02 mai 2019

MAS | Raport special Orientul Mijlociu şi Africa de Nord - Aprilie 2019

Claudiu Nebunu

SUMAR I. Siria – revine Statul Islamic? II. Iran – relansarea economică, o misiune imposibilă. III. Egipt – e timpul pentru o nouă piramidă? IV. Libia – luptele continuă şi mareşalul Haftar se pregăteşte pentru parada victoriei în Tripoli.

Sursă foto: Mediafax

I. Siria – revine Statul Islamic?

Eliminarea ultimei rezistenţe în teren a ”Statului Islamic din Irak şi Levant” (SIIL), de către miliţiile kurde sprijinite de Statele Unite, a reprezentat un moment de mare semnificaţie atât pe plan local, cât şi global. Dar a fost SIIL cu adevărat eliminat? DA, în termeni de control teritorial. NU, în termeni de prezenţă! Şi faptele o demonstrează...

La sfârşitul săptămânii trecute (18-19 aprilie), în diferite provincii ale Siriei, luptători SIIL şi un grup de rebeli afiliat Al-Qaeda au executat atacuri asupra forţelor guvernamentale şi aliaţilor acestora soldate cu aproape 50 de morţi.

Într-unul dintre atacuri, luptătorii SIIL au surprins forţele siriene într-o ambuscadă în zona deşertică din centrul provinciei Homs. Au urmat două zile de confruntări, iar 27 de militari (inclusiv patru ofiţeri) au fost ucişi, potrivit Observatorului Sirian al Drepturilor Omului (OSDO).

Aproape 500 de militari au fost încercuiţi în noaptea de joi la est de orăşelul Al-Sukhna, fiind salvaţi de intervenţia luptătorilor unei miliţii pro-guvernamentale, cunoscută sub numele “Liwa al-Quds”.

Site-ul Amaq, controlat de SIIL, a mediatizat atacul de la est de Al-Sukhna, anunţând că, în 24 de ore, luptătorii SIIL au omorât 24 de militari sirieni şi au capturat armament, muniţie şi autovehicule militare.

SIIL, care odată controla o parte importantă din teritoriile Siriei şi Irakului, a păstrat o reţea de celule teroriste care au început să devină active în ambele ţări.

SIIL a pierdut ultimele teritorii în Siria în luna martie, după mai multe luni de confruntări cu luptătorii kurzi sprijiniţi de SUA, în provincia estică Deir ez Zor. Dar membri ai organizaţiei teroriste şi-au găsit refugiu şi au rămas activi în zona deşertică situată la vest de provincie, de unde au început să execute atacuri în creştere asupra trupelor guvernamentale şi miliţiilor aliate.

Separat, în nord-vestul Siriei (provincia Idlib), unde fusese negociat un acord de încetare a focului, forţele guvernamentale au fost atacate de membri ai grupării Hay'et Tahir al-Sham, afiliate Al-Qaeda.

Potrivit OSDO, în dimineaţa zilei de sâmbătă, membri ai grupării au luat cu asalt poziţii guvernamentale situate la vest de Aleppo, 21 de militari şi membri ai miliţiilor aliate regimului pierzându-şi viaţa.

În septembrie, anul trecut, Rusia şi Turcia, care sprijină părţi opozante în conflict dar şi-au coordonat politicile privind Siria, au negociat un acord de încetare a focului în zonă, însă acesta este încălcat tot mai des.

Rusia şi Iranul doresc anihilarea teroriştilor / rebelilor comasaţi în această ultimă zonă, în timp ce Turcia tergiversează să-şi dea acordul, pe de o parte din cauza potenţialului aflux de refugiaţi (în provincia Idlib trăiesc în jur de trei milioane de persoane), iar pe de altă parte urmărind specularea situaţiei în contrapondere la kurzii din nord-estul Siriei.

II. Iran –  relansarea economică, o misiune imposibilă

Acordul nuclear din 2015 (JCPOA) părea să fie marea şansă a relansării economice a Iranului, dar creşterea economiei a fost modestă. Populaţia este departe de a fi entuziasmată de progresele economico-sociale promise după JCPOA. Retragerea SUA din Acord şi reintroducerea sancţiunilor au afectat semnificativ economia iraniană. Dar interzicerea importurilor de petrol iranian pare a fi prea mult... Iranul nu poate supravieţui fără veniturile din petrol...

