MAS - Raport săptămânal (29.10-04.11.2018)

La reuniunea Consiliului NATO- Rusia la nivel de ambasadori de la Bruxelles (31.10), NATO a cerut, încă o dată, Rusiei să renunţe la încălcarea INF şi să arate transparenţă în cazul rachetelor SSC8, despre care SUA a făcut acuzaţii că încalcă tratatul. Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a reiterat că: „un acord de control al armamentelor nu poate fi respectat doar de o singură parte. Timp de cinci ani, SUA au urmat procedurile diplomatice şi tehnice pentru păstrarea INF. Reticenţa Rusiei de a răspunde apelului NATO întăreşte ideea că sistemul de rachete de croazieră (SSC8) prezintă un risc important la adresa stabilităţii strategice în spaţiul euro-atlantic, NATO fiind hotărât să ia toate măsurile necesare pentru a asigura siguranţa şi securitatea tuturor aliaţilor”. Partea bună este că, în cadrul Consiliului, cele două părţi au discutat deschis problemele: Ucraina, Afganistan[2] şi exerciţiile  Vostok, respectiv Trident Juncture. E bine că măcar se poate comunica cu Rusia, deşi nu spune adevărul…în punctele esenţiale: INF, Ucraina, Zapad 2017. Jim Mattis a asigurat (28.10) că SUA se consultă permanent cu aliaţii europeni în problema INF (menţionând consultarea cea mai importantă, aceea cu omologul german), o încercare evidentă de a linişti opinia publică şi guvernele europene, adăugând că SUA încearcă să convingă Rusia să respecte INF, mai degrabă decât să renunţe la tratat. J.Mattis a menţionat că „punctul culminant” va fi întâlnirea miniştrilor apărării NATO din decembrie. Se conturează evoluţia probabilă: întâlnirea preşedinţilor rus şi american de la Paris (11.11) va fi ultima încercare de convingere a Rusiei să respecte INF (sau adaptarea lui la realităţile strategice actuale: includerea Chinei/regionalizarea INF), urmată de declanşarea procedurii de ieşire din acord (care durează şase luni), decizia finală, urmând să fie luată împreună cu aliaţii în decembrie 2018 la întâlnirea de la Bruxelles. Abia apoi, vom vorbi despre modul de  răspuns al SUA/NATO la dislocarea de către Rusia a rachetelor SSC 8. Strategia americană este de a îi pune pe aliaţii europeni în faţa „faptelor ruse împlinite”. Astfel, J.Mattis[3] a mărturisit că, la ultima reuniune a miniştrilor apărării, a prezentat dovezile încălcării INF de către Rusia, solicitând aliaţilor soluţii de răspuns la această situaţie, alta decât retragerea din INF şi luarea de măsuri adecvate…..neprimind niciuna. Rusia respinge, în continuare, acuzaţiile SUA/NATO că a încălcat INF. S.Lavrov (02.11) a reiterat că Rusia este interesată în menţinerea INF, dar că ar fi înţeles că decizia SUA de retragere din INF este deja luată, urmând a fi anunţată oficial în viitorul apropiat. S.Lavrov anunţase (28.10) că SUA trimisese, tardiv, o listă de întrebări privind INF. Probabil, tocmai răspunsurile ruse, negând încălcarea INF, sunt cele care l-au făcut pe S.Lavrov atât de pesimist. Rusia se pregăteşte de negocieri dure, nu numai privind tratatul INF, dar şi de cel al controlului armamentului nuclear, NEW START (care va expira în 2021). Nu întâmplător, în mass-media rusă au apărut informaţii despre operaţionalizarea sistemelor Avangard şi Sarmat. Deşi Rusia „a furat startul”, Kremlinul se teme că, în final, nu va obţine un rezultat care să-i asigure securitatea şi statul râvnit de mare putere. Acesta este cel mai periculos lucru: un stat agresiv cu cei mici, dar care se teme de cei mari. Cel mai probabil, Rusia nu va recunoaşte că a încălcat INF, oferind SUA motivul de declanşare a procedurii de retragere din tratat, dar asta nu înseamnă că el va dispărea, ci doar că se va încerca renegocierea unuia nou. Abia eşecul acesteia ar putea declanşa o cursă a înarmărilor de care ar trebui să ne temem toţi, cu menţiunea că răspunsul SUA va fi asimetric: se vor concentra pe sisteme de contracarare a rachetelor şi a sistemelor de lansare ruse, iar dislocarea de rachete intercontinentale va fi una limitată, fiind completată de arme nucleare tactice precise. Dar, înainte de toate, SUA nu trebuie să accepte paradigma rusă care leagă scutul antirachetă de la Deveselu de INF, respectiv toate sistemele de apărare antirachetă ale SUA de armamentele nucleare ofensive (în cadrul viitoarelor negocierii privind NEW START).

