascate coborâte în rapel din elicoptere pe puntea navei – este aceeaşi cu cea folosită de Marea Britanie două săptămâni mai înainte, în Gibraltar.

Preşedintele parlamentului, Ali Larijani, a fost şi mai clar duminică, afirmând într-o reuniune a parlamentului că „Gardienii Revoluţiei au răspuns la deturnarea petrolului iranian de către Marea Britanie”.

Chiar dacă, cel puţin la nivel declarativ, niciuna dintre părţi nu doreşte un război, o astfel de abordare a situaţiei din Golf este extrem de periculoasă prin prisma potenţialului de escaladare. După înăsprirea suplimentară a sancţiunilor SUA, din mai a.c., la adresa Iranului, Golful este aproape de a da în clocot; situaţia a devenit extrem de inflamabilă, mai ales după ultimele incidente care au avut Teheranul în rol de actor principal.

Ce este caracteristic ultimelor evenimente? Iranul acţioneaza deschis, încercând să-şi motiveze abordarea prin apărarea intereselor naţionale şi respectarea dreptului internaţional. Dacă autorii incidentelor anterioare (atacurile asupra petrolierelor) încă mai sunt căutaţi, în cazul dronei americane doborâte deasupra teritoriului iranian şi al reţinerii petrolierului britanic, autorul este clar, rămânând de discutat doar temeinicia motivelor invocate.

O schimbare de abordare care are ca scop probabil victimizarea Teheranului şi transmiterea unui mesaj comunităţii internaţionale, în special europenilor,  că situaţia a devenit foarte gravă, iar Iranul este aproape de limită. 

Autorităţile iraniene au ameninţat în mod repetat că ar putea încerca să blocheze transporturile de petrol prin Strâmtoarea Hormuz. Deşi dificil de pus în practică şi extrem de periculoasă din perspectiva consecinţelor, închiderea Strâmtorii este una dintre pârghiile cele mai puternice la dispoziţia regimului de la Teheran (prin strâmtoarea Hormuz tranzitează între 20 şi 40% din petrolul lumii, potrivit unor statistici diverse).

Statele Unite au anunţat că vor organiza, împreună cu aliaţii lor, o coaliţie în vederea protejării rutelor maritime din Golf prin supravegherea tuturor navelor care tranzitează zona. Însă această iniţiativă nu a fost susţinută de europeni...

Dar sechestrarea petrolierului britanic pare să schimbe ecuaţia... Londra va încerca să obţină desfăşurarea unei misiuni de protecţie europene în Golf, a declarat, luni, ministrul britanic de externe, Jeremy Hunt.  Hunt a avut duminică convorbiri telefonice cu omologii francez şi german, cu care a convenit că „securitatea trecerii navelor prin strâmtoarea Hormuz este o prioritate absolută pentru ţările europene”, potrivit Foreign Office. Ministrul de externe iranian, Mohammad Javad Zarif, a acuzat Washingtonul şi pe consilierul preşedintelui Trump pe securitate naţională, John Bolton, că i-au atras pe britanici în conflict.

Cu cât dislocările militare cresc în zonă, mai ales în mijlocul tensiunilor actuale, cu atât riscul de producere a unui incident minor şi escaladarea acestuia devine mai mare... Nu trebuie uitat că Iranul nu poate trăi fără petrol... Interzicerea exporturilor acestei resurse s-ar putea să fie limita de suportabilitate a Teheranului. Dacă va ceda în cele din urmă sau va recurge la acte ostile, rămâne de văzut, dar situaţia actuală nu mai poate dura mult... Şi Trump nu pare să vrea să facă vreun pas înapoi!

II. Liban – Intensificarea protestelor refugiaţilor palestinieni faţă de limitarea dreptului de a munci. Motive economice sau politice?

Mii de refugiaţi palestinieni au protestat din nou vineri (19 iulie) în interiorul şi în jurul taberelor în care trăiesc, cerând guvernului libanez să renunţe la solicitarea ca palestinienii care vor să lucreze să obţină un permis de muncă. Protestele s-au intensificat după închiderea, săptămâna trecută, a două afaceri deţinute de palestinieni, demonstranţii cerând guvernului să-şi reconsidere măsurile represive la adresa muncitorilor non-libanezi fără acte sub motivul că aceştia afectează locurile de muncă ale cetăţenilor libanezi.

Unele curente locale de opinie susţin că măsurile recent luate de Ministerul Muncii fac parte, de fapt, dintr-o campanie având ca ţintă principală obligarea refugiaţilor proveniţi din Siria să se întoarcă în ţara de origine. Dar ministrul libanez al muncii, Camille Abu Sleiman, a declarat joi, la postul naţional de televiziune, că ministerul a pus, pur şi simplu, în aplicare legea care reglementează statutul lucrătorilor străini din ţară şi a negat un astfel de scenariu.

