MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (31.08 - 06.09.2020)

I. GERMANIA/RUSIA. Otrăvirea lui Navalni cu Novichok tensionează relaţiile.

Ceea ce părea o încercare de asasinat, fapt obişnuit în Rusia, a devenit momentul în care Berlinul s-a săturat de lipsa unei minime moralităţi/încrederi politice din partea Moscovei, încetând tolerarea regimului Putin, care nu pare a fi străin de eliminarea adversarilor săi în Rusia şi în Vest. Alături de Germania sunt Franţa, Marea Britanie, UE, NATO şi SUA, punând Kremlinul în situaţia în care nu poate ignora situaţia. Efectele pot fi mari, nu numai la nivel politic, ci şi economic, la Berlin apărând voci care cer lovirea Moscovei acolo unde o doare, în gazoductul Nord Stream 2/ NS2. Rusia este izolată, riscând să piardă statul european care a căutat mereu să găsească o cale de cooperare politică şi economică. Probabil, pentru că nu poate accepta situaţia în care va fi izolată şi de către Germania, Moscova va inventa o soluţie care să dea un fel de explicaţie, dar nu va face o anchetă transparentă, rezultatele previzibile ale acesteia fiind periculoase pentru Kremlin. Efectul asupra crizei din Belarus, însă, ar putea fi imediat. În izolarea de moment, Kremlinul ar putea să acţioneze (având în vedere şi mesajul de sfidare transmis de acest asasinat eşuat) fără să mai ţină cont de reacţia europenilor, respectiv a Berlinului. Chiar dacă pentru acoliţii lui Putin este o surpriză ca un Berlin, cu care s-au făcut atâtea afaceri de miliarde, să se supere pentru un nimic (cam asta este valoare unui opozant în Rusia lui Putin), Kremlinul află că aceşti occidentali chiar cred în ceva (acest ceva fiind baza morală a existenţei, respectiv stabilităţii politice a societăţilor lor), fapt care face ca afacerile să aibă de suferit atunci când banii încep să miroasă a sânge. În perspectivă, Kremlinul va reduce, probabil, din vizibilitatea reprimării interne şi din acţiunile ilegale externe, iar europenii vor constata că fermitatea în unitate este soluţia pentru a mai limita din agresivitatea acestui regim cekist, care a fost „martor nevinovat”, de la începuturile sale, la aruncarea în aer a blocurilor cu ruşi şi, din ce în ce mai des, la asasinarea adversarilor săi (fireşte, vinovaţii nu au fost găsiţi). Ca şi acum un secol, când comunismul a copleşit Rusia, Vestul se poate minţi, evitând să vadă ceea ce se întâmplă, dar efectele politice îl vor copleşi, dacă nu ia atitudine în faţa unui regim care are la bază ceea ce se vede cu ochiul liber (sau în analize, în cazul Navalni). Asta face, acum, Berlinul, chemându-i alături pe ceilalţi occidentali.

Probele de sânge luate de la Alexei Navalni, care fusese transferat, după amânări prelungite, din Omsk în Germania, au fost analizate într-un laborator al Bundeswehr-ului, dovedindu-se că acestea ar conţine un agent chimic, Novichok, acelaşi care a fost folosită în încercarea de asasinare a lui Sergei Skripal. Otrăvirea lui Navalni cu Novichok este un semn al implicării Kremlinului, doar autoritatea guvernamentală rusă având acces la acesta. Acest fapt explică reacţia dură a Berlinului şi a aliaţilor săi, implicarea Organizaţiei de Interzicere a Armelor Chimice/OPCW (Novichok  este o armă chimică neuroparalizantă interzisă prin acordul internaţional de interzicere a armelor chimice, Rusia fiind parte a acestui acord), precum şi negarea Kremlinului, respectiv neiniţierea de către acesta a unei anchete transparente în acest caz (care ar implica şi OPCW).

