MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (30.12.2019 – 05.01.2020)

I. SUA – IRAN. Comandantul forţelor Quds, elita Corpului Gărzilor Revoluţiei Islamice / CGRI, generalul Qassem Suleimani, a fost ucis de către SUA.

Comandantul forţelor Quds (elita CGRI implicată în operaţii externe), generalul Qassem Suleimani, a fost ucis, în urma unui atac cu rachete executat (03.01) de o dronă americană[1] asupra convoiului de maşini în care acesta se deplasa în proximitatea Aeroportului din Bagdad. Generalul Qassem Suleimani sosise din Siria la Bagdad, unde urma să aibă consultări cu liderii miliţiilor şiite irakiene pro-iraniene şi cu alţi oficiali irakieni pro-iranieni (influenţa lui Suleimani în Irak era atât de mare încât el a fost cel care a decis formarea ultimului guvern irakian, dar şi declanşarea reprimării recentelor proteste antiguvernamentale, respectiv anti-iraniene ale populaţiei irakiene).

Atacul a fost executat de către un UAV american MQ-9 Reaper (asistat de un  elicopter de luptă AH-64 Apache) care a lansat patru rachete, probabil de tip Hellfire, asupra convoiului format din două maşini. În convoi se aflau generalul Qassem Suleimani, însoţit de câţiva lideri ai miliţiilor irakiene pro-iraniene. Abu Mahdi al-Muhandis, un lider al miliţiilor pro-iraniene (Frontul de Mobilizare) a fost, de asemenea, ucis în acest atac. Atacul a fost executat în contextul ultimilor acţiuni iraniene împotriva SUA pe teritoriul irakian. El apare ca un răspuns la asaltarea (02.01) de către miliţiile pro-iraniene a Ambasadei SUA în Bagdad. Acest asalt a avut loc după ce forţele americane din Irak au executat un atac aerian asupra unei baze a unor miliţii şiite pro-iraniene, ucigând 25 de luptători ai acestora. Miliţia respectivă era responsabilă de atacarea cu rachete (29.12) a unei baze americane în urma căruia murise un contractor şi fuseseră răniţi patru soldaţi americani.

SUA şi-au asumat atacul, justificându-l prin faptul că au fost, astfel, împiedicate atacurile iraniene coordonate de Suleimani, în care s-ar fi pierdut vieţi americane[2]. Justificarea este discutabilă, având în vedere că nu se poate demonstra acest lucru, informaţiile neputând fi făcute publice. Pentagonul a fost primul care a justificat atacul prin necesitatea de a preveni alte atacuri iraniene asupra obiectivelor americane din Irak şi din regiune, în timp ce secretarul de stat, Mike Pompeo, a prezentat argumentele politice (CGRI este considerată organizaţie teroristă de către SUA) şi de mesajul „SUA vor de-escaladare”. Acest mesaj este completat de ameninţările preşedintelui Donald Trump că Iranul va plăti pentru orice atac împotriva SUA, fiind, deja, selectate 52 de ţinte în Iran, inclusiv unele „high value”, a se citi liderii politici şi religioşi iranieni![3]

Liderii iranieni au considerat, în parte justificat, acest atac ca fiind un act de război. Ameninţările au curs din partea Teheranului, dar acesta îşi calculează cu atenţie mişcările în faţa unor SUA hotărâte să răspundă. Pentru moment, singura replică a fost continuarea atacurilor cu rachete ale miliţiilor şiite asupra unor obiective americane, fără victime, şi o ofensivă diplomatică pentru a obţine imaginea unor SUA care au executat un asemenea atac echivalent cu un act de război (dar şi Iranul a organizat atâtea atacuri, singura deosebire fiind că SUA şi l-au asumat). Ministrul de externe iranian, Mohammad Zarif, a scris: „atacul a fost extrem de periculos, reprezentând o escaladare iresponsabilă. SUA poartă întreaga responsabilitate pentru toate consecinţele acestui aventurism primitiv“ (cam dură apreciere a reprezentantului unui regim care nu s-a dat înapoi de la nici un act de „aventurism primitiv” protejat, cu viclenie, de diplomaţia pragmatică a lui Zarif).