Palestinienii, care sunt deja blocaţi de autorităţi în a practica zeci de profesii ca parte a unei politici de lungă durată de a-i descuraja să rămână în Liban, se tem că această măsură le va diminua şi mai mult posibilităţile de angajare. „Muncitorul palestinian nu este un vizitator străin, ci mai degrabă un refugiat care trăieşte cu forţa în Liban”, a declarat săptămâna trecută Fathi Abu Ardat, oficial al Ambasadei Autorităţii Palestiniene (AP).

Reprezentanţi ai AP şi Hamas s-au deplasat la Beirut, pentru a se întâlni cu prim-ministrul libanez, Saad Hariri. Unii dintre oficialii palestinieni participanţi la discuţii au declarat, sub condiţia anonimatului, că Hariri i-ar fi asigurat că statutul politic al refugiaţilor palestinieni în Liban nu va fi schimbat, aceştia nu vor fi trataţi ca muncitori străini, iar guvernul va adopta decizii pentru a modifica situaţia actuală.

Premierul libanez nu a făcut, însă, nicio declaraţie oficială după întâlnirile cu reprezentanţii palestinieni.

Hassan Mneimneh, fost ministru libanez al Educaţiei, preşedintele Comitetului de dialog libanezo-palestinian, a declarat că „ministrul Abu Sleiman a fost în dreptul său să solicite punerea în aplicare a legilor libaneze, dar, probabil, nu a fost conştient de situaţia complicată a palestinienilor”. Obiectivul cerinţelor palestinienilor, a afirmat Mneimneh, este de a se asigura că regulamentele guvernamentale care gestionează prezenţa sau angajarea în Liban trebuie să fie hotărâte de Consiliul de Miniştri, nu individual de miniştri, ale căror decizii ar putea fi influenţate de afilierea politică.

În calitate de refugiaţi, palestinienii beneficiază de asistenţă în educaţie şi asistenţă medicală prin intermediul Agenţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţii Palestinieni (UNRWA). Dar una dintre principalele nemulţumiri palestiniene care au apărut în ultimele săptămâni a fost lipsa unei categorisiri clare a prezenţei palestiniene de către guvernul libanez.

Sistemul legislativ din Liban se referă în mare parte la lucrătorii palestinieni în calitate de „lucrători străini”, dar se recunoaşte situaţia lor specială, deoarece nu se pot întoarce în Teritoriile Palestiniene ca lucrătorii străini. Drept urmare, palestinienii nu sunt pe deplin desemnaţi nici „lucrători străini”, nici „refugiaţi”, situaţie care permite miniştrilor libanezi să ia individual măsuri arbitrare la adresa lor.

În fiecare categorie, palestinienii ar avea dreptul la un set diferit de drepturi şi beneficii. Ca muncitori străini, palestinienii ar avea dreptul să locuiască oriunde în Liban, să aibă drepturi legale şi beneficii complete de securitate socială, inclusiv asistenţă medicală.

Dar le este interzis să lucreze în numeroase profesii organizate în asociaţie, inclusiv în medicină, drept şi inginerie, precum şi să ocupe locuri de muncă ca şofer de taxi sau frizer. Şomajul în rândul forţei de muncă palestiniene este estimat la aproximativ 20%. Cei mai mulţi palestinieni ajung să obţină locuri de muncă prost plătite în agricultură şi construcţii, evitate de majoritatea lucrătorilor libanezi.

Muncitorii palestinieni susţin că solicitarea guvernului de a obţine un permis de muncă nu este realistă şi ignoră situaţia reală din Liban. Pentru o obţine permisul respectiv, ei trebuie să primească mai întâi un contract de muncă care implică înscrierea şi plata taxelor pentru programul guvernamental de securitate socială. Dar palestinienilor le este interzis să beneficieze imediat de îngrijiri medicale, concediu şi alte drepturi prevăzute în program.

Pe de altă parte, această cerinţă deschide uşa pentru o mai mare exploatare a drepturilor lor ca lucrători de către angajatori, care ar trebui să plătească o taxă de securitate socială de 23% în numele lor.

Refugiaţii palestinieni din Liban sunt blocaţi într-o zonă gri de sistemul politic libanez complicat bazat pe religie (musulmani suniţi, musulmani şiiţi şi creştini maroniţi). Cele trei poziţii de top - preşedintele, premierul şi preşedintele parlamentului - sunt alocate respectiv unui creştin maronit, musulman sunnit şi musulman şiit. Impunerea bruscă a acestui permis de muncă are de-a face, probabil, şi cu concurenţa dintre partidele creştine de dreapta libaneze, în special între Mişcarea Patriotica Liberă, condusă de Gebran Bassil, ministrul de externe şi ginerele preşedintelui Michel Aoun, şi Forţele Libaneze, conduse de Samir Geagea.