II. RUSIA. Reacţii agresive la adresa NATO şi a Ucrainei.

Rusia interferează cu exerciţiul NATO „Trident Juncture 2018” prin închiderea unei zone în vederea „testării de rachete”. După începerea exerciţiului NATO „Trident Juncture 2018”, Rusia a avertizat, prin sistemul NOTAM, că va închide două zone aero-maritime din proximitatea litoralului norvegian, exact în perioada în care NATO execută exerciţii cu trupe: prima zonă, închisă în perioada 01-03.11, se suprapune peste zona închisă anunţată, din timp, de către NATO şi se găseşte în ZEE norvegiană, în proximitatea portului Kristiansund, la circa…1000 km de frontiera rusă[4], iar a doua, închisă în perioada 06-09.11, la „doar” 100km de frontiera rusă. Mai ales prima zonă pune probleme mari prin pericolul ca rachetele ruse să lovească navele sau avioanele NATO şi reciproc. Să sperăm că este doar un bluf, tragerile reale ruse urmând să aibă loc doar în zona a doua, care nu se suprapune cu cea închisă de NATO. Este o provocare fără precedent, dar şi un avertisment privind modul de acţiune al Rusiei. De obicei, se dislocau nave, respectiv submarine în zona închisă pentru exerciţiu, acestea colectând informaţii fără să interfereze cu acesta. Deja, Rusia a trimis mai multe nave militare şi civile pentru a spiona exerciţiul NATO[5]. Secretarului general NATO, J.Stoltenberg, nu i-a mai rămas decât să apeleze (30.10) la profesionalismul militarilor ruşi în speranţa evitării unor incidente, menţionând, însă, că NATO „nu va schimba planul şi nici exerciţiile”. Exerciţiul „Trident Juncture 2018”, cel mai mare de la prăbuşirea URSS, are un scenariu defensiv – apărarea unui stat NATO supus unei agresiuni armate. Deşi de proporţii importante (50.000 soldaţi, 10.000 vehicule, 250 avioane, 65 nave din cele 29 state aliate, precum şi din Suedia şi Finlanda), acesta este mic în raport cu cele executate de Rusia în proximitatea frontierelor NATO. Prin comparaţie, la exerciţiul „Zapad 2017” au participat peste 100.000 de militari, deşi Rusia a declarat doar 12.500, pentru a nu fi obligată să respecte prevederile OSCE privind transparenţa exerciţiului. Nu este cazul cu NATO, care a promovat transparenţa. Este adevărat, Rusia are de ce să fie îngrijorată, în măsura în care are în vedere o agresiune: scenariul exerciţiului „Trident Juncture 2018” prevede apărarea Norvegiei supusă unui atac din Oceanul Arctic, dar şi din Marea Baltică, exact unul care îi asigură apărarea….împotriva „contraofensivei” ruse din cadrul scenariului probabil al exerciţiului „Zapad 2017” a cărei direcţie ofensivă trecea prin Statele Baltice şi Polonia spre strâmtorile Mării Baltice. În cadrul Zapad, „contraofensiva” rusă era sprijinită de loviturile bombardierelor strategice care veneau din nord, din Marea Norvegiei şi Marea Nordului, aşa că nu este de mirare că două bombardiere ruse Tu 160 au zburat (31.10) prin ZEE norvegiană, deşi, fapt remarcabil, Rusia a anunţat, în avans, zborul. Probabil, Rusia foloseşte „Trident Juncture 2018” pentru a exersa propriul plan de război. Şi asta spune multe despre relaţiile periculoase dintre Rusia şi NATO: pregătire de război, indiferent de postură, cea de probabil agresor sau cea de posibil agresat.

