MAS – Raport special. Evenimente politico-militare (01-07.10.2018)

  I. SUA/NATO – RUSIA. Alianţa a decis să răspundă la executarea de atacuri cibernetice şi la încălcarea tratatului Intermediate-Range Nuclear Forces/INF[i] de către Rusia.

 II. Tensiuni între FRANŢA şi IRAN pe fondul organizării unui atac terorist de către reprezentanţi oficiali ai statului iranian.

  III. BALCANII DE VEST. Două eşecuri pentru politica Occidentului în regiune.

  IV. UNGARIA - UCRAINA. Tensiuni între două state care „nu joacă corect” în relaţiile bilaterale.

I. SUA/NATO – RUSIA. Alianţa a decis să răspundă la executarea de atacuri cibernetice şi la încălcarea tratatului INF de către Rusia.

Dacă la prima problemă s-a găsit o modalitate comună de răspuns, în cazul celei de-a doua va fi mai greu deoarece soluţia ar putea implica dislocarea de noi sisteme de armament, incluzând armament nuclear. De aceea, NATO doar a luat act de încălcarea INF de către Rusia, solicitând precizări din partea acesteia, iar rezultatul discuţiilor pe această temă nu a fost făcut public.

Reuniunea miniştrilor apărării de la Bruxelles (03-04.10) a confirmat două decizii cruciale în confruntarea NATO cu Rusia. Prima a fost anunţarea deciziei de răspuns la atacurile cibernetice ale Rusiei, în contextul mai larg al declaraţiilor politice ale unor şefi de state membre NATO. Aceasta este echivalentă cu o declaraţie de război cibernetic la adresa Rusiei ca răspuns la cel desfăşurat, dar neasumat de către Rusia de ani buni, la adresa statelor NATO şi UE, respectiv Ucraina. Aliaţii vor răspunde unitar, cea mai vizibilă dovadă fiind punerea la dispoziţia aliaţilor de către SUA a capacităţilor sale de război cibernetic. O a doua decizie, necomunicată oficial, dar la fel de importantă, a fost cea privind răspunsul NATO la încălcarea de către Rusia a acordului INF. Oficial, a fost comunicat doar mesajul adresat Rusiei de a-şi clarifica poziţia privind operaţionalizarea rachetei SSC-8/9M729, după ce acest stat a recunoscut existenţa acesteia, negând însă faptul că ea ar încălca INF. De asemenea, s-a transmis hotărârea NATO de a răspunde la operaţionalizarea rachetelor ruse, în situaţia în care Rusia nu îşi reconsideră poziţia. Foarte probabil, s-au discutat şi modalităţile de răspuns, dar nu s-a considerat că este momentul să fie comunicate. Modul de răspuns nu numai că va tensiona relaţia cu Rusia, dar va genera diferenţe, dacă nu tensiuni, între statele europene, în funcţie de modul cum se vor raporta la soluţia pe care SUA o vor propune. România ar putea fi pusă într-o situaţie delicată, deoarece, deşi răspunsul său este previzibil, acesta nu va fi acceptat uşor de către unii aliaţi europeni.

Mai întâi, a venit declaraţia ambasadoarei SUA la NATO, Kay Bailey Hutchison, care a declarat (02.10) că SUA vor elimina ameninţarea rachetelor ruse care încalcă INF, exprimându-se într-o formă periculos de inexactă (U.S. forces might have to „take out" the Russian missiles), trezind îngrijorarea generală[ii], dar şi reacţia îndreptăţită a Moscovei. Apoi, a început seria declaraţiilor oficiale occidentale acuzând Rusia de acţiuni globale de război cibernetic. Prim-miniştrii Olandei şi Marii Britanii au făcut o declaraţie comună asupra unei acţiuni a agenţilor GRU pe teritoriul olandez[iii] care a avut ca scop atacarea cibernetică a unui centru al Organizaţiei pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC). Din probele obţinute de pe calculatoarele acestora s-a aflat şi de intenţia de a ataca cibernetic un laborator OIAC din Elveţia, dar şi despre acţiuni desfăşurate în Malaiezia (probabil, în legătură cu doborârea avionului MH 17). Au urmat declaraţii asemănătoare ale „anglo-saxonilor”: Canada, Australia şi Noua Zeelandă. În SUA, justiţia a acuzat oficial şase operativi GRU de efectuarea de atacuri cibernetice, inclusiv împotriva companiei de utilizare a energiei nucleare Westinghouse[iv]. În contextul întâlnirii miniştrilor apărării NATO de la Bruxelles, secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a adresat oficial acuzaţiile (04.09) la adresa Rusiei atât în privinţa războiului cibernetic, cât şi privind încălcarea INF, solicitând explicaţii ruse legate de racheta SSC-8. Secretarul apărării al SUA, Jim Mattis, a făcut (04.10) o declaraţie similară: SUA consideră inacceptabilă încălcarea tratatului INF de către Rusia, iar în privinţa războiului cibernetic, SUA îşi pun la dispoziţia Alianţei capacităţile sale de război cibernetic.

