MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (30.09 – 06.10.2019)

I. UCRAINA. Kievul a acceptat „formula Steinmeier”.

Preşedintele Volodimir Zelenski a anunţat (01.10) că Ucraina a acceptat „formula Steinmeier”, semnând, la Minsk, împreună cu Rusia şi OSCE, un acord în care acceptă, provizoriu, organizarea de alegeri locale în teritoriile separatiste. Preşedintele Volodimir Zelenski a declarat că acest act deschide calea spre instaurarea păcii în regiune. El a precizat, ulterior, că alegerile vor avea loc doar după ce toate formaţiunile armate părăsesc regiunea şi Kievul obţine controlul asupra frontierei cu Rusia.

În esenţă, Ucraina a acceptat organizarea de alegeri în regiunea separatistă.  Ulterior, când au apărut semnele unui dezacord generalizat, mai ales din partea opoziţiei şi a naţionaliştilor, Zelenski a făcut precizări privind modul în care se vor organiza alegerile, specificând elementul esenţial al retragerii formaţiunilor armate ruse („nu pot avea loc şi nu vor avea loc alegeri organizate sub ameninţarea armelor”) şi asupra fermităţii Kievului („nu va exista nici o capitulare”). Zelenski a declarat că o dată a întâlnirii în format normand urmează să fie precizată în curând. El a promis că va căuta să obţină angajamentul scris că Rusia, respectiv formaţiunile sale armate, va părăsi regiunea Donbass şi că Ucraina va prelua controlul asupra frontierei cu Rusia.

În conformitate cu „formula Steinmeier”, o foaie de parcurs spre obţinerea păcii în regiune propusă de fostul ministru de externe german, regiunile separatiste urmează să primească un statut special, dar aceasta numai după ce OSCE califică alegerile ca fiind libere şi corecte.

Opoziţia a reacţionat negativ, fostul preşedinte Petro Poroşenko criticând acordul deoarece acesta legitimează separatiştii controlaţi de Moscova. Anunţul a trezit reacţia negativă a naţionaliştilor, care au declanşat mişcări de protest. Acuzaţiile merg de la „trădare” până la „capitulare” şi „cedare”, deşi majoritatea populaţiei nu înţelege, încă, la ce s-a angajat Kievul şi ce înseamnă „formula Steinmeier”. 

Moscova a salutat semnarea acordului, preşedintele Vladimir Putin încurajându-l pe Zelenski să meargă pe calea care duce spre instaurarea păcii. Serghei Lavrov a reiterat poziţia Moscovei conform căreia singura formă de implementare a Acordurilor de la Minsk este „formula Steinmeier”. De remarcat, reprezentanţii Kremlinului nu au anunţat, încă, data la care va avea loc întâlnirea în format normand pe care au condiţionat-o de acceptarea de către Kiev a „formulei Steinmeier”. Mai grav, aceştia s-au referit doar la acceptarea de către Kiev a organizării alegerilor în regiunea separatistă, fără să facă nici o referire la condiţiile prezentate de Zelenski (retragerea tuturor formaţiunilor armate şi redarea către Kiev a controlului asupra frontierei ruso-ucrainene).

Pe teren, a început dezangajarea la unul din cele şase puncte de trecere, la Stanytsya Luhanska. De asemenea, Rusia şi Ucraina vor schimba prizonierii rămaşi în viitorul apropiat.

Franţa şi Germania au salutat semnarea acordului, dar cancelarul german, Angela Merkel, a precizat că este prea devreme ca să se vorbească despre ridicarea sancţiunilor impuse Rusiei. SUA au sprijinit şi ele semnarea acordului, insistând pe voinţa politică necesară ambelor părţi pentru implementarea Acordurilor de la Minsk.

