03 iunie 2019

MAS | Raport special Orientul Mijlociu şi Africa de Nord

Claudiu Nebunu

SUMAR I. Israel - Teritoriile Palestiniene – “Pace pentru prosperitate” sau “Prosperitate pentru pace”? II. Siria - pacea e încă departe. III. Algeria - ce urmează după „era Bouteflika”? IV. Israel – din nou alegeri.

Sursă foto: Mediafax

I. Israel - Teritoriile Palestiniene - „Pace pentru prosperitate” sau „Prosperitate pentru pace”?

Întotdeauna pacea a adus prosperitate... Acelaşi lucru vrea să-l sugereze şi iniţiativa SUA de a organiza, la sfârşitul lunii iunie, o conferinţă economică la Manama, Bahrain... Să fie acesta momentul în care va fi dezvăluit mult-aşteptatul „târg al secolului”, în paralel cu angajarea sprijinului economic necesar implementării lui?

Nu se cunosc prea multe detalii despre planul american de pace, dar este de aşteptat ca acesta să cuprindă o parte economică semnificativă care să convingă părţile să accepte pacea... dar, mai întâi să accepte implicarea economică (primă etapă a planului), după care ar urma subiectul de fond - convenirea păcii... succesiune ce ar trebui să se numească, mai degrabă, „Prosperitate pentru pace”...

Casa Albă a anunţat (duminică, 19 mai) că va organiza, în comun cu Bahrainul, un forum economic pentru a încuraja investiţiile în Teritoriile Palestiniene, în condiţiile potenţial facilitate de încheierea unui acord de pace în Orientul Mijlociu. Sub numele „Pace pentru prosperitate”, forumul ar urma să se desfăşoare la Manama (capitala Bahrainului), în perioada 25-26 iunie.

O delegaţie a Statelor Unite condusă de consilierul prezidenţial, Jared Kushner, şi de reprezentantul special pentru Orientul Mijlociu, Jason Greenblatt, a început marţi (28 mai) un turneu în regiune (Maroc, Israel şi Iordania) cu scopul de a coaliza sprijinul necesar implementării planului american de pace.

Prin organizarea forumului se urmăreşte convingerea guvernelor, liderilor din lumea afacerilor şi membrilor societăţii civile din Orientul Mijlociu să împărtăşească idei, să discute strategii şi să „genereze sprijin pentru posibile investiţii şi iniţiative economice ce ar putea deveni posibile printr-un acord de pace”, potrivit unei declaraţii comune a guvernelor SUA şi Bahrainului. Obiectivul forumului va viza promovarea „unor proiecte ambiţioase şi realizabile pentru un viitor prosper al poporului palestinian şi al regiunii”. Este aşteptată participarea a 300 - 400 reprezentanţi politici şi ai unor companii de afaceri din Europa, Orientul Mijlociu şi Asia, precum şi, probabil, câţiva oameni de afaceri palestinieni.

Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite au confirmat deja participarea, în timp ce Rusia şi China au anunţat că nu vor trimite delegaţii.

Kushner a refuzat să răspundă întrebărilor repetate ale jurnaliştilor dacă noul plan include soluţia „două state”, un obiectiv cheie al vechilor eforturi de negociere.  

„Progresul economic poate fi atins numai printr-o viziune economică solidă şi numai dacă principalele diferende politice vor fi rezolvate”, a precizat Kushner duminica trecută (26 mai). „Noi suntem preocupaţi să ne prezentăm cât mai curând viziunea asupra căilor care ar putea crea o punte peste diferendele politice. Poporul Palestinian, alături de alte popoare din Orientul Mijlociu, merită un viitor demn şi oportunitatea unei vieţi mai bune”.

Strategie marca Trump, nu?...

Preşedintele american, Donald Trump, a insistat constant pentru promovarea planului de pace între palestinieni şi israelieni sub sintagma târgul secolului”. Dar oficialii palestinieni au reproşat Washingtonului că noul plan este vădit părtinitor părţii israeliene, fiind conceput fără consultarea palestinienilor. Echipa desemnată de Trump pentru a se ocupa de această problemă, în frunte cu ginerele său, Kushner, şi reprezentantul SUA pentru regiune, Greenblatt, pare să se concentreze, cel puţin în faza iniţială, pe beneficiile economice (caracteristic modului de gândire antreprenorial al lui Trump), fără să ţină prea mult cont de scepticismul exprimat de mai mulţi experţi în problemele regiunii privind reuşita unei astfel de abordări comerciale acolo unde eforturi diplomatice de zeci de ani nu au reuşit.