Atacul reprezintă o schimbare majoră în strategia Administraţiei Trump faţă de Iran, în cadrul căreia s-a preferat, până acum, presiunea economică (sancţiunile introduse după retragerea SUA din acordul de denuclearizare), evitându-se acţiunile militare. Recurgerea de către SUA la mijloace militare reprezintă o escaladare majoră în conflictul existent dintre cele două state, fiind primul în care SUA execută un atac cinetic care provoacă victime umane, ucigând pe cel mai important lider militar iranian. Consecinţele sunt mari, unda de şoc urmând a fi resimţită în întreaga regiune. Administraţia Trump a luat măsuri defensive, dislocând în regiune Divizia 82 Aeropurtată, probabil, şi alte mijloace navale şi aeriene.

În plan intern, Trump s-a lovit de o reacţie negativă a democraţilor, peste care, însă, poate trece destul de uşor, în condiţiile în care majoritatea americanilor vor fi de acord cu decizia sa. Reacţiile internaţionale au reflectat relaţiile statelor cu SUA conduse de Donald Trump: Israelul a jubilat … şi şi-a pus armata în alertă, în aşteptarea unui atac iranian; marii europenii (Marea Britanie, Franţa), cu … Germania în frunte, au cerut reţinere şi au avertizat asupra consecinţelor negative la nivel regional, fără să condamne atacul; Rusia şi China au condamnat atacul, apelând la reţinere. Statele arabe adversare ale Iranului au încercat ca în declaraţii să nu transpară satisfacţia că Suleimani a fost ucis. Irakul, aflat într-o poziţie dificilă, obiect de influenţă, dar şi loc de confruntare între cele două state, a transmis întreaga paletă de reacţii, de la indignarea şi ameninţările aliaţilor Iranului la reţinerea ayatolahului Ali al-Sistani şi la satisfacţia unei părţi din populaţie (şiită!) ale cărei proteste au fost recent reprimate (sub coordonarea lui … Suleimani). 

Cel mai probabil, Iranul va răspunde prin acţiunile militare ale miliţiilor şiite pro-iraniene din Irak şi din alte regiuni ale Orientului Mijlociu, dar nu poate fi exclusă nici o acţiune împotriva obiectivelor şi intereselor americane oriunde în lume unde Iranul are capacitatea să o facă. Probabil, în perioada următoare, vom avea „tatonări”, urmând ca asemenea atacuri să fie planificate cu atenţie, accentul fiind pus pe neasumarea lor, pentru a se împiedica un conflict direct cu SUA (în pofida retoricii Teheranului, acesta nu este pregătit pentru o asemenea înfruntare).

În rezumat, primul dintre cei care au aplicat tactica, care a funcţionat, „dă-i înainte cu cinism”, Suleimani, şi-a găsit naşul în persoana lui Donald Trump, care s-a dovedit a fi la fel de decis şi cinic, spre uşurarea adversarilor Iranului[4]. Urmează acum să vedem ce mişcări va face Iranul: când, cum şi unde va lovi. SUA aşteaptă şi va răspunde adecvat. Într-un fel sau altul (cinetic, hibrid, cibernetic) escaladarea spre război va avea loc, „meritul principal” revenind Iranului, preşedintele Trump decizând doar „să-şi aducă contribuţia” sa, prin uciderea lui Suleimani. Nu este exclus ca eforturile de mediere, cum sunt cele ale Germaniei, să asigure o anumită temporizare în escaladare, dar doar atât. MAE iranian a transmis că „Iranul nu vrea război”. Adevărat, dar tot Iranul vrea să atace SUA (neasumându-şi aceste atacuri). Bagdadul a făcut, deja, o mişcare politică, Parlamentul irakian votând o rezoluţie în care se cere retragerea trupelor străine din ţară. Cum rămâne, însă, cu miliţiile irakiene pro-iraniene, care, deşi sunt irakiene, primesc ordine de la Teheran?