Un pas important şi riscant a fost făcut de preşedintele Zelenski prin acceptarea „formula Steinmeier” de implementare a Acordurilor de la Minsk. Supus presiunilor occidentale, dar şi a celor generate de propriile promisiuni că va aduce pacea, el a acceptat o variantă periculoasă care prevede, în principal, efectuarea de alegeri în regiunea separatistă şi elaborarea statului special pentru această regiune, în condiţiile în care Ucraina nu preia, în prealabil, controlul asupra acesteia.

Rusia este aproape de a-şi atinge scopul, controlul politic asupra Ucrainei prin separatişti (care prevede, minimal, blocarea traseului spre NATO şi UE al acestui stat). Totuşi, Rusia mai are de trecut un mare hop: acceptarea de către Kiev, respectiv de către Franţa şi Germania, care vorbesc în numele Europei, a „manevrei sale” care legitimează separatiştii prin alegeri recunoscute de OSCE, fără ca forţele ruse să se retragă, respectiv forţelor paramilitare separatiste să fie dizolvate. Condiţiile impuse de către Zelenski arată că acesta nu este dispus să se dea pe mâna Moscovei, chiar dacă el doreşte pacea.

Cruciale rămân trei probleme: 1) condiţiile în care Kievul acceptă organizarea alegerilor (cât control vor lăsa Rusiei în regiune, înainte de alegeri); 2) recunoaşterea alegerilor, organizate în aceste condiţii neclare, de către OSCE; 3) conţinutul statutului special (unde Rusia urmăreşte să impună dreptul de veto al separatiştilor asupra politicii interne şi externe a Kievului). De remarcat, „formula Steinmeier” nu este singura cale de implementare a Acordurilor de la Minsk, ci una care avantajează decisiv Rusia, punând „carul” alegerilor şi statutului special (prin cedări politico-diplomatice ucrainene) înainte „boilor” (dezangajarea militară, eliminarea controlului militar şi politic al Rusiei asupra regiunii, care ar implica retragerea forţelor militare ruse, dizolvarea forţelor paramilitare separatiste şi controlul Kievului asupra frontierei ca precondiţie pentru reintegrarea regiunii separatiste în Ucraina).

Zelenski s-a angajat pe un drum periculos de riscant, numai pentru a da o şansă păcii. Deşi face referiri la „necesitatea aplicării legislaţiei ucrainene”, el s-a dat pe mâna Rusiei şi a franco-germanilor. Singura sa speranţă este că franco-germanii vor fi cei care vor impune Rusiei un comportament în spiritul şi litera Acordurilor de la Minsk şi a dreptului internaţional. Aceasta este o iluzie, atât pentru că Rusia a declanşat agresiunea din Donbass cu scopul de a readuce Ucraina „aproape” (sub controlul său), dar şi pentru că franco-germanii nu văd ca fiind o tragedie instaurarea unui cordon sanitar neutru între NATO/UE şi Rusia, constând din Ucraina, dar şi din R.Moldova. Mai grav, poziţia SUA, „stânca” în care se ancora securitatea acestui spaţiu estic, nu mai este atât de clară sub Administraţia Trump. De fapt, Rusia îi va lăsa pe franco-germani să fixeze „forma”, pentru ca ea să decidă „conţinutul”[1], cu obiectivul promovat consecvent de refacere a sferei sale de influenţă. Vin vremuri grele, în care nu este exclus ca Rusia să obţină diplomatic ceea ce nu a putut obţine militar, deşi nimeni în Vest nu este dispus să ofere suveranitatea Ucrainei de dragul „revenirii” Kremlinului alături de Vest (oricum o fi arătând acest lucru pentru o Rusie  antioccidentală).

De aceea, cel mai probabil scenariu este „împotmolirea” foii de parcurs Steinmeier … undeva pe parcurs, unde fiecare obţine câte ceva, dar nu tot: Rusia, scapă de o parte din sancţiuni şi îi are pe separatişti recunoscuţi ca parte egală la negocieri de către Kiev; Ucraina scapă de pericolul unui război cu Rusia, fără să recupereze regiunea separatistă şi cu opţiunile de politică externă limitate (nu NATO şi nici UE); Franţa şi Germania îşi pot relansa relaţiile economice şi politice cu Rusia. Pentru moment, să vedem câte cedări mai cere Kremlinul pentru a aproba o întâlnire în format normand şi cum va face Zelenski faţă multiplelor presiuni la care este supus, mai ales cele interne, după ce a cedat destul de mult în faţa Kremlinului. 