Reacţia imediată a Rusiei a fost de negare, dar şi de acuzare a Vestului că „fabulează”. În problema INF, Rusia îşi sugerase poziţia cu câteva zile mai înainte, când un oficial rus declarase că SUA au încălcat INF prin instalarea scutului antirachetă Aegis Ashore la Deveselu. Deducţia rusă este că, dat fiind faptul că interceptorii sistemului Aegis Ashore sunt lansaţi din sistemul universal de lansare Mk 41, din care se pot lansa şi rachete de croazieră Tomohawk, SUA încalcă INF. Deşi nefundamentat, Rusia repetă acest argument, alături de negarea operaţionalizării unei rachete care încalcă INF, cu scopul de a iniţia negocieri în privinţa INF, în urma cărora Rusia renunţă la racheta SSC-8, iar SUA….la scutul antirachetă Aegis Ashore de la Deveselu.

Pericolul apărut este major: prin încălcarea INF şi dislocarea rachetei SSC-8, Rusia poate lovi prin surprindere obiective militare şi din infrastructura critică a statelor NATO din Europa, ameninţând cu decuplarea transatlantică (ameninţarea europenilor, fără ca SUA să poată răspunde). Răspunsul Alianţei la încălcarea INF de către Rusia va complica situaţia. În principiu, SUA pot avea trei răspunsuri: contracararea rachetei, contracararea sistemului de lansare a rachetei şi amplasarea propriilor sisteme de rachete. Astfel, SUA pot disloca sisteme care să poată intercepta rachetele SSC-8, respectiv sisteme care să poată ataca bazele de rachete SSC-8 din Rusia. Al treilea răspuns îl reprezintă instalarea de sisteme de rachete de croazieră şi balistice mai performante decât cele ruseşti, asigurând, astfel, echilibrul strategic. Fondurile necesare au fost deja prevăzute în bugetul SUA. Problema constă în faptul că statele care vor găzdui aceste sisteme de rachete vor deveni ţinta principală a unui atac rusesc nuclear, iar forţe politice importante şi opinia publică se vor opune. Probabil, Marea Britanie va accepta dislocarea sistemelor de rachete. Ce vor face, însă, ceilalţi europeni? „Vechea Europă”, mai sceptică, se va opune, pe când cei din Est, percepând direct ameninţarea rusă, probabil vor fi de acord. Pe aceste tensiuni interne va miza Rusia, în speranţa că SUA vor ceda.   

O Rusie arătată cu degetul, desemnată de oficiali occidentali „ca având comportamentul unui stat paria” şi cu un preşedinte, Putin, având probleme interne[v], va reacţiona dur, pregătindu-se de un conflict cibernetic în toată amploarea sa şi de negocieri privind tratatul INF. În aceste condiţii, nu este greu de observat că dispar de facto acordurile care au asigurat pacea şi stabilitatea în Europa: după Conventional Forces Europa, iată că vine rândul şi INF. În plus, nici cel tacit, din spaţiul cibernetic („nu ne vom ataca infrastructura critică, de la cea energetică la cea financiară”) nu mai funcţionează. Să mai adăugăm că Marea Britanie a anunţat dislocarea de trupe în zona arctică, în proximitatea bazelor submarinelor nucleare ruse, iar NATO va desfăşura, în nord, unul dintre cele mai mari exerciţii din istoria sa, Trident Juncture 2018 (40.000 militari, 120 avioane, 70 nave, 10.000 vehicule). Până atunci, Rusia desfăşoară jocuri de război în sud, în regiunea Mării Negre, acolo unde au loc, de fapt, războaiele.

Jocurile de război, alături de alte exerciţii de amploare mai mică, desfăşurate în Regiunea Militară Sud (Comandamentul Întrunit Strategic Sud/ CÎS Sud) au fost, foarte probabil, o repetiţie pentru o ofensivă la nivel operativ-strategic în regiunea Mării Negre.