Administraţia SUA a anunţat luni (22 aprilie) că toate ţările care vor importa petrol din Iran vor fi supuse sancţiunilor americane. Preşedintele american, Donald Trump, a decis că nu vor mai exista ţări scutite de aceste sancţiuni după ce actualele excepţii vor expira în luna mai a.c.

Secretarul de stat american, Mike Pompeo, a precizat că scopul acestei măsuri este de a lăsa Iranul fără “fondurile pe care le-a folosit pentru a destabiliza Orientul Mijlociu timp de zeci de ani” şi de a determina Iranul să se comporte “ca o ţară normală”. Pompeo a adăugat că Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite (EAU) au fost de acord să asigure cantitatea necesară de petrol, astfel încât să compenseze dispariţia petrolului iranian de pe piaţă.

Drept urmare, autorităţile iraniene au ameninţat că ar putea încerca să blocheze transporturile de petrol care trec prin Strâmtoarea Hormuz. 

“Noi credem că Iranul va continua să-şi vândă petrolul, noi vom continua să găsim cumpărători pentru petrolul nostru şi să utilizăm Strâmtoarea Hormuz ca tranzit pentru vânzările noastre de petrol”, a subliniat ministrul de externe iranian, Mohammad Javad Zarif la New York, unde a participat la o sesiune a ONU.

“Dar Statele Unite ar trebui să ştie că atunci când intră în Strâmtoarea Hormuz, trebuie să stea de vorbă cu cei care protejează strâmtoarea – şi anume Garda Revoluţionară iraniană”, a adăugat Zarif.

Administraţia Trump a trecut, recent, Garda Revoluţionară iraniană, responsabilă de apărarea navală a strâmtorii, pe lista grupărilor teroriste. Decizia SUA de a califica forţele armate ale unei ţări drept grup terorist este o premieră la nivel mondial şi a fost urmată de o replică din partea şefului diplomaţiei iraniene, care a solicitat plasarea forţelor americane care operează în Orientul Mijlociu, în Asia Centrală şi în Cornul Africii pe lista grupărilor considerate teroriste de către Iran.

China, care importă aproximativ 40% din petrolul iranian, şi-a exprimat marţi opoziţia faţă de sancţiunile unilaterale ale SUA asupra ţărilor care continuă să facă tranzacţii petroliere cu Iranul, precizând că ”relaţiile de cooperare în domeniul energiei dintre Iran şi alţi membri ai comunităţii internaţionale sunt legitime şi legale, în conformitate cu legea internaţională” şi solicitând SUA să-i respecte interesele şi preocupările comerciale şi economice şi ”să acţioneze într-o manieră responsabilă şi să joace un rol constructiv” în raport cu protejarea stabilităţii pieţei mondiale a energiei.

Pe de altă parte, US Navy a informat marţi că portavioanele USS Abraham Lincoln şi USS John C. Stennis, precum şi navele acestora de escortă, au început operaţiuni navale în Marea Mediterană. Grupurile de luptă ale celor două portavioane din clasa Nimitz iau parte la exerciţii care includ mai multe scenarii de război, la care participă atât unităţi aeriene, cât şi nave de luptă, printre care şi nave din Spania, Franţa şi Danemarca.

Relaţiile dintre SUA şi Iran sunt marcate de tensiuni încă de la începutul Războiului Rece, acestea înrăutăţindu-se la finalul anilor ’70, când şahul Iranului a fost înlăturat în urma revoluţiei din 1979 ce a culminat cu venirea la putere a liderului suprem, Ayatollahul Khomeini, care descria Statele Unite drept ”Marele Satana”, dar şi odată cu ”criza ostaticilor”,  când diplomaţii americani de la Ambasada de la Teheran au fost luaţi prizonieri.

Sancţiunile americane impuse, începând de atunci, au cunoscut un moment de relaxare pe fondul Acordului nuclear din 2015, negociat de SUA, Germania, Franţa, Marea Britanie, Rusia, China, UE şi Iran, dar denunţat de actualul preşedinte american în 2018.

Donald Trump a relevat o abordare intransigentă faţă de Iran chiar de la debutul mandatului, inclusiv prin criticarea Teheranului de la tribuna ONU, prin retragerea SUA din Acordul nuclear cu Iranul şi reinstituirea sancţiunilor care vizau atât Iranul cât şi ţările care aveau relaţii comerciale cu această ţară, precum şi prin dialogul violent de la distanţă cu preşedintele iranian, Hassan Rouhani.

Strategia lui Trump cu privire la Iran pare axată în special pe două mari direcţii:

-  diplomaţie coercitivă, prin reimpunerea embargoului economic, şi

-  creşterea presiunii sociale asupra regimului de la Teheran şi angajarea de pe o poziţie de forţă în eventuale negocieri cu Iranul.