II. AUSTRIA. Conservatorii lui Sebastian Kurz revin la putere.

Partidul Popular/OVP (conservatorii conduşi de Sebastian Kurz) a câştigat alegerile parlamentare anticipate (30.09). Deşi fusese obligat să demisioneze, după scandalul privind legături ilegale cu Rusia ale partenerilor săi la guvernare, Partidul Libertăţii/FPO (extrema dreaptă), Sebastian Kurz a revenit în forţă, OVP câştigând 34,55% din voturi.

Marele perdant a fost chiar extrema dreaptă, FPO, care a coborât la 16%, plătind preţul scandalurilor care l-au avut în centru lor pe fostul lider, Heinz-Christian Strache. De asemenea, principalul partid de opoziţie, SPO (social-democraţii) a avut rezultate proaste, câştigând doar 21,8% (o scădere de 5,1%). Alegerile marchează ridicarea pe scena politică a două partide, Verzii (ecologiştii), care au crescut spectaculos la 14% şi NEOS (liberalii), cu 7.8%.

Deşi dreapta austriacă a câştigat, detaşat, alegerile, Sebastian Kurz nu poate guverna singur. El este obligat să formeze o coaliţie, cedând din unele obiective politice prezentate în campania electorală. În condiţiile în care o mare coaliţie, alături de centru-stânga, SPO, este exclusă, datorită diferenţelor ideologice mari, dar şi a căderii SPO, Sebastian Kurz are două mari variante de guvernare: alături de ecologişti, eventual, alăturându-i şi pe liberali sau alături, din nou, de extrema dreaptă, FPO.

Prima coaliţie este cea mai probabilă, deşi sunt multe obstacole de depăşit. Sebastian Kurz a prezentat ca principal obiectiv al viitoarei coaliţii de guvernare problemele economice, deşi se ştie că problemele principale sunt migraţia şi protecţia mediului. Poziţia dură faţă de migraţie a OVP este respinsă de ecologişti, mai ales de aripa sa de stânga, în timp ce cererile maximale privind protecţia mediului ale ecologiştilor sunt respinse de OVP. Există, însă, o bază comună care permite nu numai deschiderea negocierilor, dar şi obţinerea unei coaliţii guvernamentale. În măsura în care negocierile vor da rezultate, OVP va cere, foarte probabil, aducerea în coaliţie şi a liberalilor, NEOS, care ar da o mai puternică ancorare la centru, pragmatică, a viitoarei coaliţii.

O variantă cu şanse reduse de guvernare este refacerea vechii coaliţii dintre OVP şi FPO. Deşi posibilă matematic, OVP nu poate să rişte o asemenea coaliţie decât dacă prima variantă eşuează, dat fiind experienţa anterioară a unei asemenea coaliţii, dar şi a pericolului îndepărtării de centru-dreapta spre extrema dreaptă. De fapt, după ce au luat de la FPO poziţia dură faţă de migraţie, OVP nu vede de ce s-ar încurca cu un asemenea partener incomod. Deşi FPO a arătat intenţia de a rămâne în opoziţie, demisia lui Heinz-Christian Strache măreşte şansele unei noi coaliţii dintre OVP şi FPO.

Problemele sunt migraţia şi ecologia, deşi Kurz a pus accentul pe economie pentru a impune un calendar de negocieri axat pe această problemă, fapt ce îi oferă o mai mare flexibilitate în faţa Verzilor. Mai ales soluţia propusă pentru rezolvarea migraţiei, dar şi cea privind protejarea mediului, vor fi cheia pentru formarea noii coaliţii, dar un semnal privind drumul pe care se va angaja întreg spaţiul germanic în aceste probleme spinoase. 