Însumând exerciţiile succesive efectuate de către Rusia în CÎS Sud în această săptămână, se creează o imagine de ansamblu: exerciţiu la nivel de brigadă în Crimeea; exerciţii ale aviaţiei strategice[vi]; organizarea de jocuri de război în Caucaz, cu implicarea Flotei Mării Negre (inclusiv două submarine) şi a aviaţiei tactice din RM Sud. Dacă corelăm aceste jocuri de război cu exerciţiul anterior, al aviaţiei tactice şi apărării antiaeriene din Crimeea, precum şi cel de verificare prin alarmare succesivă a unităţilor din CÎS Sud[vii] ne apare imaginea de „repetiţie generală” la nivel strategic.

II.  Tensiuni între europeni şi Iran, pe fondul organizării, în Franţa, a unui atac terorist de către reprezentanţi oficiali ai statului iranian.

Relaţiile Franţei cu Iranul au înregistrat o deteriorare semnificativă, deşi autorităţile franceze au încercat să atenueze această evoluţie negativă, în urma acuzării unor instituţii şi oficiali iranieni de implicare în organizarea unui atentat terorist pe teritoriul francez. Franţa a anunţat (02.10) că a confiscat mijloace materiale aparţinând Ministerului Securităţii şi Informaţiilor iranian, precum şi pe cele din proprietatea personală a doi oficiali aparţinând serviciilor secrete iraniene. Franţa nu a dat alte detalii, menţionând că a acţionat proporţionat. Iranul a reacţionat, negând orice implicare şi avertizând că acţiunile au ca scop tensionarea relaţiilor europenilor cu Iranul, dar şi adoptând (07.10) în parlament o lege împotriva finanţării terorismului, care se conformează cerinţelor internaţionale. Unul dintre cei doi oficiali a fost identificat ca fiind Assadollah Assadi, diplomatul iranian care a fost arestat în legătură cu implicarea sa în organizarea unui atentat terorist, pe teritoriul francez, la Villepinte, împotriva unui grup de opozanţi ai regimului de la Teheran, în luna iunie. A doua persoană este Saeid Hashemi Moghadam, director general al serviciilor de informaţii iraniene şi adjunct al ministrului securităţii. S.H. Moghadam a fost identificat, neoficial, ca fiind cel care a ordonat atentatul terorist. Assadollah Assadi, diplomat acreditat în cadrul Ambasadei Iranului din Viena, a fost cel care a organizat atentatul terorist în Belgia, în complicitate cu trei cetăţeni belgieni de origine iraniană. El a fost arestat în Germania, în baza unui mandat european, iar un tribunal german a aprobat (01.10) extrădarea sa în Franţa, motivând că acesta era agent şi având probe că s-a întâlnit, în Luxemburg, cu doi dintre atentatorii belgieni. Exact în momentul în care situaţia sa devine din ce în ce mai grea[viii], sprijinul europenilor fiind crucial, Iranul apare ca fiind un stat care sponsorizează terorismul (una din acuzaţiile SUA la adresa sa). Nu mai puţin de cinci state europene (Franţa, Belgia, Germania, Austria şi Luxemburg) sunt obligate să-şi reevalueze politica faţă de Iran, în pofida angajamentului european de a respecta acordul de denuclearizare a Iranului. Mai mult, ministrul apărării francez, Florence Parly, a declarat (02.10) că rachetele balistice iraniene reprezintă o ameninţare, iar politica iraniană în regiunea Orientului Mijlociu este o sursă de îngrijorare majoră.

În aceste condiţii, nu mai rămâne prea multă încredere în relaţiile franco-iraniene, în momentul în care se apropie momentul critic al impunerii totale a sancţiunilor americane. La fel de grav pentru Iran, Germania şi Belgia, dar şi Austria sunt solidare cu Franţa. Pentru cele două mari state europene, Franţa şi Germania, va fi greu să separe acţiunile teroriste ale Iranului de solidaritatea de care trebuie să facă dovadă în respectarea acordului de denuclearizare. Nu numai că se reduc şansele unei cooperări viitoare europeano-iraniene, dar, din motive lesne de înţeles (solidaritatea în lupta împotriva terorismului), europenii se vor distanţa de Iran până la limita la care orice evoluţie va fi posibilă, inclusiv solidarizarea lor cu SUA, într-o viitoare criză iraniano-americană. Deja, ministrul de externe german, Heiko Maas, a efectuat (03.10) o vizită reuşită la Washington, una văzută ca având ca obiectiv „cucerirea Administraţiei Trump”, în cursul căreia s-au reafirmat bazele solide ale relaţiilor germano-americane. La întâlnirea cu secretarul de stat Mark Pompeo, Heiko Maas a discutat despre Siria şi Iran, reiterându-se poziţia germană de implicare umanitară în Siria şi menţinere a acordului de denuclearizare a Iranului. În acelaşi timp, cancelarul german, Angela Merkel, aflat în vizită în Israel, a declarat (06.10) că „Iranul nu trebuie să posede arma nucleară”[ix].

