MAS Raport special. Orientul Mijlociu şi Africa de Nord - Decembrie 2018

SUMAR

1. Rusia şi Turcia încearcă să taie diplomatic nodul gordian din  enclava Idlib. Damascul menţine încă opţiunea pentru o soluţie militară
2. Negocieri la castel. Delegaţiile yemenite poartă tratative în Suedia, sub ameninţarea crizei umanitare
3. „Scutul de Nord” israelian în căutarea „cârtiţelor” Hezbollah
4. O petiţie mică pentru un lider mai mare decât două mandate
5. Qatar-ul spune ”pas” încercării de reconciliere a Riadului

I. Rusia şi Turcia încearcă să taie diplomatic nodul gordian din enclava Idlib. Damascul menţine încă opţiunea pentru o soluţie militară

Summitul G-20 de la Buenos Aires o prilejuit şi o nouă întâlnire între preşedintele rus, Vladimir Putin, şi cel turc, Recep Tayyip Erdogan, în care subiectul principal a fost din nou Siria şi enclava rebelă din nord, Idlib. Pe 2 decembrie, ulterior acestei întâlniri, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, afirma că cei doi lideri s-au pus de acord pentru paşii următori, necesari pentru demilitarizarea enclavei. Acordul de la Soci, din 17 septembrie, prevedea destul de clar care sunt etapele de urmat în pacificarea acestei provincii siriene, dar realităţile din teren, precum şi presiunile externe au făcut ca diferitele termene prefigurate de acord să fie deja depăşite.

Discuţiile dintre miniştrii apărării din Rusia şi Turcia, Sergei Shoigu, respectiv Hulusi Akar, de la sfârşitul lunii noiembrie, au adus mai multă claritate[1] în ceea ce priveşte ameninţările la adresa procesului de implementare a acordului de la Soci, dar nu au putut identifica şi o soluţie imediată pentru rezolvarea problemei.

Cel mai probabil, termenele prevăzute vor fi extinse cu alte câteva luni, timp în care:

• Turcia va continua să întărească infrastructura militară şi administrativă dislocată în provincie, pentru a putea preveni un eventual atac al forţelor regimului, dar şi pentru a descuraja o acţiune similară împotriva forţelor rebele pro-turce, aşa numitul Front Naţional de Eliberare, din partea grupării islamice radicale Hayat Tahrir al-Sham;
• Rusia va continua să monitorizeze situaţia, intervenind aerian atunci când escaladează atacurile extremiştilor islamici, fiind în favoarea unei rezolvări politice şi diplomatice a  crizei, cu cât mai puţină intervenţie militară, pe modelul utilizat în sudul Siriei, acolo unde dezarmarea grupărilor rebele a permis recuperarea aproape fără lupte a teritoriului aflat anterior sub controlul acestora;
• regimul de la Damasc va continua să maseze forţe la linia de separaţie, aşteptând o provocare masivă din partea rebelilor pentru a interveni militar. Pentru preşedintele Assad, trecerea timpului are consecinţe negative, mai ales după impunerea sancţiunilor SUA împotriva Iranului. Nu se ştie dacă impactul acestora asupra economiei iraniene va mai permite Teheranului să sprijine masiv, nu numai militar, dar şi economic, aliatul său de la Marea Mediterană. De aceea, problema enclavei Idlib va trebui rezolvată cât mai curând, inclusiv pe cale militară;
• timpul lucrează şi împotriva grupării islamiste radicale Hayat Tahrir al-Sham / HTS, izolată de toate părţile,  neagreată de niciuna din celelalte grupări şi formaţiuni rebele, lipsită de mijloacele financiare transferate de la sponsori externi. Pentru a supravieţui, a impus taxe asupra populaţiei din teritoriile controlate, a confiscat bunurile familiilor refugiate, a întreprins operaţii militare împotriva grupărilor islamiste rivale. Tensiunea în creştere în rândul populaţiei se apropie de punctul de explozie, ceea ce ar putea avea ca efect crearea condiţiilor fie pentru o operaţie militară de amploare a HTS pentru a sparge încercuirea, fie pentru o ofensivă a forţelor regimului asupra jumătăţii din enclavă aflată sub controlul acestei grupări.