Mai mulţi oficiali americani declaraseră că planul de pace va fi anunţat după Ramadan, adică la începutul lunii iunie. Anunţul privind organizarea forumului economic de la Manama pare să indice o lansare secvenţială a planului, începând cu partea economică la sfârşitul lui iunie şi, mai târziu (un interval de timp încă neclar), propunerile politice.

Palestinienii, care au rupt legăturile oficiale cu Statele Unite cu mai bine de un an în urmă, şi-au exprimat de mai multe ori temerile că noul plan de pace american nu urmăreşte decât oferirea unor sume semnificative pentru investiţii în regiune în schimbul renunţării la solicitările pentru un stat independent. Mai mult, şi-au exprimat îngrijorarea că Washingtonul încearcă să facă presiuni asupra altor state arabe pentru a sprijini planul de pace în schimbul implementării unor planuri de dezvoltare economică regională.

De notat că turneul lui Kushner a început la doar câteva zile după ce Trump a autorizat vânzarea de arme în valoare de peste opt miliarde de dolari către Arabia Saudită şi alţi aliaţi regionali, trecând peste interdicţia Congresului. Argumentaţia Casei Albe a invocat necesitatea contracarării influenţei Iranului...

Vor accepta populaţiile arabe o astfel de abordare a cauzei palestiniene?

Încă din primele decenii ale secolului XX, Palestina a servit drept un punct de întâlnire şi o placă turnantă pentru lupta colectivă de eliberare de sub puterile colonialiste. Chiar dacă majoritatea ţărilor arabe şi-a dobândit independenţa la mijlocul veacului trecut, palestinienii au rămas în aceeaşi situaţie.

Tahrir falasteen / eliberarea Palestinei a devenit un element esenţial al identităţii şi aspiraţiilor popoarelor arabe moderne.

Potrivit unui sondaj de opinie din 2017, efectuat în 11 ţări arabe, 77% dintre respondenţi cred că soarta palestinienilor trebuie să-i preocupe pe toţi arabii. Interesant este faptul că ţările arabe ale căror regimuri au relaţii oficiale cu Israelul sau care sunt curtate în vederea normalizării acestor relaţii au înregistrat cele mai mari procente: 90% dintre iordanieni, 85% dintre egipteni şi 80% dintre saudiţi sunt convinşi că apărarea cauzei palestiniene este una arabă. Rămâne de văzut cum va primi lumea arabă propunerile americane...

II. Siria - pacea e încă departe

De la sfârşitul lunii aprilie – începutul lunii mai, după o perioadă de relativă acalmie, forţele regimului de la Damasc, sprijinite de Rusia, şi-au intensificat atacurile asupra provinciei Idlib din nord-vestul Siriei. În septembrie anul trecut, Rusia şi Turcia au negociat un acord de încetare a focului în zonă, dar acesta a fost încălcat tot mai des.

Acum, luptele sunt din ce în ce mai violente, sunt bombardate atât obiective militare, cât şi civile, populaţia încearcă să părăsească regiunea... Pacea e încă departe...

Bombardamentele asupra Idlibului au început în ultimele zile ale lunii aprilie - începutul lui mai şi au spulberat efectiv acordul de încetare a focului negociat de Rusia şi Turcia în septembrie 2018.

Acţiunile violente au generat preocupare şi schimbări în agenda Consiliului de Securitate al ONU privind situaţia din Siria. Într-o primă reuniune cu uşile închise (10 mai), Rusia s-a opus adoptării unei poziţii comune privind încetarea luptelor în provincia Idlib.

O săptămână mai târziu (vineri, 17 mai), doi oficiali ONU au emis un avertisment privind riscul unei catastrofe umanitare, în cazul în care ostilităţile vor continua. „Cerem tuturor părţilor să înceteze ostilităţile”, a solicitat americanca Rosemary DiCarlo, secretar adjunct al ONU pentru afaceri politice, în cadrul unei reuniuni de urgenţă a Consiliului de Securitate. „Riscăm o catastrofă umanitară”, a avertizat DiCarlo. 