II. RUSIA - UCRAINA. Efectuarea unui schimb de prizonieri.

Ucraina şi Rusia au efectua un important schimb de prizonieri (29.12). Oficial, schimbul a fost făcut între Ucraina şi separatiştii proruşi din Doneţk, Ucraina eliberând 124 de persoane în schimbul a 76 de ucraineni eliberaţi de separatişti (preşedinţia ucraineană a prezentat o listă care cuprinde 12 militari şi 64 de civili). Schimbul reprezintă un pas important spre creşterea încrederii reciproce între cele două părţi, Ucraina şi Rusia, dar nu un elemente esenţial în soluţionarea conflictului.

Reacţii negative au apărut în Ucraina, nu faţă de schimbul de prizonieri în sine, ci faţă de persoanele care au fost date la schimb de către Ucraina. La cererea Rusiei, preşedintele Volodimir Zelenski a decis să elibereze cinci membri ai trupelor Berkut implicaţi în împuşcarea manifestanţilor din Maidan în 2014 şi câţiva proruşi acuzaţi de executarea de acte criminale şi teroriste. Zelenski a fost criticat pentru eliberarea acestor persoane, el fiind acuzat că a desconsiderat legile în vigoare şi a lăsat criminali şi terorişti să scape de pedeapsa aplicată de justiţia ucraineană. O bună parte din opinia publică ucraineană a privit acceptarea cererii ruse de eliberare a acestora ca fiind o cedare inacceptabilă din partea lui Zelenski, dar şi o dovadă a implicării Rusiei în actele teroriste executate pe teritoriul ucrainean, respectiv în reprimarea manifestanţilor din Maidan (altfel, de ce ar fi interesată Rusia în eliberarea unor asemenea persoane? Fireşte, imediat ce au ajuns în Rusia, aceştia şi-au afirmat … nevinovăţia!).   

Ucraina şi Rusia au semnat (30.12), în sfârşit, contractul de tranzit al gazului, pe o perioadă de cinci ani, Ucraina urmând să primească, pentru aceasta, circa 7 miliarde de dolari. Contractul prevede tranzitul a 65 miliarde m³ de gaz anul viitor şi minimum 40 miliarde m³ de gaz pe an, în perioada 2021-2024. Rusia va plăti integral compensaţia obţinută de Naftogaz din partea Gazprom la Curtea de Arbitraj de la Stockholm în valoare de 2,918 miliarde de dolari. Ulterior, Vladimir Putin şi Volodîmîr Zelenski au avut o convorbire telefonică în cursul căreia s-au felicitat reciproc pentru efectuarea schimbului de prizonieri şi a semnării contractului privind tranzitul gazului.   

Atât efectuarea schimbului de prizonieri, cât şi semnarea contractului privind tranzitul de gaz reprezintă paşi importanţi spre stabilirea unui nivel minim de încredere între Rusia şi Ucraina, respectiv între Putin şi Zelenski. Însă, nu poate fi eludate elementele conjuncturale, Rusia fiind obligată să arate deschidere (fără să cedeze, însă, nimic) după întâlnirea de la Paris şi să accepte semnarea acordului de gaz, nu atât sub presiunile europene, pur politice, ci a celor … americane, care blochează, cel puţin pentru moment, Nord Stream 2, dar şi traseul prin Bulgaria al Turk Stream. Zelenski a cedat, eliberând persoane judecate pentru fapte grave, dar a obţinut ceea ce se putea obţine, demonstrarea deschiderii în faţa franco-germanilor, dar, mai ales, în faţa lui Vladimir Putin. Totuşi, elementul esenţial, un acord de încetare a focului la linia de contact nu s-a obţinut încă şi nu sunt şanse foarte mari să se obţină aşa ceva.