Deşi dificil de pus în practică şi extrem de periculoasă din perspectiva consecinţelor, închiderea strâmtorii Hormuz este una dintre pârghiile cele mai puternice la dispoziţia regimului de la Teheran (prin strâmtoarea Hormuz tranzitează între 20 şi 40% din petrolul lumii, potrivit unor statistici diverse).

Situaţia este extrem de tensionată şi poate escalada în orice moment... Interzicerea exportului de petrol iranian, vital pentru Iran, ar putea fi o linie roşie pentru regimul de la Teheran...

III. Egipt – e timpul pentru o nouă piramidă?

Ţelul comun al conducătorilor din vechime ai Egiptului era construirea unei piramide pentru eternizarea prezenţei sau amintirii celui care a fost un timp la cârma ţării. Unii au reuşit, alţii nu, unele piramide au fost mai mari, altele mai mici (“după buget...!”). Se pare că e timpul pentru încă una... Prima condiţie, însă, este să dispui de puterea necesară...

Parlamentul egiptean a aprobat marţi (16 aprilie) desfăşurarea unui referendum pentru aprobarea unor schimbări constituţionale care să includă prelungirea mandatului actual al preşedintelui egiptean cu doi ani şi posibilitatea de a candida pentru un alt mandat de şase ani la preşedinţia Egiptului.

Referendumul a avut loc în perioada 20-23 aprilie. Aproape 90% dintre egiptenii care au venit la urne au susţinut modificările constituţionale, a anunţat Comisia Electorală marţi (24 aprilie).

“Participă, spune … ‘DA’ pentru amendamentele constituţionale” îndemna un banner afişat în apropierea sediului Partidului Viitorul Naţiunii, formaţiune politică de guvernământ. O campanie pentru revizuirea Constituţiei susţinută aparent de formaţiunile aflate la guvernare şi de mai mulţi oameni de afaceri. Peste 120 de persoane, care promovau mesaje împotriva votării, au fost arestate.

“Participarea la vot a fost de 44,3%”, a declarat preşedintele Comisiei Electorale, Lachine Ibrahim, adăugând că ”88,83% dintre votanţi au aprobat amendamentele, în timp ce 11,17% au votat împotrivă”.

Principalele schimbări se referă la extinderea mandatului preşedintelui ţării de la 4 la 6 ani şi limitarea numărului de mandate la două.

Dar, un articol special referitor la al-Sissi, prevede şi extinderea mandatului curent (cel de-al doilea) la şase ani şi permisiunea de a candida încă o dată (a treia) pentru preşedinţie.

Încercând să justifice această prevedere, preşedintele Parlamentului, Ali Abdel-Aal, a precizat că scopul acesteia este “asigurarea justiţiei politice ... şi stabilităţii necesare”.

Amendamentele introduc şi posibilitatea de numire a unuia sau mai mulţi vice-preşedinţi şi stabilesc nivelul de minim 25% pentru participarea femeilor în camera inferioară a Parlamentului.

Schimbări survin şi în domeniul judiciar, preşedintele având dreptul să numească judecătorii în diverse poziţii de top şi să treacă peste avizul juridic pentru aprobarea proiectelor de lege. De asemenea, Armata este declarată “paznicul şi protectorul” statului egiptean, al democraţiei şi Constituţiei, iar curţile militare de justiţie îşi extind jurisdicţia şi în cazul civililor.

Revizuirea Constituţiei permite prelungirea celui de-al doilea mandat al preşedintelui Al-Sissi de la patru la şase ani, până în 2024. Acesta va putea să candideze în 2024 pentru al treilea mandat şi să rămână astfel la putere până în 2030.

Proiectul, din februarie, al acestui articol era diferit, propunând să-i permită lui al-Sissi îndeplinirea a încă două mandate de câte şase ani după terminarea celui actual, în 2022, deci posibilitatea de a fi la “vârful” Egiptului până în 2034. Nu a fost dată o explicaţie pentru schimbare însă, probabil, s-a dorit reducerea impactului de imagine produs de prelungirea perioadei permise actualului preşedinte de a-şi păstra poziţia (încă două mandate era, probabil, prea mult). 

Fostul mareşal Al-Sissi a fost ales preşedinte în 2014, cu 96,9% din voturi, la un an după ce l-a răsturnat de la putere cu ajutorul armatei, pe fondul unei revolte populare, pe preşedintele islamist Mohamed Morsi. El a fost reales în 2018 cu 97,08%.