Astfel, nu mai poate fi exclusă perspectiva ca, într-o criză majoră americano-iraniană, europenii să aleagă, şi din alte considerente în afara faptului că Iranul sponsorizează terorismul, partea americană. Într-o situaţie limită, în care s-ar ajunge la conflict, principala apărare a Europei va fi….sistemul antirachetă de la Deveselu.

III. BALCANII DE VEST. Două eşecuri ale politicii Vestului în regiune.

Politica Vestului de stabilizare prin integrare a Balcanilor de Vest a înregistrat două eşecuri: referendumul din Macedonia (30.09) nu a întrunit prezenţa minimă necesară, iar vizita preşedintelui sârb, Aleksandar Vucic, la Moscova, unde s-a întâlnit (02.10) cu Vladimir Putin, a arătat că o Serbie căreia i se respinge şansa soluţionării problemei kosovare, dar şi perspectiva europeană, se va apropia, şi mai mult, de Rusia[x].

În Macedonia, referendumul privind schimbarea numelui nu a fost validat, participarea fiind sub pragul minim stabilit de lege. Este un eşec usturător pentru politica NATO şi UE de integrare a acestui stat. Declaraţia comună a NATO şi a UE, plină de speranţe, nu poate ascunde eşecul: macedonenii au ales să nu participe la un referendum care ar fi confirmat o schimbare de nume a ţării ce le afectează identitatea naţională în schimbul integrării imediate în NATO şi a unei perspective de integrare europeană. Poate că anii de naţionalism promovat de VMRO sau schimbarea prea rapidă au influenţat decizia de neparticipare, dar un lucru este clar: popoarele nu se înşeală, pot fi doar înşelate o perioadă de timp. Pentru moment, macedonenii nu au renunţat, de dragul unei perspective de integrare europeană, la o parte din identitatea obţinută cu greu. Eforturile guvernului socialist macedonean vor continua, precum şi cele ale UE şi NATO, dar eşecul este vizibil, reflectând periculozitatea faptului că acestea au neglijat o regiune care a reprezentat, şi poate reprezenta din nou, locul unor conflicte naţionaliste. 

În cadrul întâlnirii sale cu V.Putin, A.Vucic a mulţumit acestuia pentru apărarea intereselor naţionale sârbe: „vreau să îmi exprim profunda gratitudine pentru poziţia fermă în respectarea dreptului internaţional şi a intereselor naţionale cruciale ale Serbiei”. Dezamăgit pentru modul în care europenii, în primul rând, Germania, au respins încercarea sa de soluţionare a problemei kosovare, dar şi de reacţiile kosovare ulterioare, A.Vucic apropie şi mai mult Serbia de Rusia. Este adevărat, Rusia a ajutat Serbia, dar acest ajutor reprezintă doar a zecea parte din ajutorul occidental. Ceea ce a oferit Rusia, iar europenii nu, a fost înţelegere în problema care a rănit orgoliul naţional sârb, Kosovo.

Problema este cum se va materializa „profunda gratitudine”. Relaţii bune ruso-sârbe nu deranjează, dar dacă A.Vucic acordă statut diplomatic specialiştilor ruşi de la Centrului de Urgenţă de la Niş, transformându-l într-un centru de ascultare radio-electronic, statele NATO din jur vor avea motive de îngrijorare.

