MAS Raport special - Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, Decembrie 2019

I. Iran – protestele din noiembrie au fost înăbuşite sângeros!

După centralizarea mai multor date privind evenimentele de la jumătatea lunii noiembrie din Iran, Amnesty Internaţional a dat publicităţii un raport care susţine că 304 persoane şi-ar fi pierdut viaţa urmare a intervenţiei brutale a forţelor de securitate. Sunt, totuşi, iranienii mai aproape de masa critică necesară unei schimbări? Alegerile din februarie 2020 pot fi un prilej ...

Cel puţin 304 de persoane au fost ucise în protestele recente din Iran, a informat Amnesty International, luni (16 decembrie), acuzând forţele de securitate că au „masacrat” manifestanţi neînarmaţi. Înregistrările video obţinute din teren au surprins forţele de securitate iraniene deschizând focul asupra protestatarilor „care nu prezentau niciun risc iminent”, potrivit unui raport al grupului pentru drepturile omului. Mii de protestatari, precum şi jurnalişti, apărători ai drepturilor omului şi studenţi, au fost arestaţi.

Philip Luther, directorul Amnesty pentru regiunea Orientului Mijlociu şi Africii de Nord, a subliniat că informaţiile sale se bazează pe „mărturii ale martorilor oculari”. Cea mai mare parte a deceselor a fost cauzată de împuşcături în cap, inimă şi alte organe vitale, ceea ce indică faptul că forţele de securitate „acţionau pentru a ucide”, se arată în raport. Autorităţile iraniene nu au anunţat încă o estimare oficială privind morţii şi răniţii, acuzând însă Amnesty de falsificarea datelor.

Un val de proteste a cuprins Iranul pe 15 noiembrie, după o decizie bruscă a autorităţilor de majorare a preţului benzinei, ca parte a eforturilor de a contrabalansa efectele sancţiunilor americane asupra economiei ţării. Măsura, anunţată la miezul nopţii, presupunea o schemă de raţionalizare şi reducerea subvenţiilor, având ca efect creşterea preţurilor cu cel puţin 50 la sută. Argumentul aplicării invoca strângerea de fonduri pentru cei mai săraci cetăţeni, dar mulţi iranieni care deja se confruntă cu inflaţia în creştere s-au grăbit să protesteze la adresa noii politici.

Mişcarea a stârnit demonstraţii în mai multe localităţi din Iran, şoferii abandonând vehiculele pe autostrăzi şi protestatarii blocând drumurile. Zeci de bănci şi magazine au fost incendiate sau deteriorate.

Deşi în mod clar cauzate de reglementările privind preţul benzinei, protestele par să fi fost determinate şi de o îngrijorare larg răspândită privind starea economiei Iranului, în care locurile de muncă sunt tot mai rare şi economiile se evaporă pe fondul inflaţiei de peste 40%. Şi toate acestea, în paralel cu pregătirile pentru alegerile parlamentare din 21 februarie 2020. Aproape 16.000 de persoane s-au înregistrat pentru a concura pentru cele 290 de locuri. Deşi experienţele anterioare ridică întrebări privind corectitudinea şi transparenţa scrutinului, acesta este de o mare importanţă pentru viitorul regimului iranian. Alegerile au fost folosite de mult timp de conducerea iraniană ca un instrument pentru a forţa elitele într-o cursă pentru a-şi demonstra loialitatea faţă de regim şi pentru a crea iluzia de sprijin public şi legitimitate democratică. Şi, de această dată, regimul este mai disperat decât oricând să demonstreze detractorilor de acasă şi din străinătate că reprezintă voinţa poporului iranian.

Chiar înainte ca protestele să fi cuprins ţara, mulţi iranieni frustraţi atât de cei cu care nu erau de acord, cât şi de aşa-numiţii moderaţi, plănuiau să nu participe la alegeri. Încercările regimului de a suprima violent protestele antiguvernamentale paşnice au convins şi mai mulţi oameni să boicoteze votul. Drept urmare, majoritatea observatorilor interni iranieni se aşteaptă să asiste la 21 de februarie la o prezenţă la vot excepţional de scăzută. Aceasta va fi o preocupare majoră pentru regim, mai ales într-o perioadă în care acesta se confruntă cu o presiune fără precedent din partea comunităţii internaţionale.

În ultimele patru decenii, decalajul dintre popor şi regim s-a mărit treptat, iar Republica Islamică şi-a pierdut o mare parte din baza de sprijin. Regimul a înstrăinat clasele superioare, mai occidentalizate, imediat după revoluţie. Ulterior, clasele de mijloc s-au îndepărtat şi ele - Mişcarea Verde care a apărut după alegerile prezidenţiale din 2009 a fost un semn al nemulţumirii crescânde a claselor de mijloc faţă de conducerea ţării. Din 2017, clasele inferioare, care au format în mod tradiţional cea mai importantă bază de sprijin a regimului, şi-au pierdut credinţa în sistem. Cu fiecare zi care trece, tot mai mulţi iranieni ajung la concluzia că regimul nu îi reprezintă şi nu poate fi reformat. Rămâne de văzut în februarie cât de mare este prăpastia dintre populaţie şi conducători.