Secretarul adjunct al ONU pentru afaceri umanitare, britanicul Mark Lowcock, a evocat, la rândul său, o „escaladare îngrozitoare” a confruntărilor, un adevărat coşmar umanitar. Cei doi oficiali ONU au cerut asigurări din partea Rusiei că situaţia nu va continua.

Însă, se pare că Moscova şi-a pierdut răbdarea... În pofida interpelărilor ONU, acţiunile continuă într-un ritm susţinut. Peste 20 de civili (printre care nouă copii) şi-au pierdut viaţa marţi (28 mai) în urma bombardamentelor executate de forţele regimului de la Damasc asupra rebelilor din Idlib. Avioanele siriene au fost sprijinite de aparate ruseşti pe timpul desfăşurării raidurilor.

Raidurile au continuat şi miercuri, cel puţin 14 civili pierzându-şi viaţa în bombardamente.

Bilanţul unei luni de acţiuni susţinute împotriva rebelilor (potrivit Observatorului Sirian al Drepturilor Omului): aproape 270.000 de persoane au părăsit provincia. În jur de 270 şi-au pierdut viaţa, peste 720 au fost rănite. Cel puţin 22 spitale şi clinici, respectiv 17 şcoli, au fost distruse sau avariate de bombardamente sau tiruri de arme. Operaţiunile umanitare au fost suspendate în zonele afectate de conflict.

În 2017, formatul Astana a convenit implementarea aşa numitelor „zone de de-escaladare” în patru areale din Siria: provincia Idlib, nordul provinciei Homs, periferia estică Ghouta a Damascului, respectiv în provinciile Dara’a şi Quneitra. Acţiunile regimului, sprijinite de Rusia, au reuşit anihilarea rebelilor din trei zone, rămânând provincia Idlib. Problema nou apărută a fost că, pe lângă rebelii originari din zonă, susţinuţi de Turcia, a căpătat relevanţă Hay’at Tahrir al Sham (HTS), o grupare rebelă afiliată Al-Qaida, care a obţinut controlul aproape asupra întregii zone.

Rusia şi Iranul doresc anihilarea teroriştilor / rebelilor comasaţi în această ultimă zonă, în timp ce Turcia şi-a tergiversat acordul, pe de o parte din cauza potenţialului aflux de refugiaţi (în Idlib trăiesc în jur de trei milioane de persoane, inclusiv un milion de copii), iar pe de altă parte urmărind specularea situaţiei în contrapondere la kurzii din nord-estul Siriei.

Regimul de la Damasc nu a anunţat o ofensivă generală pentru preluarea controlului întregii enclave. Probabil, strategia adoptată este de a acţiona cu paşi mici, pentru a nu crea o presiune foarte mare a refugiaţilor la graniţa cu Turcia.

Aceste operaţii în provincia Idlib indică faptul că au început să apară unele fisuri în alianţa Rusia-Turcia, cel puţin în ceea ce priveşte Siria. Până acum, cei doi actori şi-au coordonat abordările pe baza interesului comun de a contracara prezenţa / influenţa SUA. Odată anunţată retragerea Washingtonului din Siria, diferenţele de abordare au devenit din ce în ce mai greu de ignorat: Moscova şi-a pierdut răbdarea cu inabilitatea Ankarei de „a-i ţine în frâu” pe rebelii din Idlib (în special HTS) şi refuzul de a-şi da acordul pentru implementarea unei zone demilitarizate, iar Turcia a fost frustrată de amânarea promisiunilor ruse privind acţiunile împotriva miliţiilor kurde din vestul Eufratului  (Tal Rifaat). Drept urmare, Ankara a încercat să joace „la două capete”, atât cu Moscova, cât şi cu Washingtonul, pentru a-şi atinge interesele atât la vest, cât şi la est de Eufrat.

De remarcat două evenimente anterioare escaladării situaţiei: pe 25 - 26 aprilie a avut loc o nouă rundă de discuţii în formatul Astana, încheiată fără niciun rezultat; pe 02 mai, ministrul turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, anunţa că Ankara şi Washingtonul sunt aproape de o înţelegere privind stabilirea unei „zone de securitate” la est de Eufrat, de-a lungul graniţei turco-siriene.