Întâlnirea de la începutul lunii decembrie, dintre preşedinţii rus şi turc, s-a adresat acestor realităţi cunoscute de ambele părţi, dar pentru a căror rezolvare fiecare are viziunea proprie, dar şi limitările create de agenda regională diferită.

Propunerea preşedintelui Erdogan este organizarea unui nou summit, probabil în format cvadripartit, aşa cum a fost summitul de la Istanbul, la care au participat şi cancelarul german, Angela Merkel, şi preşedintele Franţei, Emmanuel Macron. Obiectivul va fi prevenirea unei acţiuni militare a regimului împotriva enclavei Idlib şi crearea condiţiilor ca forţele sprijinite de Turcia în această enclavă să devină dominante, permiţând astfel Ankarei să negocieze de pe o poziţie întărită în relaţiile cu Moscova şi cu Damascul.

Deocamdată, agendele liderilor europeni sunt dominate de subiecte interne mult mai fierbinţi, astfel că Siria şi conflictul ei prelungit rămân îngheţate şi prezente doar în variabelele strategice ale Rusiei şi Turciei care speră, ambele, că iarna va fi un sfetnic bun în rezolvarea non-violentă a controlului enclavei Idlib. Damascul ar putea avea, însă, un alt punct de vedere....

II. Negocieri la castel. Delegaţiile yemenite poartă tratative în Suedia, sub ameninţarea crizei umanitare

La castelul Johannesberg, din Rimbo, Suedia, 60 km nord Stockholm, au avut loc, începând cu joi, 6 decembrie, primele negocieri, după mai multe tentative eşuate, între reprezentanţii guvernului yemenit, sprijinit de coaliţia condusă de Arabia Saudită, şi cei ai rebelilor Houthi, aflaţi sub influenţa Iranului. Discuţiile sunt un eveniment permis şi facilitat de presiunile din ultima vreme venite în special din partea SUA, dar şi ca urmare a agravării situaţiei umanitare din această ţară.

Toate părţile sunt interesate în ieşirea din acest conflict, dar niciuna nu este favorabilă unui prim pas, care ar demonstra recunoaşterea unei simbolice înfrângeri. Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite /EAU au plecat împreună în campania militară împotriva rebelilor Houthi, dar se află acum, deseori, în tabere diferite în sprijinirea grupărilor interne, existând deja ciocniri între separatiştii din provincia Aden sprijiniţi de EAU şi forţele guvernamentale yemenite, finanţate de Riad. Guvernul yemenit din exil a demonstrat că nu se poate impune militar şi politic în zona centrală şi nordică a ţării, iar rebelii Houthi nu au forţa militară, nici anvergura politică, să depăşească teritoriul muntos în care sunt dominanţi din punct de vedere etnic.

Astfel că a fost nevoie de mesajul clar al SUA, transmis de către secretarul apărării, Jim Mattis[2], de tenacitatea lui Martin Griffiths, Reprezentantul Special al Secretarului General ONU pentru Yemen, pentru ca cele două părţi să cadă de acord asupra începerii negocierilor. Unii ar putea spune că şi „afacerea Khashoggi” a jucat un rol în opţiunea Riadului pentru negocieri şi în ascuţirea tonului Washingtonului faţă de aliatul său regional.

Cert este că, departe de atmosfera fierbinte a luptelor, cele două echipe de negociatori, fără a se întâlni faţă în faţă, au început să tatoneze căile pentru găsirea soluţiilor de încheiere a conflictului şi de uşurare a poverii umanitare asupra celor 12 milioane de yemeniţi (aproximativ jumătate din populaţia ţării), care, potrivit estimărilor, vor avea nevoie de sprijin cu alimente în următoarele luni.

Un prim pas a fost făcut prin agrearea unui acord pentru schimbul de prizonieri, de persoane deţinute de către formaţiunile rivale sau a celor aflaţi în prezent în arest la domiciliu (în total câteva mii de persoane), ceea ce crează condiţiile pentru trecerea, în perioada următoare, la abordarea şi a altor domenii de negociere. Martin Griffiths a enumerat doar câteva din acestea: redeschiderea aeroportului din Sanaa, un armistiţiu în operaţiile militare din portul Hodeidah, din vestul ţării, focarul principal al confruntărilor din ultima perioadă, un armistiţiu general care să se extindă şi către alte regiuni ale ţării.