II. Al 40-lea summit CCG – începutul normalizării relaţiilor cu Qatarul?

Al 40-lea summit al statelor din Golf s-a încheiat rapid în capitala Arabiei Saudite, pe fondul semnelor unui dezgheţ în relaţiile dintre ţările care au participat la blocada impusă Qatarului şi acest emirat. Dar procesul reconcilierii rămâne unul complicat şi de durată.

Liderii celor şase ţări membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului/ CCG (Arabia Saudită, Qatar, Emiratele Arabe Unite/ EAU, Kuweit, Bahrain şi Oman) au participat marţi (10 decembrie) la cel de-al 40-summit al CCG organizat, ca şi anul trecut, în capitala Arabiei Saudite, Riad.

Emirul qatarez, Tamim bin Hamad Al Thani, nu a fost prezent, însă l-a trimis în locul său pe premierul Abdullah bin Nasser bin Khalifa Al Thani. Regele saudit Salman i-a oferit premierului qatarez o întâmpinare tradiţională şi a făcut un apel pentru unitate regională pentru a confrunta Iranul şi pentru a asigura libertatea canalelor maritime pentru transportul hidrocarburilor.

Summit-ul în sine s-a rezumat la o întâlnire cu uşile închise care a durat mai puţin de o oră, urmată de prezentarea unui comunicat final în care s-a subliniat necesitatea creşterii cooperării militare şi de securitate în regiune. Au fost, de asemenea apeluri pentru realizarea unei unităţi financiare şi monetare până în anul 2025.

Arabia Saudită, EAU, Bahreinul şi Egiptul (care nu este membru al CCG) au întrerupt legăturile economice şi diplomatice cu Qatarul în iunie 2017 şi au impus o blocadă maritimă, terestră şi aeriană sub motivul suspiciunilor de implicare a acestui emirat în sprijinul terorismului. Un alt incident diplomatic avusese loc anterior, în 2014, când Arabia Saudită, EAU şi Bahrainul şi-au retras diplomaţii, susţinând că Doha sprijină grupuri teroriste. Cu toate acestea, graniţa a rămas deschisă.

Tensiunile cu Qatarul gravitează, în general, în jurul presupusului sprijin pentru mişcările politice islamice, precum Frăţia Musulmană şi al plângerilor cu privire la reţeaua media Al Jazeera, care are sediul în Doha. Aceste tensiuni au fost agravate de Primăvara Arabă din 2011, când Arabia Saudită şi Qatarul au fost considerate ca sprijinind părţi opozante.

Pe 7 iunie 2017, ministrul de externe saudit a solicitat Qatarului să înceteze sprijinul pentru grupuri precum Hamas şi Frăţia Musulmană. Cele patru ţări au emis o listă de cereri care trebuiau îndeplinite în termen de 10 zile, printre care retrogradarea legăturilor diplomatice cu Iranul, încetarea cooperării militare cu Turcia şi închiderea trustului media „Al Jazeera”, pe lângă oprirea finanţării persoanelor şi grupurilor desemnate „teroriste” de către SUA şi alte naţiuni şi încetarea amestecului în treburile altor state. Qatarul a respins imediat solicitările, fiind supus blocadei.

Speranţele că embargo-ul politic şi economic impus de cele patru state arabe va fi ridicat sau cel puţin relaxat nu s-au îndeplinit, însă primirea călduroasă acordată de regele Salman premierului qatarez a fost în contrast puternic cu tensiunile de la reuniunile anterioare al CCG. Probabil rolul cel mai important l-a avut impactul atacurilor din perioada mai-septembrie, atribuite pe scară largă Iranului, asupra traficului maritim din zona coastelor EAU şi instalaţiilor petroliere din Arabia Saudită. Lipsa unui răspuns decisiv din partea Administraţiei Trump a determinat conducerile Arabiei Saudite şi EAU să-şi reevalueze abordarea afacerilor regionale. După atacurile din septembrie asupra facilităţilor companiei saudite Aramco a fost  organizată o reuniune de urgenţă a Consiliului la Riad, în care s-a convenit că un atac asupra unui membru constituie în fapt un atac asupra întregului CCG. Qatarul a participat la întâlnire şi a susţinut declaraţia de sprijin pe principiul securităţii colective a Golfului Persic.

Sunt şi alte semne că oficialii qatarezi şi saudiţi au început un proces discret de reluare a legăturilor. Emirul Tamim s-a ridicat respectuos pentru imnul naţional al Bahreinului înaintea unei partide de handbal din Qatar în octombrie şi a trimis un mesaj de condoleanţe liderului EAU, Khalifa bin Zayed al-Nahyan, după moartea fratelui acestuia, în noiembrie. De asemenea, renunţarea de către Arabia Saudită, Bahrein şi EAU la boicotul turneului de fotbal Cupa Golfului care a avut loc în Qatar, reprezintă un alt gest care sugerează o încălzire a relaţiilor.