Foarte probabil ca aceste neînţelegeri ruso-turce să fi determinat operaţiile în forţă ale Damascului asupra provinciei Idlib, evitând totuşi ofensiva pe scară largă...

III. Algeria – ce urmează după „era Bouteflika”?

Protestele continuă pe străzile oraşelor algeriene... Bouteflika a demisionat, dar demonstranţii vor mai mult... Vor ca tot ce a fost legat semnificativ de vechiul regim să dispară... Vor oameni noi, instituţii noi, legi noi care să le garanteze alegeri corecte şi libere, precum şi drepturi democratice... Deocamdată, lucrurile se mişcă lent... Vor reuşi algerienii să pună în practică sloganurile din stradă?

Mii de protestanţi algerieni s-au strâns vinerea trecută (24 mai) în capitala ţării pentru a patruzecea săptămână consecutiv, solicitând demiterea oficialilor asociaţi cu fostul preşedinte, Abdelaziz Bouteflika, şi amânarea alegerilor prezidenţiale planificate pentru 4 iulie, sub motivul că votul nu va fi valid până când nu vor fi create instituţii noi, independente, care să supervizeze procesul electoral.

Poliţia a instalat un cordon de securitate în jurul sediului central al Poştei, clădire din centrul capitalei devenită emblematică ca reper al adunărilor demonstranţilor în săptămânile anterioare. Dar aceştia s-au regrupat în apropiere, scandând sloganuri împotriva influentului şef al armatei, generalul locotenent Ahmed Gaid Salah. Proteste similare au avut loc şi în alte oraşe mari algeriene, printre care Annaba, Oran şi Constantine.

După aproape două decenii petrecute la putere, Bouteflika a renunţat la prerogativele funcţiei de preşedinte pe 02 aprilie, sub presiunea valului de proteste din întreaga ţară provocate de decizia din februarie de a candida pentru un al cincilea mandat. Acum, protestatarii doresc o autoritate de tranziţie care să revizuiască Constituţia şi să permită organizarea de alegeri libere şi corecte.

De asemenea, demonstranţii solicită îndepărtarea din funcţii a asociaţilor lui Bouteflika, inclusiv a premierului Noureddine Bedoui şi preşedintelui interimar, Abdelkader Bensalah, numiţi de fostul lider algerian cu câteva zile înainte de a demisiona.

Dacă cei doi au evitat pe cât posibil apariţiile publice, Salah a ţinut numai săptămâna trecută trei discursuri, avertizând împotriva apelurilor demonstranţilor de a amâna alegerile şi susţinând că acestea constituie cea mai bună cale de ieşi din actuala criză politică, solicitându-le să se „unească cu armata pentru a preveni infiltrarea „instigatorilor“ şi reasigurând protestatarii că el „nu are nicio ambiţie politică“. 

Dincolo de toate acestea, o altă problemă este identificarea unei personalităţi care să-şi asume sarcina rezolvării crizei şi care să fie şi capabilă să o ducă la bun sfârşit. Până în prezent, Consiliul Constituţional al Algeriei nu a înregistrat niciun candidat la alegerile prezidenţiale din 4 iulie. Nicio persoană nu a reuşit să obţină numărul necesar de semnături pentru validarea dosarului de candidatură la preşedinţie

Această situaţie este inedită, în condiţiile în care algerienii s-au mobilizat masiv şi au pus capăt regimului lui Abdelaziz Bouteflika. După retragerea acestuia, algerienii au continuat să menţină presiunea în stradă pentru a nu permite instalarea unui regim militar şi nici venirea la putere a unor persoane legate de vechiul regim.

Rămâne de văzut dacă forţele politice de opoziţie vor sprijini mobilizarea populară, nu în sensul acaparării spiritului acesteia, ci în direcţia unei alternative coerente la actualul sistem birocratic - militar. Pentru prima dată după 1992, aceste forţe au oportunitatea de a accede la putere. Doar că, după masive fragmentări şi discreditări, ele trebuie să dovedească faptul că politicienii algerieni pot fi responsabili şi pot acţiona pentru îndeplinirea doleanţelor alegătorilor.