IV. UNGARIA - UCRAINA. Tensiuni între două state care „nu joacă corect” în relaţiile bilaterale.

Ucraina a expulzat (04.10) consulul maghiar din Berehove, Transcarpatia, după ce Ungaria a refuzat să îndeplinească cererea ucraineană de retragere a acestuia. Acesta este acuzat că a înmânat paşapoarte maghiare unor cetăţeni ucraineni de etnie maghiară[xi]. Ungaria a răspuns prin expulzarea consulului ucrainean din Budapesta. De asemenea, ministrul de externe maghiar, Peter Szijjarto, a reiterat ameninţarea că Ungaria va bloca integrarea Ucrainei în NATO şi UE. Gestul ucrainean era de aşteptat, relaţiile maghiaro-ucrainene tensionându-se după ce Ucraina a schimbat legea învăţământului, limitând educaţia minorităţilor în limba maternă. Prezentată ca o măsură de consolidare a coeziunii statului şi societăţii ucrainene, minoritatea vizată fiind cea rusă (instrumentalizată de Rusia în conflictul din Est), legea a lovit şi celelalte minorităţi, între care cea maghiară şi română, fiind, prin definiţie, o măsură injustă. Ungaria a reacţionat cel mai dur dintre vecinii occidentali ai Ucrainei. Criza s-ar putea amplifica, în lipsa unei soluţii de compromis, chiar şi în condiţiile unei medieri americane. Cauza o reprezintă faptul că, în ambele state, se propagă un naţionalism agresiv, inutil pentru statele şi societăţile respective, dar strict necesar puterii, respectiv elitelor politice.

În Ucraina, aflată într-o situaţie dificilă, naţionalismul s-a amplificat pe fondul agresiunii ruse, dar cauzele sunt altele: elita politică, exact cea care a vulnerabilizat până la distrugere Ucraina, a folosit şi foloseşte naţionalismul ca pe un mijloc prin care să-şi atragă electoratul şi să-şi justifice poziţia. Preşedintele Petro Poroşenko va candida cu un mesaj naţionalist de stat, neavând realizări în implementarea reformei sau de natură economică, iar rivala lui, Iulia Timoşenko, pe o platformă naţionalist populistă. Naţionalismul ucrainean îşi justifică existenţa cu pericolul dezmembrării ţării prin anexarea de către vecini a unor părţi din teritoriul ucrainean, Ucraina moştenind teritoriile anexate de URSS, respectiv unele transferate de la Rusia, în cadrul URSS (Crimeea). În Vest, această justificare nu are bază: toate statele de la frontiera de Vest a Ucrainei au semnat cu aceasta tratate prin care se recunoaşte frontiera comună. Mai mult, majoritatea vecinilor din Vest (cu excepţia R.Moldova) sunt state membre NATO, iar un stat NATO nu este atacat şi nu atacă un alt stat şi nici nu schimbă frontiera[xii].

Naţionalismul ucrainean permite puterii de la Kiev să acopere adevărata problemă a ţării, la fel de mare ca agresiunea rusă: elita politică, în frunte cu oligarhii, a jefuit sistematic statul ucrainean, vulnerabilizândul. Nici după agresiunea rusă, elita politică ucraineană nu a făcut reformele necesare care să stopeze corupţia pentru simplul motiv că nu a găsit o soluţie pentru a îşi asigura supravieţuirea în lipsa devalizării resurselor statului. E mai uşor să fie întreţinut naţionalismul decât să se iniţieze o reformă sinucigaşă pentru cleptocraţia oligarhică. Astfel, un stat care primeşte ajutor occidental, promovează la adresa minorităţilor vecinilor săi occidentali o politică naţionalistă. Pe de altă parte, fără promovarea unei politici de bună înţelegere cu acestea, relaţiile economice nu se vor dezvolta, iar drumul Ucrainei spre prosperitatea occidentală trece prin aceste state. Cât despre drumul Ucrainei spre NATO şi UE, mai e mult până departe[xiii].

Mai sofisticat, dar la fel de periculos, naţionalismul maghiar, baza puterii regimului Orban, exploatează o realitate - existenţa unor minorităţi maghiare importante în afara graniţelor maghiare, şi o frustrare care ţine de istorie, dar înrădăcinat în identitatea maghiară - pierderea imperiului în urmă cu o sută de ani. Fireşte, Ungaria, stat membru NATO, nu poate schimba frontierele, dar asta nu împiedică regimul naţionalist al lui Viktor Orban să transforme sprijinirea minorităţii maghiare din exterior în factor justificator al existenţei sale, respectiv în factor de presiune asupra vecinilor săi. Astfel, Ungaria foloseşte împotriva Ucrainei strategia încercuirii, prin promovarea ideii ruse de descentralizare a acestui stat (care ar putea duce spre pierderea controlului Kievului asupra regiunilor din est).