După ce oficiali germani au făcut anunţul bombă privind otrăvirea lui Navalni, chiar Angela Merkel a intervenit (03.09) cerând explicaţii din partea Moscovei. Merkel a precizat că orice răspuns german şi european va depinde de modul în care Rusia va ajuta la elucidarea cazului (fireşte, aici este vorba de diplomaţie, pentru că se bănuieşte care va fi răspunsul Moscovei, doar modul în care va fi prezentat acesta fiind interesant de urmărit). UE a solicitat o anchetă completă şi credibilă, Josep Borrell cerând Moscovei să colaboreze cu OPCW. Iniţial, Kremlinul a reacţionat cooperant, Dmitri Peşkov declarând (02.09) că „suntem gata şi interesaţi într-o cooperare completă cu Germania”. A urmat obişnuita „aruncare în ceaţă”. Kremlinul a negat implicarea şi a cerut Vestului să nu se grăbească cu concluziile. Reprezentanţi ai MAE rus au acuzat Berlinul că „foloseşte diplomaţia megafonului”. Moscova a cerut analiza toxicologică completă, fapt inutil, Rusia având analizele făcute la Omsk (despre care spune că nu arată otrăvirea). Rusia nu a deschis o anchetă, ci doar investigaţii preliminare. Moscova a început, prin oficiali de rangul doi şi presă, să aducă în spaţiul public narative. Serghei Narişkin, şeful SVR, a declarat că Moscova nu poate să excludă varianta că serviciile secrete occidentale au orchestrat această otrăvire pentru a crea probleme. Ipoteza este cu atât mai ridicolă cu cât, într-un ziar rus, apăruseră informaţii că serviciul secret intern rus, FSB, l-a supravegheat îndeaproape pe Navalni în perioada premergătoare otrăvirii sale. Oamenii Moscovei nu pot fi acuzaţi de incompetenţă endemică, deci este exclusă ipoteza persistenţei în greşeală, ştiindu-se că folosirea Novichok va ridica probleme deosebite, fiind o armă chimică interzisă care poartă semnătura Kremlinului. Ipoteza că acest act a fost realizat, în plină criză belorusă, pentru a sfida Vestul transmiţând mesajul că Moscova este în stare de orice, inclusiv otrăvirea principalului opozant al regimului, este prea cinică. De aceea, probabil, este ceva între cele două, planul fiind uciderea lui Navalni pe teritoriul rus, dar bâlbâielile au dus la situaţia actuală. Aşa s-ar explica şi faptul că s-a întârziat cât s-a putut evacuarea lui Navalni în Germania, dar şi faptul că medicii ruşi au anunţat că este exclusă otrăvirea lui Navalni cu o substanţă chimică neuroparalizantă.

Perspectiva germană a fost exprimată de către şeful comisiei de politică externă a Parlamentului, politicianul creştin-democrat Norbert Röttgen. Acesta propune un răspuns european comun dur dat Kremlinului, deoarece singura limbă pe care o înţelege Vladimir Putin este cea a măsurilor dure. Fără să fie în favoarea opririi importurilor de gaze naturale ruseşti, Röttgen crede că Putin ar putea fi afectat doar de măsuri împotriva acestora. Astfel, proiectul NS 2 ar trebui reanalizat, mai ales că a fost impus împotriva voinţei majorităţii europenilor şi nu este necesar economic (în sfârşit, auzim asta de la un înalt responsabil german). După acesta, deosebit de importantă este o abordare europeană unitară şi o politică externă europeană care depăşeşte „ritualurile indignării”. Probabil, dacă Germania pune problema aşa, puţinii prieteni pe care Putin îi mai are în UE nu vor avea curajul să se împotrivească, aşa că tot de Berlin va depinde până unde se va merge în acest demers. De altfel, Merkel nu a pus în discuţie, încă, NS 2. În contextul reacţiilor de amploare, germane şi externe, presiunea creşte asupra cancelarului german în vederea luării unor măsuri dure, chiar şi împotriva NS 2, dar Merkel ezită, încă, să ia o decizie, aşteptând răspunsul lui Putin. Însă, Merkel va exercita cea mai mare presiune politică posibilă, înţelegând, mai bine decât mulţi lideri, pericolul pe care îl reprezintă regimul Putin pentru Europa. Aşa se şi explică ultimatumul pe care l-a dat Kremlinului.

Într-un comunicat (04.09), UE a ameninţat cu sancţiuni împotriva Rusiei, rezervându-şi dreptul de a lua măsurile adecvate, şi a chemat la o reacţie internaţională comună. Josep Borrell a declarat că Moscova trebuie să facă tot ceea ce este posibil pentru ca o anchetă completă şi transparentă asupra acestui act ilegal să îl rezolve. NATO a avut o reuniunea de urgenţă (04.09) la nivel de ambasadori la care s-a discutat cazul Navalni (Jens Stoltenberg declarând că „există dovezi indubitabile că Navalni a fost otrăvit cu un agent neuroparalizant de luptă din categoria Novichok”) în urma căreia a fost condamnată încercarea de asasinare, a cerut Moscovei să elucideze transparent cazul (cu participarea OPCW), aducându-i pe vinovaţi în faţa justiţiei, să se conformeze acordului de interzicere a armelor chimie şi să prezinte date despre programul Novichok. Indiferent de ritm, dictat de aşteptarea diplomatică a unui răspuns de la Moscova, Germania, direct şi prin UE şi NATO, va lua serioase măsuri diplomatice, politice şi economice. Întrebarea este dacă Berlinul va stopa NS 2, fapt care ar afecta serios Kremlinul, iar răspunsul este că „nu, nu încă”, deoarece sunt prea mulţi bani în joc[1], deşi nu pot fi excluse unele măsuri împotriva acestuia.