Geagea, fost şef al miliţiilor creştine pe timpul războiului civil, cu o animozitate istorică faţă de palestinieni, acţionează în interiorul comunităţii creştine pentru a-l submina pe Bassil, principalul său rival pentru preşedinţia Libanului. Astfel, potrivit unor analişti palestinieni şi libanezi, măsurile recente privind obligativitatea permisului de muncă ar fi fost introduse numai pentru că Abu Sleiman, actualul ministru al Muncii, este membru al Forţelor Libaneze, cu observaţia că problema nu a apărut pe parcursul mandatelor unor miniştri anteriori ai Muncii care aparţineau unui alt partid politic.

O altă abordare pleacă de la situaţia economică problematică a Beirutului. Parlamentul libanez a adoptat vineri (19 iulie) un buget de stat „reformator” pentru anul 2019, a anunţat prim-ministrul Saad al-Hariri, în încercarea de a aduce datoria publică sub control. Bugetul este considerat un test critic al capacităţii Libanului de a aborda anii de gestionare defectuoasă economică şi de corupţie care au condus la naşterea uneia dintre cele mai grele datorii publice ale lumii, echivalentă cu aproximativ 150% din produsul intern (PIB). „Acesta este un buget de reformă şi a fost dificil de adoptat”, a declarat Hariri după trei zile de dezbatere parlamentară asupra bugetului.

Cu toate acestea, detaliile bugetului final, inclusiv ţinta de deficit, nu au fost făcute încă publice. Să conducă limitarea dreptului de muncă pentru palestinieni la susţinerea acestui buget? Sau, mai degrabă, se urmăreşte limitarea prezenţei palestinienilor pe teritoriul libanez şi din raţiuni economice...

Şi nu este exclusă nici legătura cu planul de pace avut în vedere de Washington... „Libanul nu se va lăsa ademenit de planul de investiţii al Statelor Unite şi nu le va acorda palestinienilor statut de imigranţi”, a declarat la sfârşitul lunii trecute (duminică, 23 iunie) preşedintele parlamentului de la Beirut, Nabih Berri. Planul preşedintelui american, Donald Trump, pentru reglementarea conflictului israeliano-palestinian prevede investiţii de 50 de miliarde de dolari în economia palestiniană şi a ţărilor arabe vecine Israelului. 

O mare parte din lumea arabă a respins, însă, proiectul SUA, iar libanezii cred că unul dintre obiectivele Washingtonului este stabilirea permanentă în ţară a refugiaţilor palestinieni.

Partidele libaneze au respins de multă vreme ideea acceptării palestinienilor ca imigranţi. „Cei care cred că fluturând miliarde de dolari pot păcăli Libanul, care suportă povara unei crize economice sufocante, să cedeze sau să îşi negocieze principiile fac o greşeală”, a afirmat Berri într-un comunicat al cancelariei sale.

El a precizat că respingerea refugiaţilor palestinieni, care trebuie să aibă dreptul să se întoarcă pe teritoriul lor, este printre cele mai importante principii.

Numărul refugiaţilor palestinieni din Liban este estimat de ONU la circa 470.000, în timp ce un recensământ oficial din 2017 a înregistrat doar aproximativ 175.000. Planul american prevede că mai mult de jumătate din totalul de 50 de miliarde de dolari va fi cheltuită în următorii 10 ani în teritoriile palestiniene, în timp ce spre Egipt vor fi direcţionate nouă miliarde, spre Iordania - 7,5 miliarde, iar spre Liban 6 miliarde. Lipsa unei soluţii politice - problemă amânată de Washington - a determinat respingerea planului nu doar de către palestinieni, ci şi de statele arabe cu care Israelul doreşte relaţii normale. Libanul nu a participat la reuniunea din Bahrein, iar Berri a avertizat că orice investiţie „în detrimentul cauzei palestiniene” nu va fi susţinută de ţara sa.

Permanentizarea prezenţei palestinienilor, în majoritate musulmani sunniţi, este o problemă foarte sensibilă în echilibrul multi-confesional menţinut după războiul între comunităţile religioase din Liban, care a durat din 1975 până în 1990 şi în care  s-au implicat şi facţiuni palestinene.

III. Libia – Raid aerian asupra unui centru de deţinuţi. Eroare sau premeditare?

Zeci de persoane au fost ucise (noaptea de marţi / miercuri, 2 / 3 iulie) într-un raid aerian asupra unui centru de detenţie pentru refugiaţi şi imigranţi situat la periferia capitalei Tripoli (55 de morţi şi peste 130 de răniţi, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii / OMS).