De remarcat, influenţa Rusiei în Austria scade, chiar şi în condiţiile, puţin probabile, ale revenirii la putere a extremei drepte.

Pentru noi, este important ca Austria să aibă un guvern cât mai de centru şi cât mai echilibrat în decizii (mai ales în cele spinoase, precum migraţia şi cele economico-energetice şi economico-financiare), având în vedere rolul acestei ţări în Europa Centrală, conectând spaţiul germanic cu cel central-estic, precum şi în ţara noastră[2].  

III. SUA – Europa. Turneul secretarului de stat american în Italia, Grecia, Muntenegru şi Macedonia de Nord.

Turneul lui Mike Pompeo a avut ca scop coordonarea cu doi aliaţi importanţi, Italia şi Grecia, precum şi încurajarea noilor state integrate în NATO, Muntenegru şi Macedonia de Nord.

La Roma, accentul a picat pe continuarea, cu noul guvern italian, a bunelor relaţii dintre cele două state, Italia fiind unul dintre cei mai fideli aliaţi ai SUA sub Administraţia Trump, poate prea bun, având în vedere acceptarea de către Roma a implicării serviciilor sale secrete în ancheta deschisă de procurorul general american asupra originilor acuzaţiilor la adresei echipei Trump (privind o eventuală cooperare cu Rusia în campania electorală). Italia a cerut sprijinul SUA în rezolvarea războiului civil in Libia, problemă vitală pentru Roma, având în vedere efectul acestuia, imposibilitatea controlării migraţiei ilegale. Mike Pompeo a avertizat asupra implementării 5G cu firma Huawei, avertizând că „SUA vor să fie partenerul Italiei, dar nu pe seama afectării securităţii sale naţionale”. Au fost discutate şi aspectele economice, având în vedere recentele taxe vamale impuse de SUA produselor europene, Italia exprimându-şi îngrijorarea faţă de această situaţie.

La Atena, accentul a picat pe securitate, respectiv pe problemele generate de Turcia prin iniţierea forajului în Zona Economică Exclusivă (ZEE) a Ciprului. Mike Pompeo a remarcat că relaţiile dintre Grecia şi SUA nu au fost „cu adevărat, niciodată mai bune” şi că este convins că Grecia poate fi un pilon de securitate în regiune. Mike Pompeo au avertizat Turcia asupra forajelor pe care vrea să le execute în ZEE a Ciprului. Precizând că „există reguli în privinţa exploatării resurselor energetice în Marea Mediterană”, el a chemat Turcia să nu se angajeze în activităţi de foraj care sunt „ilegale şi inacceptabile”. Pompeo a precizat că „nici un stat nu poate ţine Europa ostatică”. Sprijinul acordat Greciei şi Ciprului vine într-un moment tensionat, în care Turcia începe forări în ZEE a Ciprului, ignorând protestele acestora, o flagrantă violare a suveranităţii acestui stat. Pompeo a avertizat şi Grecia în privinţa investiţiilor chinezeşti în infrastructură.

În Muntenegru şi Macedonia de Nord, accentul a fost pus pe sprijinul SUA faţă de integrarea acestor state în NATO, dar şi pe blocarea acţiunilor ruse de împiedicare a acestui proces. SUA şi Muntenegru au anunţat perfectarea unui contract de vânzare de armament de circa 36 milioane USD constând în achiziţia de către Podgoriţa de vehicule de luptă uşoare. La Podgoriţa, Pompeo a remarcat cooperarea în domeniul securităţii cibernetice şi a schimbului de informaţii, acţiuni care au dus şi la blocarea unor acţiuni ruse. La Skopje, Pompeo a transmis că aşteaptă ca Macedonia de Nord să devină membru NATO până la sfârşitul acestui an. El a avertizat asupra acţiunilor hibride ale Rusiei („trolii” ruşi), dar şi asupra investiţiilor chinezeşti în infrastructură.