Asupra Kremlinului vine furtuna indignării germane, iar aceasta va avea impact negativ, pe termen lung, asupra relaţiilor dintre cele două state şi unul imediat asupra crizei beloruse. Ministrul de externe german, Heiko Maas, a transmis (06.09) un ultimatum (element neobişnuit pentru diplomaţia germană), declarând că speră că Rusia nu va obliga guvernul german să-şi schimbe poziţie, cu referire la sancţiuni care să se aplice şi NS2 (până în acest moment, Maas evitase să se refere şi la NS 2 în ameninţările cu sancţiuni). Maas a ameninţat că, dacă, în următoarele zile, nu va exista o cooperare a părţii ruse în elucidarea cazului, se va decide un răspuns adecvat.     

II. BELARUS. Rusia se implică decisiv.

În pofida represiunii împotriva liderilor rezistenţei, demonstraţiile continuă, noi grupuri sociale, studenţii, alăturându-se acestora. Moscova s-a angajat ferm în sprijinul lui Lukaşenko, amplificând narativul revoluţiei dirijate din exterior (acum este rândul Ucrainei să fie desemnată ca fiind cea care orchestrează demonstraţiile) şi avertizând Vestul să nu se implice. Lukaşenko nu va câştiga uşor războiul de uzură pe care l-a deschis cu opozanţii regimului, deşi a punctat o victorie, cea a limitării grevelor din întreprinderile de stat (prin arestarea organizatorilor acestora şi intimidarea muncitorilor). Vestul pregăteşte sancţiuni şi avertizează Moscova asupra consecinţelor (mai ales că, nerecunoscând realegerea lui Lukaşenko, nu va recunoaşte nici una din deciziile lui de integrare a ţării în Rusia). Chiar dacă va reuşi reprimarea şi iniţierea integrării acestui stat, pentru Moscova va fi greu să găsească o soluţie politică durabilă în Belarus, deoarece nimic nu va mai fi ca înainte: dictatura lui Lukaşenko este anacronică şi nesustenabilă, fiind un regim dictatorial post-comunist european căruia i-a trecut vremea, iar modelul rus nu are şanse mari să funcţioneze în Belarus, deşi Moscova va încerca să-l implementeze.

Situaţia este caracterizată de următoarele tendinţe: 1) Lukaşenko a jucat cartea Rusiei, continuând represiunea moderată, dar extinsă asupra tuturor centrilor de rezistenţă; 2) Rusia se implică direct în Belarus, acceptând oferta de predare condiţionată a dictatorului; 3) rezistenţa continuă, opoziţia încercând să rămână relevantă, mai ales prin organizarea de demonstraţii, deşi apar unele fisuri; 4) Vestul continuă sprijinul politic acordat opoziţiei şi avertizează pe Lukaşenko şi Kremlinul asupra costurilor represiunii, respectiv anexării. Lukaşenko şi Putin iau măsuri sincronizate de rezolvare a crizei şi amplifică narativul cu „ameninţarea prezentată de Vest”, pretext pentru Lukaşenko să poată institui, la nevoie, starea de război şi, alături de mişcările militare, care devin îngrijorătoare, se creează cadrul în care Rusia, la limită, poate acţiona militar având complicitatea regimului. Lukaşenko şi Putin au făcut un târg, fapt ce permite implementarea soluţiei „nici un fel de concesie şi moartea, prin sufocare, a opoziţiei”, întrebările fiind, acum, cât de mult pot rezista beloruşii mobilizaţi împotriva puterii şi cum poate Vestul să se opună reprimării, respectiv acaparării acestui stat de către Moscova, indiferent de ritmul acesteia (camuflarea anexării printr-un elaborat proces de implementare a „Uniunii Statale”, o „maskirovka politică”, urmând să fie strategia probabilă a Kremlinului).