Situaţia din Donbas discutată la ONU, în condiţiile în care Rusia merge înainte cu organizarea de alegeri. Rusia şi Vestul s-au confruntat (31.10) în CS al ONU în problema alegerilor care vor fi organizate în Donbas pe 11.11. Reprezentanta ONU, Rosemari DiCarlo, a sprijinit poziţia occidentală conform căreia aceste alegeri reprezintă o violare a Acordurilor de la Minsk, reiterând faptul că singurul cadru de negociere a păcii în Donbas sunt aceste acorduri, care au aprobarea CS al ONU. Rusia a fost izolată, Vestul blocând şi intenţia rusă de aducere la discuţii a unui reprezentant al separatiştilor[6]. Înainte de dezbaterea din CS al ONU, statele UE (Franţa, Germania, Marea Britanie, Olanda, Italia, Polonia, Belgia şi Suedia) au dat o declaraţie comună în care au condamnat „alegerile ilegitime”, acestea încălcând legislaţia ucraineană, contravenind angajamentelor asumate la Minsk şi ducând la „subminarea eforturilor de obţinere a păcii”. Ele au apelat la separatişti să renunţe la alegeri, iar la Rusia să îşi folosească „influenţa sa considerabilă” pentru a stopa aşa-zisele alegeri: „Rusia trebuie să îşi asume rolul său prin încetarea sprijinului financiar şi militar acordat separatiştilor şi să-şi retragă forţele armate şi echipamentul militar de pe teritoriul ucrainean”. La fel, reprezentantul SUA, Jonathan Cohen, a declarat că „alegerile ruşinoase organizate de Rusia” violează Acordurile de la Minsk. Ambasadorul rus, Vasili Nebenzya, a argumentat că alegerile nu au nici o legătură cu Acordurile de la Minsk deoarece…sunt alegeri municipale, acestea fiind necesare „pentru a elimina vacuumul de putere apărut după uciderea lui Aleksandr Zakharchenko, semnatar al Acordurilor de la Minsk”, dar şi deoarece „Kievul a sabotat angajamentele sale politice”. Reprezentantul ucrainean, Volodymyr Yelchenko, a prezentat poziţia Ucrainei conform cărora aceste alegeri sunt „nule şi neavenite”. Rezultatul discuţiilor din CS al ONU este de o importanţă majoră pentru situaţia din Donbas, Rusia pierzând posibilitatea de a legitima separatiştii prin organizarea de alegeri, element important în strategia Kremlinului de control al Ucrainei. Eşecul este cu atât mai mare, cu cât chiar Rusia a dus Acordurile de la Minsk în CS al ONU, tocmai pentru a obţine recunoaşterea internaţională a acestui acord-capitulare al Ucrainei. Problema Rusiei a apărut în momentul în care nu a putut convinge Vestul să preseze Kievul pentru ca acesta să facă concesii politice, în condiţiile în care ea nu şi-a îndeplinit angajamentele militare (încetarea focului şi dezangajarea). Argumentul că alegerile sunt municipale este ridicol, deoarece scopul lor este de legitimare a unui lider separatist în faţa puterii centrale de la Kiev, nu o simplă problemă locală. Ca un adevărat agent, A.Zakharchenko îşi face datoria şi dincolo de mormânt, moartea sa fiind folosită de către partea rusă[7]. În Donbas, situaţia rămâne tensionată: o dronă OSCE a fost doborâtă după ce filmase camioane ruse, unele transportând armament antiaerian, trecând frontiera ruso-ucraineană. Germania şi Franţa au făcut o declaraţie de protest faţă de acest act agresiv al părţii ruso-separatiste. Tensionată rămâne şi situaţia din Marea Azov, unde Rusia deţine supremaţia navală şi aeriană. La rândul ei, Ucraina a executat trageri cu rachete antiaeriene în vestul Mării Negre, închizând o zonă mare, de circa 150km lungime şi 100km lăţime, pentru perioada 01-04.11, blocând, practic, accesul navelor dinspre Crimeea către Gurile Dunării. Rusia a răspuns prin alarmarea aviaţiei şi apărării antiaeriene din Crimeea. Practica închiderii zonelor maritime devine una periculoasă, putând fi folosită ca instrument în escaladarea tensiunilor, iar asta, chiar în proximitatea frontierelor noastre.