Negocierile din Suedia sunt văzute doar ca o etapă de sporire a încrederii într-o formulă negociată a conflictului, de aceea ele se adresează în primul rând acelor aspecte care ţin de situaţia umanitară gravă din această ţară. De aceea, succesul acestor negocieri este văzut în primul rând ca un semnal pentru eventuale runde viitoare de tratative. Pentru că există şi varianta pesimistă: „dacă aceste consultări vor eşua, sau vor stagna, la fel se va întâmpla şi cu speranţele de a opri căderea Yemenului către abis” a declarat Mohamed Abdi, directorul pentru Yemen al Consiliului Norvegian pentru Refugiaţi.

În deschiderea negocierilor, ministrul suedez de externe, Margot Wallstrom, le-a transmis participanţilor să găsească putere pentru a ajunge, cu curaj la un compromis. „Acum este rândul reprezentanţilor yemeniţi, sunteţi la comanda viitorului ţării dumneavoastră”. Este posibil ca, la auzul acestor cuvinte, cele două părţi în conflict, dar şi în negociere, să nu se fi gândit:

• reprezentanţii guvernamentali pro Arabia Saudită - cum să-i convingă pe americani să realimenteze avioanele de bombardament saudite;
• rebelii Houthi – oare câte rachete iraniene au mai rămas prin depozitele montane,

ci să fi fost sincer interesaţi în găsirea unei soluţii de încheiere a conflictului.

Reînceperea luptelor în jurul oraşului Taiz, în centrul ţării, exact în momentul în care debutau şi negocierile din Suedia, pare a demonstra că e necesară precauţie faţă de un prea mare optimism legat de aceste negocieri. Chiar reprezentanţii ONU au subliniat că şi căderea de acord asupra unor aspecte minore ar putea ajuta procesului ulterior de negociere. Întâlnirea celor două delegaţii este un pas înainte în această direcţie.

III. „Scutul de Nord” israelian în căutarea „cârtiţelor” Hezbollah

După ce mai multe luni de zile, Israelul a fost preocupat de situaţia de securitate de la graniţa din sud – vest cu Fâşia Gaza şi de negocierea unui acord cu Hamas, a venit şi rândul graniţei de nord pentru  o operaţiune militară de amploare.

Anunţată aluziv de către premierul Benyamin Netanyahu cu câteva săptămâni înainte, operaţia a început în dimineaţa zilei de 4 decembrie[3]. Denumită „Scutul de Nord”, operaţia îşi propune ca, pe parcursul celor două săptămâni cât se preconizează să dureze (Netanyahu a afirmat, totuşi, că operaţia va continua „cât timp este necesar”), să identifice tunelurile săpate pe sub graniţă de militanţii Hezbollah şi să le distrugă. În afară de eliminarea ameninţării militare reprezentate de aceste tuneluri, Israelul încearcă să convingă statele aliate, în primul rând SUA, să crească numărul şi intensitatea sancţiunilor la adresa Hezbollah, să iniţieze o nouă rezoluţie ONU împotriva grupării, precum şi să evidenţieze caracterul terorist al acţiunilor acesteia. Tocmai de aceea, a fost făcută foarte clar precizarea că operaţia se va desfăşura exclusiv pe teritoriul Israelului şi va avea un caracter defensiv, de „apărare a statului”, fără incursiuni peste graniţă.

O componentă importantă a operaţiei a fost cea imagologică, forţele israeliene fiind prezentate în media descoperind aceste tuneluri, în locaţii neprecizate direct, dar sugerate a fi în imediata apropiere a unor localităţi de graniţă, printre care oraşul Metulla, prin utilizarea de echipamente şi tehnologii moderne.

Informaţiile transmise discret sugerează că operaţia are un număr de ţinte, deja identificate, nefiind exclus să apară şi alte descoperiri. Primul tunel descoperit încă la debutul operaţiei, precum şi cel de-al doilea, identificat în cursul zilei de sâmbătă, 8 decembrie, nu sunt finalizate şi operaţionalizate, ceea ce întăreşte caracterul de prevenţie al acestei acţiuni, fapt subliniat şi de oficialii israelieni.