Lukaşenko a amplificat represiunea, care a fost extinsă, dar a fost menţinută la un  nivel moderat, cel puţin în partea vizibilă, pentru a nu trezi indignarea internaţională. Arestarea liderilor opoziţiei a continuat, aceşti primind, însă, pedepse reduse. Alţi opozanţi s-au refugiat în Vest. Narativul cu „încercare opoziţiei de a da o lovitură de stat” este amplificat de către putere, ameninţarea la adresa opozanţilor crescând. Lukaşenko este nemulţumit de ritmul represiunii, dovadă fiind schimbările operate în aparatul represiv (şeful KGB a fost avansat la conducerea Consiliului de Securitate Naţională). Nici un sector al societăţii nu scapă, liderul bisericii catolice fiind oprit la frontieră, cel al bisericii ortodoxe fiind, deja, înlocuit (de către Moscova). Mişcările militare beloruse se amplifică, după spusele dictatorului, „jumătate din armata ţării fiind dislocată la graniţa de vest” (obligând NATO, respectiv SUA să ia măsuri de protejare a aliaţilor săi). Războiul informaţional se amplifică, „menestrelii” ruşi făcând ceea ce ştiu mai bine, propagarea narativului „loviturii de stat”, precum şi cel al „pericolului occidental şi al Maidanului”, chiar de la televiziunea belorusă, acolo unde au fost invitaţi de către dictator. Astfel, informaţional, a fost construit cadrul represiunii amplificate şi al intervenţiei Rusiei, permiţând dictatorului şi Kremlinului să acţioneze „legal” (necesara invocare a legalităţii, deşi tot ceea ce fac dictatorii este ilegal). Moscova şi-a adaptat războiul hibrid la situaţia în care dictatorul, ameninţat cu pierderea puterii, s-a predat. Amploarea demonstraţiilor rămâne indicatorul vizibil al situaţiei politice, dar capacitatea de organizare a lor, respectiv de împiedicare a acesteia reprezintă elementul decisiv, lupta invizibilă dintre centrii opoziţiei şi aparatul represiv fiind cea care va decide rezultatul pe termen scurt, pe termen mediu fiind decisiv elementul economic (acesta va fi câştigat, foarte probabil, de către dictator, pentru că Rusia îl va ajuta economic).

Rusia are în vedere ambele aspecte, implicându-se gradual în zdrobirea mişcării de rezistenţă (vizibili fiind, deja, „menestrelii” săi şi forţele de represiune ruse dislocate în proximitatea Belarusului), dar şi economic. Au avut loc două vizite importante, cea a ministrului de externe belorus la Moscova, respectiv cea a prim-ministrului rus la Minsk. La întâlnirea (03.09) cu omologul său belorus, Vladimir Makei, Serghei Lavrov a stabilit cadrul intervenţiei ruse: „Moscova va da un răspuns ferm oricărei încercări de destabilizare a situaţiei din Belarus şi de îndepărtare a acestui stat de Uniunea Statală” (s-a uitat angajamentul rus „să lăsăm poporul belorus să decidă” şi faptul că însuşi dictatorul a ţinut Belarusul departe de integrarea în Uniunea Statală). Moscova va da un răspuns adecvat şi bazat pe fapte celor care încearcă să deraieze situaţia din Belarus (de la planurile dictatorului ajutat de Moscovei?)”. Lavrov a adăugat că Moscova nu vede nici un sens în stabilirea de contacte cu reprezentanţii Comitetului de Coordonare”, semn că decizia de eliminare a acestuia a fost luată. Probabil, Rusia are oamenii săi în rândul opoziţiei, fiind singurul stat care a putut acţiona nestânjenit în Belarus, dar ponderea acestora nu este atât de mare încât să decidă orientarea acesteia. Oricum, din perspectiva Kremlinului, opoziţia, fără să vrea, a făcut serviciul de care avea nevoie Moscova, slăbind dictatorul până la nivelul la care acesta a picat în braţele sale, iar acum aceasta trebuie să dispară, devenind prea periculoasă cu cererile ei de democratizare şi apropierea de Vest. Uitând de poziţia prorusă a populaţiei, respectiv a opoziţiei beloruse (nu şi pentru dictatura rusă, aici e problema), Lavrov a declarat că „unii membrii ai Comitetului de Coordonare au adoptat o atitudine antirusă şi cheamă pentru tăierea legăturilor cu organizaţiile din spaţiul post-sovietic”(acesta este un neadevăr, opoziţia belorusă nefiind caracterizată de un asemenea mesaj, evitând poziţionarea geopolitică). În acest sens, Lavrov a adus ca dovadă pe cei care vor renaşterea naţională belorusă („belorusizarea”, în formularea acestuia), fapt care ar afecta folosirea limbii ruse (curat respect pentru suveranitatea naţională, acuzând o naţiune că vrea…să-şi vorbească limba). Beloruşii plătesc, acum, preţul acceptării deznaţionalizării sovietice şi al dictaturii post-comuniste. Dincolo de declaraţiile apocaliptice ale lui Lukaşenko făcute cu această ocazie, vizita prim ministrului rus, Mihail Mişustin, la Minsk (03.09) a fost una tehnică, acesta fiind doar un instrument tehnocrat, nu un om din cerul puterii de la Kremlin. La întâlnire, s-au stabilit măsurile de ajutorare economică pe care le va oferi Rusia şi, foarte probabil, deşi nu au fost menţionate explicit, cedările economice beloruse. Mişustin a constat progrese în consolidarea uniunii dintre cele două state în domeniul politic, economic şi militar (de unde aceste relaţii erau complet blocate acum o lună). Acestor două vizite li se adaugă, pe fondul exerciţiilor militare beloruse şi a celor ruse, consultări militare, despre care nu există informaţii, acestea având un rol important în implementarea războiului hibrid. Cele două vizite au avut misiunea principală de a se transmite mesaje între cei doi dictatori, singurii care iau decizii. Astfel, acestea au pregătit întâlnirea decisivă, cea dintre Lukaşenko şi Putin. Aceasta va consfinţi faptul că Moscova joacă cartea dictatorului (rezultatul evaluării Kremlinului fiind că acesta are capacitatea de a rămâne la putere, controlând situaţia), în măsura în care acesta predă necondiţionat Belarusul. Foarte probabil, aceasta se va realiza, în mare parte, dar nu numai, prin accelerarea integrării Belarusului în Uniunea Statală. Deja, Putin a discutat în Consiliul de Securitate rus, principalul organ consultativ-decizional rus, pregătirea întâlnirii cu Lukaşenco.