Politica naţionalistă a Ungaria a fost tolerată, din motive de istorie recentă, de către europeni şi încurajată de Rusia. Deşi foştii comunişti sunt identificaţi ca sursa relelor numai în anumite state din Est, povestea este poate mai gravă în Ungaria. Numai că aceştia şi-au însuşit treptat, nu prin distrugere, avuţia naţională, renăscând în alte forţe politice, sub semnul naţionalismului unificator maghiar. Astfel, în anii 80-90, ei erau gata să se prezinte ca o forţă progresistă care a deschis graniţa cu Austria (cu aprobarea URSS!), câştigând recunoştinţa Germaniei. Apoi, au intervenit în fazele iniţiale ale conflictului iugoslav. Abia acum, Germania începe să aibă îndoieli serioase asupra politicii maghiare, motiv pentru care până şi preşedintele german a fost pus la punct de Budapesta pentru că a îndrăznit să declare un adevăr evident: nu există decât democraţii liberale, cele „iliberale” nefiind democraţii. Iar pe măsură ce Rusia recidivează în agresiunile sale şi relaţiile germano-ruse se degradează corespunzător, Ungaria apare din ce în ce mai izolată cu politica sa de prietenie cu Moscova. Astfel, un „copil teribil” tolerat a ajuns în situaţia în care a devenit un regim autoritar şi un factor destabilizator în regiune şi în cadrul UE.

În pofida medierii americane şi a eforturilor europene, tensiunile între cele două state se vor amplifica, fără însă să atingă un nivel periculos, dat fiind statutul Ungariei, respectiv situaţia Ucrainei. Situaţia apărută are o morală: naţionalismul promovat ca politică de stat pare un instrument facil, fără repercusiuni, dar, în realitate, el afectează evoluţia statului şi a societăţii.

Perspective pentru perioada următoare:

● La nivel global, cea mai îngrijorătoare evoluţie este cea din relaţiile dintre SUA şi CHINA, deoarece tensiunile au depăşit sfera economică, extinzându-se în domeniul politic şi militar. Discursul vicepreşedintelui Mike Pence la Hudson Institute (04.10) reprezintă o schimbare importantă a politicii Administraţiei Trump faţă de China. După ce a rezumat acuzele anterioare din domeniul economic, M. Pence a adăugat elemente noi: implicarea Chinei în procesul electoral american şi acţiunile militare agresive ale acesteia în Marea Chinei de Sud[xiv]. Deja, în domeniul militar, fuseseră suspendate contactele la nivel înalt. La acestea, se adaugă politica Administraţiei Trump faţă de Taiwan[xv]. În aceste condiţii, negocierile economice vor fi deosebit de dure, cu impact global major.

● Se intră în faza finală a campaniei pentru alegerile parlamentare americane. Având în vedere că nu sunt simple alegeri parlamentare, ci se joacă soartă preşedintelui D.Trump, o Americă mai divizată ca oricând va decide nu numai componenţa legislativului, dar şi cine va conduce executivul. În această perioadă, Administraţia SUA va fi preocupată mai ales cu scena politică internă.

● La nivelul UE, avem ultimul minut înainte de termenul limită pentru găsirea unui acord privind Brexit-ul. Chiar dacă sunt semnale că s-ar putea ajunge la un acord, diferenţele majore se păstrează, în condiţiile în care guvernul britanic are o poziţie fragilă. La problema frontierei irlandeze se adaugă cea a separatismului scoţian revigorat. 

● Rusia este într-o situaţie dificilă, fiind supusă unui val neîntrerupt de acuzaţii din partea Vestului. Este greu de prevăzut în ce probleme Rusia va temporiza şi în care va escalada. Anterior, V.Putin a arătat că preferă să tensioneze, nu să bată în retragere. De urmărit evoluţiile militare, inclusiv cele din spaţiul cibernetic, Moscova folosind instrumentul militar atunci când nu mai are argumente.

● În Ucraina, tensiunile ruso-ucrainene nu cunosc decât evoluţii negative. Cum va răspunde Rusia la acţiunile ucrainene hotărâte de separare de ea? Se va aprinde conflictul în Marea Azov sau se intensifică cel din Donbass? Va forţa Rusia alegeri în Donbass, indiferent de reacţiile internaţionale?

● Iranul este într-o situaţie din ce în ce mai dificilă. Cum va răspunde acesta? Va profita Israelul, continuând atacurile aeriene în Siria împotriva ţintelor iraniene, mai ales după ce V.Putin şi B.Netanyahu vor fi ajuns la un minim acord? Formarea unui nou guvern în Liban ar putea arăta, aşa cum a arătat desemnarea unui prim ministru în Irak, că Iranul şi Vestul, respectiv SUA, pot fi, uneori, reţinute, tolerându-se în anumite probleme.