Centrul, situat lângă o tabără militară din suburbia estică Tajoura, găzduia mai mult de 600 de persoane, însă facilităţile lovite direct adăposteau în jur de 150 de refugiaţi şi migranţi din mai multe ţări africane: Sudan, Eritreea şi Somalia. Se pare că parte dintre victime au fost lovite şi de gloanţele paznicilor, care au încercat să oprească deţinuţii să evadeze. Ulterior, refugiaţii şi imigranţii au fost eliberaţi.

Guvernul Acordului Naţional (GAN), recunoscut de comunitatea internaţională, a acuzat că raidul aerian a fost executat de forţele conduse de mareşalul Khalifa Haftar, Armata Naţională Libiana (ANL), care deţin controlul asupra părţii de est a Libiei şi care au lansat la începutul lunii aprilie o ofensivă asupra capitalei.

„Aceste atacuri au venit după declaraţiile comandantului Forţelor Aeriene ale ANL, Muhammad al-Manfour, şi, prin urmare, acesta poartă responsabilitatea juridică şi morală”, a declarat ministrul de interne Fathi Bashagha, membru al GAN. Manfour declarase cu două zile mai înainte că bombardamentele aeriene vor fi intensificate deoarece mijloacele tradiţionale utilizate pentru „eliberarea” Tripoli au fost epuizate, îndemnând locuitorii să evite zonele de confruntare.

Tajoura, la est de centrul oraşului Tripoli, găzduieşte şi câteva tabere militare ale forţelor aliate ale GAN. Un oficial al ANL a negat că forţele lui Haftar ar fi  lovit centrul de detenţie, precizând că miliţiile aliate GAN ar fi fost autorii, după un atac de precizie al ANL asupra unei tabere militare din zonă.

Libia este un punct cheie de plecare pentru migranţii şi refugiaţii din Africa şi ţările arabe care încearcă să ajungă în Italia cu diverse ambarcaţiuni, dar mulţi sunt prinşi de paza de coastă libiană, susţinută de Uniunea Europeană. Mii de persoane sunt ţinute în centre de detenţie administrate de guvern, în condiţii inumane, potrivit organizaţiilor ce luptă pentru drepturile omului.

Numărul total al migranţilor şi al refugiaţilor aflaţi în centrele de detenţie din Libia este de aproximativ 6.000, potrivit Departamentului libian de combatere a migraţiei ilegale (DCIM). Cel puţin 3.000 dintre aceştia sunt deţinuţi în sau în apropierea capitalei Tripoli, asediată din aprilie de forţele mareşalului Khalifa Haftar.

Migranţii care tranzitează Libia s-au confruntat cu arestarea şi detenţia timp de zeci de ani, dar răsturnarea lui Muammar Gaddafi, sprijinită de NATO în 2011, şi prăbuşirea ţării în violenţe inter-miliţii au sporit riscurile cu care se confruntau. Mai mult, în jurul refugiaţilor şi a migranţilor s-a dezvoltat o adevărată economie, ceea ce conduce la exploatarea şi abuzarea lor. Migranţii reprezintă o sursă bogată de venituri. Centrele de detenţie fac parte dintr-un lanţ de trafic în care toată lumea percepe o taxă: oficialii guvernamentali, traficanţii şi militarii, rolurile fiind adesea greu de distins.

Atacurile aeriene au avut loc la o săptămână după ce forţele GAN au recucerit oraşul Gharyan, situat într-o poziţie strategică la sud de capitală. Gharyan era principala bază înaintată a trupelor lui Haftar şi, totodată, centrul principal de comandă şi o bază logistică importantă în care erau amplasate spitalele de campanie şi depozite de tehnică şi muniţie şi prin care se asigura aprovizionarea tuturor forţelor ANL angrenate în ofensiva asupra capitalei. Drept urmare, anunţul comandantului forţelor aeriene ale ANL este logic. Dar de ce bombardarea unui centru de refugiaţi şi imigranţi?

Este posibilă, fără doar şi poate, comiterea unei erori... Dar dincolo de această posibilitate, fiecare dintre cele două tabere ar fi fost interesate de o astfel de acţiune... De aproape patru luni de zile de lupte intense, fără ca balanţa să se încline în favoarea vreuneia din părţi sau ca cele două tabere să accepte o soluţionare prin negocieri, ofensiva „rapidă” promisă de Haftar pentru preluarea capitalei Tripoli s-a transformat într-o confruntare de durată, consumatoare de resurse.

Iar problema refugiaţilor şi imigranţilor din Libia este una care generează preocupare şi în capitalele europene, mai ales Roma şi Paris. Chiar dacă se situează pe poziţii diferite privind rezolvarea crizei din Libia, susţinând tabere diferite, cele două ţări sunt interesate în gestionarea imigranţilor din Africa.

Deci, un semnal de alarmă pentru „mobilizarea” acestora ar putea fi luat în considerare ca motiv al raidului...