Opoziţia rezistă în faţa represiunii, încercând să se organizeze şi să obţină ajutor politic din Vest. Demonstraţiile continuă să aibă relevanţă, mai ales cele din week-end, dar asta nu este de ajuns în războiul de uzură cu puterea. Anunţarea formării unui partid de către unii lideri ai opoziţiei nu a adus un progres politic, ci a divizat mişcarea de rezistenţă. Unii lideri ai opoziţiei efectuează turnee în state europene, iar Sviatlana Ţikanouşaia urmează să se întâlnească cu prim-ministrul polonez, Mateusz Morawiecki. Însă, în lipsa unui sprijin angajat al Vestului, războiul de uzură cu puterea va fi pierdut de opoziţie, în condiţiile în care Rusia s-a poziţionat alături de dictator. Vestul a rămas pe poziţiile iniţiale, ameninţarea cu sancţiuni, neluând măsuri de răspuns la angajarea decisivă a Moscovei alături de Lukaşenko. Mesajul SUA, „Rusia trebuie să respecte independenţa şi suveranitatea Belarusului”, dă speranţe că Vestul nu va asista pasiv la înghiţirea Belarusului de către Rusia. Însă, preşedintele Trump este preocupat de campania electorală şi a arătat, permanent, deschidere faţă de Rusia, europenii fiind cei care trebuie să găsească un răspuns. Acesta întârzie, trezind reacţia unor state europene. Lituania a avertizat că lipsa unei reacţii din partea UE va submina credibilitatea politicii externe comune a acesteia. Dar ce ar putea face UE decât să impună sancţiuni politice şi economice, pe măsură ce Rusia intervine în Belarus? Cazul Navalni ameninţă cu o ruptură între Germania, respectiv UE şi Rusia, fiind previzibile sancţiuni. Însă, acest fapt va izola, temporar, Moscova, exact ceea ce îi trebuie Kremlinului ca să ia trofeul cel mare, Belarusul, fără să mai fie obligat să dea socoteală, chiar şi de formă, partenerilor occidentali, Germaniei în primul rând.

III. MUNTENEGRU. Alegerile parlamentare au fost câştigate de opoziţie.

Rezultatul alegerilor este un şoc pentru regim Đukanović, care nu numai că a obţinut independenţa Muntenegrului modern, dar a şi capturat acest stat, ducându-l nu numai în NATO şi spre UE, dar şi la nivelul unuia având un regim nedemocratic. Opoziţia a reclamat victoria, după ce eterogenitatea sa a fost depăşită de urgenţa îndepărtării de la putere a social-democraţilor, pentru prima dată de la obţinerea independenţei. Însă, dincolo de îndepărtarea parţială de la putere a acestora (Milo Đukanović rămâne preşedintele ţării), va fi greu de împăcat interesele naţionaliştilor sârbi, antiliberali, pro-Serbia şi pro-Rusia, cu cele ale liberalilor de centru. Tocmai de aceea, alianţa formată a fost condiţionată de respectarea unor principii clar exprimate, unul fiind respectarea angajamentelor internaţionale (rămânerea în NATO şi continuarea traseului de integrarea în UE). În final, tot răul spre bine. Regimul autoritar Đukanović începe să bată în retragere, fără însă ca ţara să fie scoasă de pe traseul euro-atlantic şi dusă pe un traseu incert alături de Serbia, deşi relaţiile dintre cele două state se vor îmbunătăţii, cel puţin la nivelul guvernului.