Pe lângă prelungirea mandatului (mandatelor), revizuirea constituţională îi permite să-şi intensifice controlul asupra sistemului judiciar. De la instalarea lui Al-Sissi la putere, în 2014, ONG-urile au denunţat frecvent arestările numeroase, procesele în masă, precum şi reprimarea presei şi a opoziţiei. În ultimii trei ani, mai mult de 15.000 de persoane, inclusiv copii, au fost deferiţi justiţiei militare, potrivit Human Rights Watch. Puterea neagă aceste acuzaţii, insistând asupra „stabilităţii” şi luptei antiteroriste”.

IV. Libia – luptele continuă şi mareşalul Haftar se pregăteşte pentru parada victoriei în Tripoli.

Confruntările dintre cele două tabere libiene (Vest – Guvernul Acordului Naţional / GAN, recunoscut internaţional, instalat la Tripoli, respectiv Est – Camera Reprezentanţilor/ parlamentul de la Tobruk) continuă cu intensitate crescută. Trupele GAN au trecut la contraofensivă, iar numărul victimelor creşte...

La începutul lunii (joi, 4 aprilie), mareşalul Khalifa Haftar, comandantul Armatei Naţionale Libiene (ANL), forţa armată a taberei estice, a lansat o campanie militară pentru preluarea controlului asupra capitalei libiene, Tripoli.

Tabăra vestică a părut a fi luată prin surprindere, însă a reuşit să mobilizeze diverse miliţii în sprijin pentru a apăra capitala prin redislocarea de trupe şi tehnică din zona Misrata şi Zawiya (miliţii islamice) în capitală şi a anunţat trecerea la contraofensivă (operaţia “Vulcanul mâniei”).

Trupele loiale GAN au reluat controlul districtelor de la periferia sudică a capitalei, ajungând până în oraşul Aziziya (la 60 km sud de centrul Tripoli). Dar situaţia este fluidă, ambele părţi câştigând şi cedând repetat teritorii în ultimele zile.

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, peste 271 de persoane (inclusiv 21 de civili) şi-au pierdut viaţa de la izbucnirea luptelor pentru controlul capitalei, iar peste 1.300 (69 de civili) au fost rănite.

Consiliul de Securitate al ONU s-a reunit săptămâna trecută (joi, 18 aprilie) pentru a analiza situaţia din Libia, fără să stabilească însă o strategie clară pentru a implementa un acord de încetare a focului între beligeranţi. Statele Unite şi Rusia continuă să se opună unui proiect de rezoluţie britanic în acest sens.

Libia se adânceşte într-o criză acută… De peste trei săptămâni, omul “forte” din estul libian, mareşalul Khalifa Haftar, desfăşoară o ofensivă militară asupra capitalei, unde se află sediul guvernului Fayez al-Sarraj, recunoscut de ONU. Puterile externe sprijină taberele beligerante în funcţie de propriile interese: Khalifa Haftar beneficiază de sprijinul direct al Egiptului, Arabiei Saudite şi al Emiratelor Arabe Unite (EAU), iar Fayez al-Sarraj de cel al Qatarului şi Tunisiei.

Principala miză pentru care actori regionali precum Arabia Saudită, Egipt sau EAU susţin derularea evenimentelor din Libia este eradicarea mişcărilor islamiste. De remarcat implicarea similară în susţinerea loviturii de stat şi a Consiliului Militar de Tranziţie din Sudan.

Egiptul, care are graniţă comună cu Libia (ca şi cu Sudanul), este preocupat de orice creştere a influenţelor islamiste în regiune, cu atât mai mult cu cât regimul Al-Sissi a preluat puterea în urma unei lovituri de stat împotriva Frăţiei Musulmane.

În Libia, Haftar este singurul garant, în momentul de faţă, al eradicării miliţiilor islamiste, incluse, parte dintre ele, în structurile de conducere de la Tripoli. Mai mult, saudiţii şi egiptenii văd în acesta şansa ca un stat eşuat precum Libia să nu intre sub controlul SIIL.

Succesul lui Haftar în Libia este însă discutabil, cu atât mai mult cu cât liniile de aprovizionare sunt foarte lungi şi destul de vulnerabile, iar escaladarea conflictului militar va conduce către o criză umanitară accentuând procesul migraţionist către statele europene, cu precădere Italia sau Grecia. Totuşi, în acest moment, Haftar este în câştig prin prisma teritoriilor cucerite.