III. RUSIA – BELARUS. Criza dintre cele două state „ale Uniunii Statale” continuă.

Reprezentanţi ai industriei de petrol din cele două ţări au anunţat (04.01) că livrarea de petrol rus către rafinăriile beloruse a fost reluată în urma eliminării de către Belarus a unei taxe de tranzit (începând cu 01.01). Belarusul a fost de acord să renunţe la o taxă premium aplicată petrolului rus. Acordul ar trebui să permită continuarea funcţionării rafinăriilor belaruse doar în luna ianuarie. Compania de stat belarusă Belneftekhim a anunţat că „au fost redactate documentele care să permită unei companii ruse să pompeze petrol achiziţionat fără aplicarea taxei premium”.

Impasul a fost depăşit în urma unei convorbiri telefonice (04.01) între cei doi prim miniştrii, Dmitri Medvedev şi Siarhei Rumas. De asemenea, Rusia şi Belarusul au ajuns (31.12) la un acord, doar pe două luni, ianuarie şi februarie, privind preţul la gazul natural.

Dependenţa între cele două state este reciprocă, ca şi în cazul Ucrainei, Belarusul fiind dependent de gazul rusesc, în timp de Rusia depinde de tranzitul de gaz prin Belarus. Însă, în cazul Belarusului, problema este valabilă şi în cazul petrolului. O stopare a livrării de petrol ar afecta atât Europa, cât, mai ales, rafinăriile belaruse care depind, în proporţie de 80%, de livrările din Rusia.

Astfel, cel puţin temporar, s-a încheiat o întreagă odisee, începută în ultimele zile ale anului trecut, de anunţuri de stopare a livrărilor de petrol şi de reluare a acestora din partea Moscovei, dublată de lamentări şi ameninţări de blocare a tranzitului din partea Minskului. Cel puţin pe o lună, în cazul petrolului, respectiv pe două luni, în cazul gazului, Belarusul are asigurate livrările din partea Rusiei. Practic, Kremlinul ţine „sub observaţie” Minskul, acesta urmând să poarte negocieri privind continuarea livrărilor sub ameninţarea termenul limită.

De fapt, problema este politică. Rusia vrea accelerarea integrării celor două state, nemaifiind dispusă să livreze energie ieftină către Belarus atâta vreme cât Lukaşenko nu cedează în această problemă. Acesta a încercat să şantajeze Rusia cu blocarea tranzitului şi să caute alternative politice, schiţând o orientare spre Vest. În realitate, el are opţiunile limitate, aşa că va trebui să cedeze, mai mult sau mai puţin. În situaţia în care nu o va face, vom avea o criză belarusă tratată cu multă fermitate de către Kremlin, chiar dacă nu va fi prea vizibilă, Rusia neacceptând să îi scape Belarusul, aşa cum s-a întâmplat cu Ucraina. În acest caz, Rusia are şanse mai mari datorită fragilităţii acestui stat, blocat de către Lukaşenko în stadiul unei dictaturi izolate. 

IV. REPUBLICA MOLDOVA. Barometru IPP prezintă orientările socio-politice ale populaţiei.

Barometrul IPP este unul dintre cele mai precise şi relevante sondaje de opinie din R.Moldova, atât în domeniul politic, cât şi social. Cel de anul acesta (30.12) are o semnificaţie deosebită, fiind relevant pentru perioada cenuşie în care a intrat acest stat sub conducerea lui Igor Dodon. Vom prezenta datele relevante politic şi social.

În privinţa direcţiei în care se îndreaptă ţara, verdictul este clar: aproape două treimi dintre locuitori, 65,9% cred că ţara merge într-o direcţie greşită şi numai 23,9% dintre aceştia cred că se îndreaptă într-o direcţie bună. Problemele sociale care îi îngrijorează pe locuitorii RM sunt, în ordine: sărăcia, preţurile, viitorul copiilor, corupţia şi şomajul. Este interesant că populaţia identifică nu numai problema, ci şi cauza acesteia (corupţia). Ca măsuri de redresare a situaţiei, populaţia propune măsuri politice şi economice: combaterea corupţiei, atragerea investiţiilor străine, îmbunătăţirea funcţionării legilor, dezvoltarea industrială şi agricolă. Doar 28% dintre locuitorii RM sunt mulţumiţi de felul în care trăiesc. Se conturează imaginea unei societăţi profund nemulţumite de situaţia sa, dar şi de viitorul său, copleşită fiind de problemele de bază.