Alegerile parlamentare din Muntenegru (30.08) au fost pierdute de putere, social-democraţii lui Đukanović, DPS, partidul aflat la putere de peste 30 de ani nereuşind să obţină, alături de aliaţii săi, reprezentanţii minorităţilor bosniace şi albaneze, majoritatea guvernamentală, deşi DPS rămâne partidul cel mai puternic din parlament. DPS a obţinut 35% din voturi, respectiv 30 de mandate. Principalul partid de opoziţie, „Pentru Viitorul Muntenegrului”/ZBCG, pro-sârb şi pro-rus, a obţinut 32,55% din voturi, respectiv 27 de mandate. Centrişti moderaţi proeuropeni uniţi în „Pacea Este Naţiunea Noastră”/MNN, au obţinut 12,54%, respectiv 10 mandate, iar mişcarea pentru drepturi civile, „Acţiunea Unită pentru Reformă” /URA, condusă de albanezul Dritan Abazović, 5,53%, respectiv 4 mandate. Puterea nu a putut obţine 41 de mandate necesare pentru a avea majoritatea (dintr-un parlament cu 81 de locuri), adunând doar 40 de mandate, în condiţiile în care unii dintre aliaţii săi nu au mai intrat în Parlament. Întrebarea era dacă cele trei partide de opoziţie, unite de dorinţa de a îndepărta de la guvernare DPS, pot trece peste diferenţele mari dintre ele, iar răspunsul a fost da, deşi multe mai sunt de negociat până când acestea să poată forma guvernul. Oricum, ele au trecut peste diferenţele, căzând de acord asupra patru principii fundamentale. Participarea la alegeri a fost mare, 76.65%, în condiţiile în care liderii bisericii ortodoxe din Muntenegru, subordonaţi Bisericii Ortodoxe Sârbe/BOS, s-au implicat manifest, fiind ameninţaţi de legea care ar urma să deposedeze BOS de posesiunile sale din Muntenegreu, favorizată fiind o nouă biserică ortodoxă din Muntenegru, independentă de BOS. DPS a fost acuzat că a abuzat de poziţia sa în campania electorală, dar rezultatul alegerilor au fost acceptate de toate partidele.

Speranţele puterii că partidele de opoziţie nu vor putea forma o coaliţie de guvernare au fost risipite, acestea ajungând la un acord bazat pe patru principii:  1) noul guvern va respecta integral toate obligaţiile sale internaţionale (însemnând că ţara rămâne în NATO); 2)  coaliţia de guvernare va implementa toate reformele necesare pentru ca Muntenegru să se integreze în UE cât mai rapid posibil; 3) guvernul va fi format din experţi, nu din politicieni; 4) coaliţia va respecta constituţia şi legile ţării. De asemenea, partidele minorităţilor au fost invitate să se alăture noii coaliţii guvernamentale. Astfel, cele trei partide se vor controla reciproc, liberalii de centru fiind atenţi ca lupta împotriva regimului lui Đukanović să nu ducă ţara în incertitudinea unei poziţionări antioccidentale, aşa cum doresc pro-sârbii. De altfel, centriştii au fost avertizaţi de către puterea actuală să nu participe la „distrugerea ţării”. La baza luptei politice se află, în afară de abuzurile regimului Đukanović, problema identităţii naţionale, o treime din locuitorii Muntenegrului considerându-se sârbi. Aceasta rămâne principala vulnerabilitate a ţării, existând pericolul ca să se sară din lac în puţ, de la un regimul autoritar prooccidental la unul antioccidental la fel de autoritar sau mai rău. Aşa se explică faptul că liderii celor trei formaţiuni, Zdravko Krivokapić, Aleksa Bečić şi Dritan Abazović au decis că guvernul va fi format din experţi, care să readucă normalitatea în ţară (deşi această normalitate arată diferit pentru cei trei, formaţiunea lui Zdravko Krivokapić fiind împotriva NATO). 

Regimul lui Đukanović începe să se prăbuşească, deşi se va opune cu toate forţele (DPS a anunţat o „mişcare antifascistă”, pe fondul manifestărilor naţionaliste ale pro-sârbilor), necesitatea debarcării de la putere a guvernului acestuia fiind mai mare decât neîncrederea şi orientările diferite ale celor trei partide de opoziţie, acesta fiind elementul pozitiv al acestor alegeri. Pe de altă parte, pericolul ca antioccidentalii pro-sârbi şi pro-ruşi să captureze puterea, fie şi gradual, este prezent, dar centriştii vor fi cu ochii pe ei, sperând că un cadrul democratic şi domnia legii nu le va permite acest lucru. În acest echilibru fragil, care va aduce instabilitate politică, Muntenegru încearcă să meargă înainte şi s-ar putea să reuşească, un eşec nefiind acceptabil nici pentru majoritatea muntenegrinilor, nici pentru Vest.