Turneul lui Mike Pompeo, atât de aşteptat în Balcanii de Vest, a reiterat politica tradiţională a SUA de sprijinire a integrării euroatlantice a statelor din această regiune, împotrivindu-se acţiunilor Rusiei de blocare a acestui proces. Acest sprijin a venit la pachet cu avertismentele privind investiţiile chinezeşti în infrastructură. De asemenea, au fost reafirmate relaţiile bune cu doi aliaţi sudici, Italia şi Grecia. Trebuie remarcat faptul că SUA, tradiţional echidistante între Grecia şi Turcia, acordă Greciei creditul unui aliat fidel, în condiţiile în care Ankara are, deja, o politică „proprie”, compensând prin deschiderea diplomatică ca mediator între cele două state.

Turneul este cu atât mai important cu cât tensiunile greco-turce se amplifică, iar UE ar putea lua decizia de începere a negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord, în urma compromisului propus de Germania. Este important că SUA, chiar şi în această perioadă, continuă strategia de stabilizare a regiunii prin integrarea acestor state în NATO, blocând strategia „periferică” a Rusiei, şi continuă politica de ţinere sub control a tensiunilor greco-turce.

IV. MAREA BRITANIE.  Boris Johnson a transmis UE propunerile sale de acord.

Premierul britanic, Boris Johnson, a făcut (02.10), în sfârşit, propunerea sa de modificare a acordului dintre UE şi Marea Britanie, prezentând o alternativă la backstop. Londra propune înlocuirea backstop-ului cu o serie de măsuri care să includă posturi de control vamal, situate în proximitatea, dar nu la frontiera dintre cele două Irlande. În esenţă, soluţia minune a lui Boris Johnson propune disocierea pieţei unice europene de un spaţiu vamal comun european, Irlanda de Nord urmând să rămână în spaţiul economic unic european, dar nu şi în spaţiul vamal comun. Argumentul, greu de contestat, al lui Boris Johnson este că nu se poate stabili o barieră vamală în interiorul Marii Britanii, respectiv între Irlanda de Nord şi restul Marii Britanii.

Mai mult, Boris Johnson propune ca instituţiile Irlandei de Nord (nefuncţionale, datorită diferenţelor uriaşe dintre unionişti şi republicani, respectiv protestanţi şi catolici) să aibă puterea de decizie asupra ieşirii din această piaţă comună europeană. Fireşte, partidul unioniştilor, DUP, este de acord (ei fiind parte a coaliţiei guvernamentale a lui Boris Johnson), dar reacţia republicanilor, respectiv a Irlandei este, previzibil, una negativă. 

Reacţia Bruxelles-ului a fost, iniţial, prudentă, pentru ca, apoi, să devină din ce în ce mai negativă, scoţând în evidenţă încălcarea de către această propunere a unor principii de bază europene şi a afectării stabilităţii la graniţa irlandeză.

Boris Johnson a cerut Bruxelles-ului să facă un compromis, acceptând propunerile sale, în caz contrar Marea Britanie urmând să părăsească UE fără un acord la 31.10. (cum o poate face, fără acordul Parlamentului britanic, nu este clar).

Foarte probabil, Boris Johnson mizează pe o cedare forţată de calendar a Bruxelles-ului, în caz contrar urmând să desemneze UE ca fiind vinovată de eşuarea negocierilor şi forţând scoaterea fără acord a Marii Britanii din UE. Într-adevăr, data de 19.10, când va avea loc decizia politică a UE asupra rezultatelor negocierii (nici nu merită să spunem „asupra noului acord”, fiindcă este destul de puţin probabil să existe aşa ceva), este foarte aproape.

De fapt, Boris Johnson a luat în calcul, „peste cadavrul său”, varianta în care eşuează în obţinerea de la UE a unui nou acord, dar şi imposibilitatea unui Blind Brexit ... pregătindu-se să ceară o nouă amânare (au apărut informaţii că are în vedere o asemenea variantă).