Dar  criza este departe încă de a fi soluţionată ... Graniţa terestră dintre Arabia Saudită şi Qatar a rămas închisă iar declaraţiile liderilor implicaţi sugerează că încă mai e de lucru. Negocierile cele mai dificile pot fi cele care au loc în cvartet şi în special între Arabia Saudită şi EAU, mai degrabă decât discuţiile directe între oficialii saudiţi şi qatarezi. Dacă se întâmplă, un acord direct Arabia Saudită - Qatar pentru cel puţin redeschiderea frontierei şi spaţiului aerian ar fi doar primul pas într-un proces secvenţial şi de negociere a compromisurilor necesare pentru a ajunge la o rezoluţie politică mai largă. Va fi nevoie de mult timp şi eforturi pentru a depăşi impactul celei mai grave rupturi în politica din Golf de la apariţia CCG, în 1981.

III. Algeria – un fost ministru, chiar şi premier câteva luni, devine preşedinte!

După amânări repetate, alegerile prezidenţiale au avut loc în luna decembrie, în pofida manifestaţiilor tinerilor algerieni care solicitau ca participanţii la scrutin să nu mai facă parte din rândurile fostului regim. Şi, totuşi, un fost ministru şi chiar premier pe timpul fostului regim a ieşit câştigător... dar demonstraţiile au continuat. Va reuşi noul preşedinte să se facă acceptat de stradă şi să gestioneze problemele cu care se confruntă Algeria?

Fostul prim-ministru Abdelmadjid Tebboune a fost ales joi (12 decembrie) noul preşedinte al Algeriei. În vârstă de 74 de ani, Tebboune a câştigat scrutinul prezidenţial cu 58,15% din voturile exprimate de alegători. Prezenţa la vot a fost puţin peste 40%.

Alegerea lui Tebboune survine într-o perioadă critică pentru ţara nord-africană, care a fost zguduită de nouă luni de proteste la nivel naţional, la început împotriva planurilor lui Bouteflika de a-şi prelungi guvernarea de 20 de ani cu încă un mandat şi apoi împotriva reprezentanţilor sistemului politic şi militar care au dominat ţara în tot acest timp.

Dar demonstraţiile nu s-au încheiat. Chiar a doua zi după alegeri, protestatarii au ieşit iarăşi în stradă, contestând rezultatele scrutinului, catalogat drept „o paradă” din cauza legăturilor celor cinci candidaţi cu vechea gardă şi reiterându-şi cererile de plecare a întregului regim politic.

Vorbind la o conferinţă de presă, Tebboune a promis că va întinde o mână mişcării de protest, pentru un dialog în vederea construirii unei noi Algerii.  Noul preşedinte a adăugat că va lansa consultări pentru redactarea unei noi constituţii care va fi supusă aprobării alegătorilor printr-un referendum şi, de asemenea, a promis că va introduce reforme pentru reducerea cheltuielilor cu importurile.

Totuşi, noul preşedinte nu este străin de vechiul regim ... De-a lungul carierei sale politice, de patru decenii, Tebboune a deţinut mai multe funcţii oficiale, inclusiv postul de prim-ministru pentru câteva luni pe timpul Administraţiei fostului preşedinte, Abdelaziz Bouteflika. Mandatul de premier al lui Tebboune, început în mai 2017, s-a încheiat brusc după mai puţin de patru luni, cauza presupusă fiind tentativa sa de a se prezenta ca succesor al lui Bouteflika în timpul unei întâlniri cu omologul francez, Edouard Philippe, la Paris, cu câteva zile înainte concediere.

Un apropiat al influentului şef al armatei, generalul Ahmed Gaid Saleh, Tebboune a încercat să se distanţeze în ultimele luni de reprezentanţii oligarhiei conducătoare, poziţionare care i-au adus voturile necesare câştigării alegerilor. Pe de altă parte, unul din fiii lui Teboune a fost arestat în mai fiind acuzat de implicare, alături de mai mulţi oficiali algerieni, într-un caz de trafic cu cocaină. Susţinătorii lui Tebboune spun că detenţia preventivă a fiului preşedintelui ales este un motiv suficient pentru a crede în angajamentul acestuia faţă de independenţa sistemului judiciar.

Este incontestabil faptul că Tebboune este un produs al vechiului regim, iar pentru a fi acceptat de demonstranţi va trebui, probabil, să îndeplinească majoritatea cererilor acestora, inclusiv eliberarea deţinuţilor politici, libertatea de exprimare şi chiar libertatea presei. Dar toate aceste concesii nu vor avea impact asupra rolului militar în deciziile politice algeriene; influenţa militarilor constituie (încă!) o linie roşie!

Chiar şi fără întrebări asupra legitimităţii participării sale la alegeri, Tebboune se va confrunta cu momente dificile. Aproape toate veniturile statului algerian provin din exporturile de petrol şi gaze, care au scăzut atât ca ​​preţ, cât şi în volum în ultimii ani. Guvernul a aprobat deja un buget pentru anul 2020 care prevede o reducere de nouă la sută a cheltuielilor publice, deşi subvenţiile sensibile din punct de vedere politic au rămas neatinse.