IV. SERBIA/KOSOVO. Acord economic mediat de SUA.

Prezentat ca fiind un mare succes, acordul de cooperare economică dintre Serbia şi Kosovo reprezintă un pas înainte, dar ascunde un eşec, acela că Belgradul nu a recunoscut Kosovo, în condiţiile în care prim ministrul kosovar, Avdullah Hoti, foarte probabil, sub presiunea europenilor (Germania), nu a acceptat soluţia, mediată de SUA, la care se ajunsese între Aleksandar Vučić şi Haşim Thaçi, implicând recunoaşterea Kosovo la pachet cu schimbul de teritorii (teritoriile, locuite majoritar de sârbi, de la nord de Ibar urmând să se întoarcă în componenţa Serbiei). Este un succes necesar preşedintelui Trump şi o tangentare, de moment, a problemei…cu Israelul, Belgradul urmând să-şi mute ambasada la Ierusalim, iar Kosovo şi Israel recunoscându-se reciproc.

Acordul cuprinde o serie de măsuri economice, inclusiv reducerea taxelor vamale şi partajarea resurselor energetice şi a apelor interioare. Vučić a declarat că Serbia a semnat un acord bilateral cu SUA, evidenţiind faptul că nu a fost acordată nici un fel de recunoaştere unei a „treia părţi”, Kosovo: „nu ne-am rezolvat toate problemele, mai sunt, încă, diferenţe”, adăugând, însă, că formarea unei zone economice unificate reprezintă un mare pas înainte. Şi Hoti a caracterizat pozitiv acordul, afirmând hotărârea de a lucra împreună cu Vučić. Un birou al U.S. Development Fund va fi deschis la Belgrad, un semnal pozitiv pentru investitori. Vučić a precizat că „americanii vor monitoriza proiecte importante, precum construcţia autostrăzii spre Priştina, respectiv conectarea feroviară a Kosovo cu Serbia, proiectele urmând să fie finanţate de către aceştia”. În privinţa Israelului, sincer vorbind, numai după recunoaşterea Priştinei nu jinduia acest stat, dar Administraţia Trump a făcut un element de campanie din mulţumirea evangheliştilor şi (doar) a unor evrei americani cu o politică manifest pro-Israel (care, dincolo de câştiguri, ridică întrebări până şi în Israel, în condiţiile în care aceste câştiguri unilaterale, neacceptate de arabi şi de mulţi europeni, sunt aduse de un preşedinte Trump care s-ar putea să piardă alegerile, Israelul urmând să suporte consecinţele reacţiei democraţilor americani).

Urmează, acum, runda de la Bruxelles (07.09), întâlnirea dintre cei doi lideri urmând a fi mediată de europeni, prin Josep Borrell şi Miroslav Lajcak. Aceştia speră să obţină ceea ce SUA nu au obţinut, recunoaşterea Kosovo, deşi Vučić a avertizat asupra imposibilităţii unor cedări unilaterale, aşa că, pentru moment, Bruxellesul, respectiv Berlinul, se pot felicita doar că nu au permis soluţionarea propusă de SUA, care nu a convenit pentru că implica schimbul de teritorii (deşi aceasta este soluţia stabilă: indiferent de ceea ce au făcut liderii sârbi şi acoliţii lor acum trei decenii, de ce sârbii de la nord de Kosovo nu ar avea dreptul să se reîntoarcă în cadrul Serbiei, de unde au fost desprinşi printr-o decizie unilaterală, neconformă Rezoluţiei 1244?). Oricum, Vučić începe să vadă care sunt rezultatele jocului geopolitic pe care îl face între marile puteri: prea puţine succese, dar reacţii negative imediate. Belgradul a fost indignat de ironia vulgară a purtătoarei de cuvânt a MAE rus, Maria Zaharova, iar acesta nu este decât începutul.    

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 07-13.09.2020.

●  RUSIA/NATO. Zboruri ale bombardierelor strategice.  Din Marea Neagră în Marea Baltică şi din Marea Nordului în Marea Barenţ, au fost demonstraţii de forţă ale Rusiei şi ale SUA, în sprijinul aliaţilor săi, prin zboruri ale bombardierelor strategice. Acestea au fost interceptate de partea adversă, mai agresiv de către Rusia în Marea Neagră şi Marea Baltică. Într-o continuare a exerciţiului „Scutul Oceanului”, Rusia a executat exerciţii în Marea Baltică la care Aliaţii şi europenii apropiaţi de Alianţă (Suedia) au răspuns adecvat. Răspunzând la dislocarea a şase bombardiere strategice americane în Europa, Rusia şi-a trimis bombardierele sale în misiuni spre coasta SUA, unde a desfăşurat şi un exerciţiu naval de amploare (probabil, reacţie la intrarea în Marea Barenţ a navelor NATO). Bombardierele americane au efectuat zboruri asupra tuturor statelor NATO şi în toate mările de graniţă dintre Europa şi Rusia. Din nou, a apărut o diferenţă între flancul sudic şi cel nordic al frontierei de est a NATO: în timp ce în nord am avut reacţiile NATO, existând escortări ale bombardierelor americane şi deasupra mării, precum şi interceptări ale avioanelor de vânătoare ruseşti, în sud nu au fost asemenea reacţii, ci doar zboruri ale bombardierelor americane, „escortate” de avioanele de cercetare radiolectronică (acţiune relevantă doar în războiul radioelectronic). Într-o acţiune fără precedent, bombardiere B-52 au efectuat zboruri (04.09) deasupra Ucrainei şi deasupra Mării Azov, escortate de avioane de vânătoare ucrainene Su-27 şi MiG-29. Pentru noi, evoluţii interesante abia urmează, sosirea avioanelor canadiene F-18 schimbând datele problemei supremaţiei aeriene în vestul Mării Negre. Vizita gl. Tod Wolters ne arată, din nou, că SUA sunt alături de noi.