Informarea populaţiei se face de la posturile de televiziune Moldova 1 (RM), Pervîi Kanal (Rusia), Jurnal TV (RM), PROTV (RM) şi Publika TV (RM), iar informarea din presă se face de la site-uri din RM în limba rusă (KP), română (Unimedia, Protv) şi din Rusia (odnoklasniki.ru). Informarea populaţiei, deşi este, în principal, din surse naţionale, rămâne sub influenţa celor ruse sau de limba rusă într-o măsură relativ mare. 

Încrederea populaţiei este în biserică, primărie, mass-media, armată, preşedinte, poliţie, bănci şi SIS, pe ultimul loc aflându-se partidele politice. Încrederea în instituţiile politice este redusă: în preşedinte, au încredere doar 26,7 % şi au încredere puţină sau nu au încredere 69%; în Parlament, au încredere doar 14,9% şi au încredere puţină sau nu au încredere 77,8%; în guvern, au încredere doar 14,3% şi au încredere puţină sau nu au încredere 77,2%. Se constată o încredere redusă în instituţiile principale ale statului şi, mai ales, în partidele politice.

În Igor Dodon au încredere 37,3% şi nu au încredere 53, 9%, iar în Maia Sandu au încredere 30,3% şi nu au încredere 60,1%. În cursa dintre cei doi candidaţi la preşedinţie, Igor Dodon are un avans semnificativ, dar care nu îi garantează victoria. Un procent important, 40, nu ştiu cu cine vor vota sau nu se vor duce la vot. Puşi în faţa unei liste cu doar şapte partide politice importante, electoratul moldovean ar vota cu: socialiştii de la putere, PSRM, 43%; cu opoziţia democratică proeuropeană, PAS 27%; cu opoziţia … aliată cu puterea, PDM 12 %; cu un alt partid al opoziţiei democratice, PPDA, 5%; cu un partid aliat cu PDM, Partidul Shor 5%; cu partidul comuniştilor, PCRM,  5%; cu un partid unionist, PN, 5%. Socialiştii se apropie de o victorie remarcabilă, dar suntem, încă, departe de alegerile parlamentare.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 06 - 12.01.2020.

LIBIA. Vizita lui Vladimir Putin la Ankara (08.01) este hotărâtoare pentru decizia lui Recep Erdogan privind dislocarea trupelor turce în Libia.

CHINA – SUA. Semnarea primei faze a acordului comercial (15.01) reprezintă un pas mic, dar important. De urmărit şi evoluţia relaţiilor politice dintre cele două state, pe fondul alegerilor prezidenţiale din Taiwan.

SUA – EUROASIA. În măsura în care nu va fi amânat, din nou, turneul lui Mike Pompeo în Ucraina, Belarus, Kazahstan, Uzbekistan şi Cipru este relevant pentru politica SUA în Europa de Est, în Asia Centrală şi în Mediterana de Est.

ARMENIA. Arestarea şefului Curţii Constituţionale reprezintă încă un pas în lupta dintre actuala şi vechea putere. De urmărit cât mai ţine răbdarea Moscovei.

BOSNIA-HERŢEGOVINA. Arestarea fostului ministru al securităţii pentru deturnare de fonduri anunţă o răfuiala între sârbii bosniaci, Milorad Dodik luându-şi revanşa în faţa rivalilor săi. Se extinde răfuiala sau este doar un caz izolat?

SPANIA. Socialiştii, ajutaţi de populiştii de stângă, Podemos, vor obţine votarea guvernului lor (07.01), în condiţiile în care separatiştii catalani, ERC, vor absenta. Ce a promis liderul socialist, Pedro Sanchez, acestora, la schimb?

ISRAEL. Va obţine Beniamin Netanyahu imunitatea pe care a solicitat-o unui Parlament în care nu are majoritatea? Oricum, cerând-o, a obţinut o amânare importantă a începerii procesului său.