III. GERMANIA. Europa pierde un lider important….deşi acesta rămâne la putere. Deşi situaţia politică internă cerea o schimbare, anunţul cancelarului german, Angela Merkel, că nu va mai candida la poziţia de preşedinte al partidului său, CDU, rămânând, însă, cancelar, a surprins, pentru simplu motiv că Germania nu este pregătită să renunţe la „Mutti”, iar Europa nu are un lider de acelaşi calibru care să îi ia locul. Renunţarea la poziţia de preşedinte al partidului ridică două întrebări: prima, în ce măsură va putea Angela Merkel să guverneze Germania fără să mai aibă conducerea partidului? A doua, cât de mult poate Angela Merkel să păstreze poziţia de „lider al Europei”, din care a asigurat nu numai stabilitatea economică şi politică a UE, dar a ţinut în frâu „zurbagii”, de la naţionalismul „micuţului dictator” de la Budapesta la dezordinea financiară promovată de populiştii/extrema dreaptă de la Roma, dar, mai ales, agresiunea militară a lui Vladimir Putin în Ucraina? Nu mai vorbim de faptul că a salvat Grecia (unde era prezentată în caricaturi cu mustaţa lui Hitler!) şi că pregăteşte un Brexit pragmatic. Răspunsul la ambele întrebări este da, dar…cu anumite limite. România pierde un „prieten normal”, dar perspectivele nu sunt atât de negre, Germania având resurse să rămână Germania, chiar şi cu o Angela Merkel care pleacă, iar România, chiar şi în vremuri de maximă vulnerabilitate, are instinctul de a se alia cu stabilitatea adusă de cei mari cu adevărat, decât cu rătăcirile ce par a fi oportunităţi. A.Merkel pare hotărâtă ca, în perioada în care va mai rămâne, să conducă Germania şi Europa, nu atât ambiţios, cât „corect”. Astfel, în doar câteva zile a făcut paşi spre rezolvarea migraţiei printr-un acord de ajutor economic cu liderii africani, a avut un dialog ponderat cu Varşovia şi i-a asigurat, la Kiev, pe ucraineni că vor fi apăraţi de V.Putin, fireşte, cerându-le să „îşi facă temele”. A.Merkel a anunţat (29.10) că nu va mai candida la poziţia de preşedinte al partidului de guvernământ, CDU, la congresul partidului care urmează să aibă loc în decembrie. De asemenea, ea a anunţat că mandatul actual de cancelar este ultimul, dar îl va duce până la capăt, până în 2021. Astfel, A.Merkel a lansat cursa pentru alegerea preşedintelui partidului, cel care va trebui să dea răspunsul privind reorientarea partidului pe scena politică internă, dar şi-a rezervat dreptul să guverneze, indiferent de cel care va conduce partidul, cu orientarea sa politică de „centru tolerant”. Un pariu greu de câştigat, A.Merkel putând pleca în 2019 din poziţia de cancelar, mai ales dacă conducerea partidului va fi obţinută de Friedrich Merz, adversarul său politic care promovează o identitate mai de dreapta a CDU şi una legată de pragmatismul capitalist. F.Merz, legat de marile finanţe, având, deja, sprijinul celui mai important om din partid, Wolfgang Schaeuble, preşedinte al Parlamentului şi fost ministru de finanţe, are cele mai mare şanse (49%). Mai există un al doilea candidat anti-Merkel, ministrul sănătăţii, Jens Spahn (cu doar 6% şanse), dar acesta s-ar putea ralia lui F.Merz, în încercarea de a smulge