O altă provocare de luat în seamă este partea economică a revoluţiei. Aparatul judiciar a trecut la acţiuni împotriva oamenilor de afaceri apropiaţi regimului, fapt ce demonstrează că delapidările sistematice şi corupţia pot fi în sfârşit contracarate. Bineînţeles, aceste probleme structurale nu pot fi rezolvate doar prin pedepsirea unui grup de afacerişti sau prin limitarea justiţiei economice doar la o luptă împotriva corupţiei.

În concluzie, situaţia din Algeria este încă plină de incertitudini...

IV. Israel - din nou alegeri.

Pentru prima oară în istoria sa, Israelul se află în situaţia de a nu putea forma un guvern în urma rezultatelor alegerilor de pe 9 aprilie. Deşi câştigător al scrutinului, premierul israelian, Benjamin Netanyahu, nu a reuşit însă coagularea unei coaliţii de guvernare majoritare. Termenul pentru formarea unui nou guvern a fost ieri, orele 24.00. Drept urmare, parlamentul a fost dizolvat şi s-a stabilit organizarea de alegeri anticipate pe 17 septembrie.

Parlamentul Israelului (Knesset) a fost dizolvat, miercuri seară, întrucât Benjamin Netanyahu, liderul partidului Likud (centru-dreapta) şi premier în exerciţiu, nu a reuşit formarea unei coaliţii majoritare. Moţiunea pentru dizolvarea Knessetului, elaborată de partidul Likud, a fost aprobată miercuri seară, după o dezbatere de 12 ore, cu un raport de voturi de 74/45.

Moţiunea pentru convocarea alegerilor anticipate a fost susţinută de formaţiunile Likud, Yisrael Beiteinu, Iudaismul Unit al Torei, Shas, Uniunea Partidelor de Dreapta şi de mişcările politice ale etnicilor arabi israelieni Ra'am-Balad şi Hadash-Ta'al.

Scrutinul parlamentar anticipat este programat pe 17 septembrie.

În aprilie se părea că Netanyahu îşi asigurase al cincilea mandat de prim-ministru, în pofida unor posibile implicări în trei cazuri de corupţie, după ce partidul său, Likud, câştigase 35 din cele 120 de locuri din parlament. Dar, în pofida a săptămâni de negocieri, Netanyahu nu a reuşit să depăşească divergenţele dintre aliaţii seculari şi religioşi, astfel că s-a ajuns la planificarea unor noi alegeri.

Această decizie previne scenariul în care preşedintele israelian, Reuven Rivlin, ar fi desemnat o altă persoană pentru a încerca să formeze o majoritate parlamentară, dar totodată trimite ţara într-o altă campanie electorală care probabil va adânci diviziunile între tabere.

Situaţia ar fi putut deveni favorabilă pentru generalul Benjamin Gantz, fost şef al Statului Major al armatei israeliene şi liderul formaţiunii de opoziţie Albastru & Alb (centru), care a obţinut în aprilie tot 35 de mandate în Knesset, la egalitate cu partidul Likud. Benjamin Netanyahu, care riscă să fie pus sub acuzare pentru corupţie, primise sarcina formării noului guvern deoarece a argumentat că are şanse mai mari decât Benny Gantz să alcătuiască o coaliţie majoritară.

Principalul obstacol în formarea unei majorităţi parlamentare a fost o dispută între doi dintre prezumtivii parteneri de coaliţie ai lui Netanyahu asupra unui proiect de lege privind încorporările în armată. Partidele religioase nu doresc ca tinerii ultra-ortodoxi să fie forţaţi să îndeplinească serviciul militar şi s-au opus vehement proiectului, dar Avigdor Lieberman a făcut din adoptarea acestei legi condiţia esenţială ca partidul său secular naţionalist, Yisrael Beiteinu, să se alăture coaliţiei de guvernare. Deşi partidul lui Lieberman a câştigat doar 5 locuri în Knesset, Netanyahu (care îşi asigurase 60 de locuri) avea nevoie de el pentru o coaliţie majoritară. 

E dificil de previzionat în acest moment dacă rezultatele noilor alegeri vor diferi semnificativ de ce s-a întâmplat în aprilie... Cel mai probabil linia generală va fi aceeaşi, cu un Netanyahu determinat să rămână la putere pentru a se proteja de diverse acuzaţii de corupţie... Totodată, criza politică din Israel ar putea conduce la amânarea prezentării oficiale de către Administraţia Trump a planului de pace israeliano-palestinian.