Paradoxal, critici la adresa operaţiei au venit tocmai de la fostul ministru israelian al apărării, Avigdor Lieberman, care a declarat că reacţia militară de la graniţa de nord nu ar trebui să justifice „inacţiunea din sud”, acolo unde, apreciază politicianul israelian, Israelul „a capitulat în faţa Hamas”, prin permisiunea acordată Qatarului de a plăti din  datoriile entităţii palestiniene. De altfel, în opinia sa, operaţia din nord nici nu se califică pentru o operaţie militară propriu-zisă, fiind mai curând o activitate genistică.

Problematica tunelurilor pe sub graniţa israeliană sau săpate în teritoriile controlate de Hamas şi Hezbollah este una deosebit de importantă pentru establishmentul naţional de securitate, acestea putând provoca, aşa cum s-a întâmplat în recentul conflict cu Hamas din anul 2014, destule probleme operaţiilor militare.

În ceea ce priveşte operaţia „Scutul de Nord”, aceasta are, probabil, şi o componentă politică, fiind declanşată într-un moment în care premierul este sub asediul unui dosar în justiţie. Este manifestă însă şi continuitatea „dosarului anti-Hezbollah”, prin care Netanyahu a prezentat în mod repetat opiniei publice internaţionale, încălcări de către gruparea shia libaneză, ale sancţiunilor internaţionale împotriva sa şi a Iranului, precum şi dovezi ale creşterii accelerate a arsenalului militar şi tehnologic aflat la dispoziţia acesteia.

Pentru Israel, ameninţarea reprezentată de Hezbollah este, cel mai probabil, cu mult peste cea de la graniţa cu Fîşia Gaza, de aceea chiar premierul israelian a accentuat faptul că un eventual conflict în această zonă va cere „sacrificii”. Pentru a minimaliza această perspectivă, care pare a veni, totuşi, inevitabil la un moment dat, Forţele de Apărare Israeliene acţionează pentru a nu repeta experienţa militară dureroasă a anului 2014, blocând din faza iniţială sau de proiect orice posibilitate de infiltrare peste sau pe sub graniţa cu vecinii săi imprevizibili şi destul de imaginativi.

4. O petiţie mică pentru un lider mai mare decât două mandate

Iniţiată în vara anului 2018, de un grup de cetăţeni egipteni îngrijoraţi de viitorul ţării, petiţia pentru strângerea numărului de semnături necesare aducerii în faţa unei curţi de judecată a propunerii de schimbări constituţionale a ajuns în faza finală.  Astfel, în 23 decembrie, un tribunal din Cairo va analiza[4] această petiţie şi propunerile aferente, dintre care una este de un interes mai special: schimbarea prevederii constituţionale care limitează numărul de mandate pe care le poate îndeplini preşedintele egiptean, de la două la... mai vedem. Propunerea cetăţenească se referă la articolul 140 din  constituţia egipteană, propunând o reformulare care să permită realegerea  şi dincolo de cele două mandate, de atâtea ori câte va aproba populaţia, în toate segmentele sale, prin intermediul unui referendum.

Discutarea şi amendarea acestui articol a fost o temă şi în discursul loialiştilor declaraţi ai actualului preşedinte egiptean, care au propus fie mărirea mandatului prezidenţial la şase ani, fie alegerea pe viaţă.

Coincidenţa face ca discuţia publică despre un asemenea demers – o petiţie publică - să apară după realegerea preşedintelui egiptean Abdel Fattah Al Sisi, în martie 2018, pentru un al doilea mandat prezidenţial. Iniţiatorii petiţiei consideră că articolul 140 din constituţie este ”nedrept pentru marele popor egiptean” şi că opt ani sunt prea puţin pentru un preşedinte decis să se dedice marilor proiecte economice şi de securitate ale ţării.

Judecătorul egiptean care va analiza acest demers va lua desigur în calcul aceste argumente şi va oferi o soluţie înţeleaptă iniţiatorilor petiţiei.