partidul din poziţia pragmatică, dar „fără culoare creştin democrată”, în care Angela Merkel l-a adus. O a treia candidată, Annegret Kramp-Karrenbauer, protejata A.Merkel, care a propulsat-o în poziţia de secretar general al partidului, are şanse destul de reduse (19%), mai ales că partidul nu vrea să rămână în era Merkel, alegând o „clonă” a acesteia. Dificultatea situaţiei constă în faptul că o reorientare generală a partidului CDU, spre dreapta şi ideologia sa de bază, creştin-democrată, necesară pentru recâştigarea electoratului[8] va fi obţinută de un lider al partidului care nu va dori să mai colaboreze cu A.Merkel. De fapt, aceasta a ales să declanşeze reorientarea partidului într-o strategie kamikaze, cel care salvează partidul urmând să o îndepărteze pe ea. Fireşte, există şi iluzia ca A.Kramp-Karrenbauer să câştige conducerea partidului, dar aceasta ar fi o „victorie à la Pirus”, menţinând-o pe A.Merkel în poziţia de cancelar, dar reducând şansele electorale ale partidului. De altfel, chiar A.Merkel a declarat mereu că cele două funcţii, cea de cancelar şi cea de preşedinte al partidului, trebuie să fie ocupate de o singură persoană, dar acum, conjunctural, a întors-o…ca la Berlin. Probabil, decizia privind viitorul de cancelar al A.Merkel va fi luată de un alt partid, partenerii de coaliţie social-democraţi (SPD), care, după pierderile uriaşe suferite în ultimele alegeri la nivel de land, trebuie să se gândească la plecarea în opoziţie şi reformă internă, dacă nu vrea să devină insignifianţi, în faţa ofensivei de centru-stânga a ecologiştilor (în acelaşi timp, pragmatici în măsuri şi populişti în ideologie). Cât despre A.Merkel, aceasta este decisă să rezolve problemele care ar putea să îi umbrească imaginea istorică de lider european. Astfel, ea a adresat problema migraţiei, continuând soluţia de succes - bani pentru stabilizare, în vederea stopării acesteia. La summit-ul liderilor africani de la Berlin (30.10), Angela Merkel a promis creşterea investiţiilor germane în Africa, precum şi crearea unui fond pentru sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii, în vederea reducerii şomajului în rândul tinerilor. Condiţia pusă liderilor africani, reducerea corupţiei, este greu de îndeplinit, având în vedere că problema statelor subdezvoltate este faptul că elita politică se află, de fapt, în război civil cu populaţia manipulată, corupţia fiind „liantul ideologic” real care o uneşte. A.Merkel este optimistă, având în vedere experienţa acordului cu Turcia, dar şi imperativul „ştergerii din memoria colectivă” a deciziei catastrofale din 2015, de deschidere a frontierelor în faţa valului de emigranţi. În final, măsurile soft promovate de A.Merkel, combinate cu cele hard (de fapt, inumane) ale extremei drepte italiene (interzicerea ONG-urilor care salvau migranţii lăsaţi în largul mării de traficanţii libieni) creează perspectiva unei soluţie la migraţie, rămânând „ideologilor fără migranţi” (Ungaria, Polonia, Cehia, la care se adaugă Austria) privilegiul de a respinge acordul ONU privind migraţia, iniţiind o nouă poziţie europeană faţă de migraţie. De asemenea, în vizitele