UE este pusă în faţa unei alternative păguboase: ori cedează în faţa soluţiei lui Boris Johnson, ori este făcută vinovată de eşecul negocierilor, fapt care va duce la creşterea anti-europenismului în Marea Britanie, exact de ceea are nevoie Boris Johnson în perspectiva unor viitoare alegeri. Dar şi Bruxelles-ul trebuie să accepte o realitate: Marea Britanie nu poate fi ţinută cu forţa în UE şi nici nu i se poate afecta, pe termen nedeterminat, suveranitatea (barieră vamală internă britanică).

Cel mai probabil, urmează încă o etapă de false speranţe şi, apoi, de eşec în relaţiile dintre UE şi Marea Britanie, fapt ce nu poate decât să afecteze relaţiile, în ansamblul lor, dintre europeni şi britanici.    

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 07 – 13.10.2019.

SUA. Ancheta privind impeachment-ul continuă, cu un preşedinte Donald Trump dezlănţuit şi cu democraţii în căutarea probelor care să îl incrimineze. Sunt implicate din ce în ce mai multe state, de la Ucraina la Australia şi de la Italia la China. Preşedintele îşi asumă deschis cererea făcută către Ucraina şi China de deschidere a unor anchete împotriva fiului lui Joe Biden, el decizând, deja, că Joe Biden şi fiul acestuia sunt corupţi. Democraţii continuă să caută probele incriminatoare privind condiţionarea acţiunilor de politică externă ale SUA faţă de aceste state de acordarea de sprijin pentru incriminarea adversarului politic al lui Donald Trump, Joe Biden. În acest sens, ei cheamă în faţa comisiei de anchete cât mai multe peroane din Departamentul de Stat, dar şi din serviciile secrete. Până în acest moment, nu au găsit probe indubitabile şi vor accelera căutarea. Cu un preşedinte dezlănţuit, cu democraţii căutând febril să îl acuze, iar republicanii să îl apere şi cu o Americă profund divizată, SUA sunt complet concentrate asupra situaţiei politice interne. În aceste condiţii, adversarii vor acţiona. Aceasta este evoluţia care trebuie urmărită atent, de la Rusia la Coreea de Nord şi de la Iran la China. Deja, în Golf, saudiţii au realizat că preşedintele Trump nu va risca un război cu Iranul pentru ai îi apăra şi caută soluţii de deschidere a negocierilor cu Teheranul.  

TURCIA. Preşedintele Recep Erdogan este hotărât să acţioneze decisiv, pierzându-şi răbdarea cu SUA, dar şi cu UE. Trei mari probleme tind să atingă apogeul în viitorul apropiat: 1) Turcia ameninţă să intre cu trupe la est de Eufrat, riscând un război împotriva kurzilor sirieni, în condiţiile în care nu este mulţumită de implementarea de către SUA a zonei de securitate. Un asemenea act o aduce pe un traseu de confruntare directă cu SUA; 2) Turcia începe forajul în ZEE a Ciprului, riscând tensionarea relaţiilor cu Grecia, dar şi cu UE; 3) Turcia şantajează UE cu problema migranţilor, reducând controlul asupra valului migraţionist către Grecia. Mai devreme sau mai târziu, aceste probleme vor răbufni, cu efecte negative importante asupra securităţii şi stabilităţii în Mediterana de Est şi asupra relaţiilor Turciei cu Vestul.

KOSOVO. Alegerile parlamentare ar putea aduce la putere partide noi, mai puţin corupte, care nu sunt legate de moştenirea sângerosului conflict din anii 90, dar şi de corupţia şi crima organizată din prezent. Cel puţin asta e speranţa Vestului, care doreşte să relanseze negocierile Priştinei cu Serbia, dar şi primenirea vieţii politice şi sociale din Kosovo[3].