V. Qatar-ul spune ”pas” încercării de reconciliere a Riadului

Al 39-lea Summit al Consiliului de Cooperare al Golfului (Gulf Cooperation Council / GCC) a avut loc în absenţa emirului Qatarului, care şi-a trimis ca reprezentant ministrul de stat pentru afaceri externe, Sultan bin Saad Al Muraikhi. Desigur, blocada impusă de Arabia Saudită, împreună cu Egipt, Bahrain şi Emiratele Arabe Unite, în iunie 2017, încă în vigoare, dar şi locul de desfăşurare, capitala saudită, Riad, au influenţat decizia liderului de la Doha. Ceilalţi lideri arabi prezenţi, în special şeicul din Bahrain, Khalid bin Ahmed Al Khalifa, care este şi ministru de externe, au apreciat că emirul qatarez ar fi trebuit să accepte ”solicitările noastre corecte” şi să fie prezent la reuniune. Qatarul a răspuns că poate lua decizii singur şi că a fost la reuniunea anterioară, din Kuwait, unde statele care l-au boicotat, au absentat. Răspunsul a fost oferit de directorul de cabinet al ministrului de externe. Şi cu asta, agenda reuniunii s-a cam finalizat.

În declaraţia finală prezentată presei pe 9 decembrie, se precizează că GCC va continua să acorde sprijin cauzei palestiniene, precum şi unei soluţii politice a conflictului din Yemen. În plan mai concret, se prevede o unificare a sistemelor financiare până în anul 2025 (un TVA unitar, care să evite o parte din actualele probleme în schimburile comerciale şi deficitele bugetare), dar şi măsuri pentru crearea unei comenzi militare unificate. Nimic despre Qatar şi criza internă a organizaţiei.

Reuniunile GCC au fost importante în ultima perioadă nu pentru agenda propriu-zisă a întâlnirilor ci pentru poziţionarea Arabiei Saudite în regiune. Înfiinţat în anul 1981, ca o alianţă economică şi politică, menită să întărească relaţiile de cooperare în domeniile securităţii, economiei şi culturii, GCC a devenit o unealtă pentru Arabia Saudită pentru promovarea rolului său de putere regională. Organizaţia a fost utilizată de Riad pentru o proiecţie extinsă a capabilităţilor sale naţionale, GCC fiind deseori asimilat unei anexe necesare în deciziile saudite.

Reuniunea din acest an a fost în pericol până în ultimul moment datorită disputei dintre Arabia Saudită şi Qatar, dar şi parteneriatului ad-hoc, economic şi militar, creat între Riad şi Dubai.

Nevoia de a demonstra că rămâne centrul de greutate al regiunii, ca şi presiunea de a prezenta un front unit anti-Iran, au obligat Riadul să transmită o invitaţie emirului din Qatar, Sheikh Tamim bin Khalifa Al Thani, pentru a participa la reuniune.  Cum disputa internă dintre cele două ţări nici nu era, conform surselor media, pe agenda de priorităţi a reuniunii, emirul a apreciat că încă nu e cazul să returneze mingea transmisă în terenul său de liderii saudiţi.

Există însă un numitor comun care leagă toate statele care fac parte din GCC: SUA. Toţi membrii acestei organizaţii sunt aliaţi ai Washingtonului, de aceea Administraţia Trump a încercat să medieze între grupările rivale, nereuşind încă să ascundă asperităţile dintre orgolioşii lideri ai Golfului. Iar rezultatul este unul neaşteptat, chiar şi de către SUA: aliatul său din  NATO, Turcia, profită de acest conflict intern din GCC pentru a întări legăturile cu Qatar[5], Qatarul face un gest de frondă şi părăseşte OPEC, afirmând că o face pe ”motive de business”, dar părăsind o organizaţie care este, la rândul ei, văzută ca o unealtă de natură economică a Riadului. Iar Iranul face, ulterior summitului GCC, prin ministrul său de externe, Javad Zarif, un comentariu maliţios, bineînţeles, pe Twitter: ”Regiunea a avut mult prea mulţi lideri puternici care au produs războaie şi mizerie. Avem nevoie de o regiune mai puternică decât de lideri puternici”.