● CHINA/UE. Turneul european al ministrului de externe chinez. Menit să îmbunătăţească relaţiile cu europeni, văzuţi de China ca piesa principală ce trebuie să rămână la mijloc în conflictul politic şi economic cu SUA, turneul ministrului de externe chinez nu şi-a atins scopul, marii europeni arătându-şi deschiderea spre o cooperare economică reciproc avantajoasă, dar răspunzând franc la încercările Chinei de a îşi impune politica, de la cea privind reprimarea politică şi etnică la cea de intimidarea. Dacă China a vrut să ia pulsul europenilor, acest obiectiv a fost atins, dar rezultatul nu este unul satisfăcător pentru ea: europenii au învăţat că, dincolo de teama că pierd piaţa chineză, trebuie să îşi afirme unitar atât interesele economice, cât şi valorile politice. Prea puternici pentru a putea fi supuşi presiunii directe chineze, europenii caută să negocieze un acord economic echitabil şi vor avea o poziţie neechivocă faţă de abuzurile politice interne chineze (chiar dacă China invocă „neimplicarea în problemele interne”), dar nici nu vor trece la atac, aşa cum vor SUA.

● TURCIA/GRECIA. Tensiunile rămân ridicate, iar NATO şi SUA intervin în criză. Noi avertizări NAVTEX, reprezentând tot atâtea ameninţări, alături de continuarea exerciţiilor şi prezenţei aero-navale (Franţa a dislocat portavionul în Mediterana de Est) menţin tensiunile ridicate. Informaţii noi arată că preşedintele Erdogan este capabil să meargă spre conflict (s-a aflat că liderii militari s-au opus intenţiei acestuia de a escalada, atacând o navă grecească), fiind mai interesat, mai mult decât de negocieri, de o abordare în forţă care i-ar oferi creşterea suportului politic intern (în condiţiile în care economia merge din ce în ce mai prost). Anunţul SUA că vor permite Ciprului achiziţionarea de armament (în sine, o măsură limitată şi, de mult, legiferată) este, în pofida negării, un avertisment pentru Ankara. Pe acest fond, NATO a anunţat iniţierea de consultări tehnice între Grecia şi Turcia, o măsură care să asigure deconflictizarea, însă aceasta este o simplă măsură militară menită să reducă riscul unor incidente. Să vedem ce va aduce medierea germană, deşi Ankara pare prea agresivă pentru a dori negocieri, iar Atena capitalizează pe seama sprijinului diplomatic şi militar, declarându-se pentru „negocieri fără presiuni şi ameninţări”.  

● BULGARIA. Boiko Borisov a început procesul de modificare a constituţiei, iar demonstraţiile iau amploare. Deşi nu are şanse să obţină majoritatea care să-i permită schimbarea constituţiei (proces inutil şi neproductiv: 1) procurorul general, acuzat, deja, că este deasupra oricărui control politic legal, fiind instrumentul celui care l-a numit, ar urma să primească dreptul la iniţiative legislative; 2) preşedintele, care mai poate echilibra din discreţionalitatea puterii, ar urma să aibă puteri diminuate), Borisov a iniţiat procesul în Parlament, reacţiile demonstranţilor fiind dure. Puterea trage de timp, iar opoziţia socialistă este slabă, Borisov urmărind să blocheze dezvoltarea opoziţiei democratice real proeuropene, care i-ar lua din electorat. Criza politică bulgară va fi lungă şi dureroasă, tocmai pentru că „foştii” au blocat dezvoltarea ţării, acaparând puterea politică şi economică, mai ales oligarhii, corupţia şi cronismul proliferând până la cote „neeuropene”. Strategia ascunderii sub preş a realităţii nu mai funcţionează, cei care au tolerat o asemenea evoluţie, inclusiv foştii lideri de la Bruxelles, apărând ridicoli în faţa unui popor indignat.