de la Varşovia şi Kiev, A.Merkel a promovat agenda comună europeană, temperând problemele în dispută (Nord Stream II, deriva antidemocratică poloneză şi eşecurile interne ucrainene), concentrându-se asupra elementelor importante: la Kiev, asigurarea sprijinului german pentru lupta Ucrainei de a-şi menţine suveranitatea şi integritatea în faţa agresiunii ruse, iar, la Varşovia, dând acesteia ceea ce merită: consultări cu unul din cei şase mari ai Europei privind Brexit, cooperarea bilaterală, stabilitatea financiar-economică, migraţia. Este adevărat, după semi-eşecul de la alegerile locale, conservatorii polonezi şi-au ponderat cruciada împotriva statului de drept, măsurile luate arătând că Varşovia, un câştigător net al tranziţiei şi ruperii de comunism, are capacitatea să se reorienteze pragmatic. Pentru noi, declanşarea procesului de plecare a A.Merkel este un fapt negativ, România pierzând un prieten responsabil care o ajuta să depăşească dificultăţile europene şi…pe cele interne. Probabil, vom avea parte, mai des, de ieşiri ca cele maghiare la adresa lui Jean-Claude Juncker (de ce a felicita poporul român pentru o unire moral justificată de acum 100 de ani, înseamnă ceva „imoral”? Poate fi cel mult trist pentru naţionaliştii maghiari, dar nu imoral. Imorală este poziţia Budapestei - adversar din poziţia de aliat, iar asta o ştie întreaga Europă), dar lucrurile vor evolua în aceeaşi direcţie, a unei Europe unite şi tolerante, deoarece Germania rămâne Germania şi după A.Merkel: Germania va rămâne un Mutti al stabilităţii europene, chiar şi după ce Mutti a ei va fi plecat. Dar, totuşi, nu trebuie să uităm avertismentele făcute, în această săptămână, de către Emmanuel Macron, că situaţia din Europa începe să se asemene cu cea din anii ’30. Probabil, cu menţiunea că au dispărut amiralii/caporalii şi….au venit fotbaliştii.

IV. R.MOLDOVA. Preşedintele Igor Dodon a avut (31.10), la Moscova, o întrevedere cu cel rus, Vladimir Putin. I.Dodon a declarat că ar fi ajuns la un acord cu V.Putin în privinţa unor probleme economice (eliminarea taxelor vamale ruse la legume şi fructe din ianuarie 2019 şi amnistierea imigranţilor ilegali moldoveni din Rusia). Ambele măsuri sunt simple trucuri electorale, menite să convingă electoratul rural, respectiv muncitorii moldoveni imigranţi în Rusia, să voteze cu Partidul Socialist al lui I. Dodon la alegerile parlamentare din februarie 2019. Restul rezultatelor sunt simple elemente propagandistice (de la atragerea investiţiilor ruse în infrastructură la anul Rusiei în RM şi invers). I.Dodon a declarat că „l-a asigurat pe V.Putin de faptul că majoritatea absolută a cetăţenilor susţin păstrarea relaţiilor istorice de prietenie cu Rusia şi consolidarea parteneriatului strategic moldo-rus”. Aşa o fi, dar problema lui I.Dodon este că aceeaşi majoritate doreşte, dacă nu a obţinut-o încă, cetăţenia română, dar şi faptul că relaţiile istorice numai de prietenie nu au fost, ci unele dintre ocupant şi colonia sa. E adevărat, elitele au fost cumpărate cu privilegii, iar, în prezent, cu bani grei, de către Moscova. Acesta este şi răspunsul la fraza retorică a lui I.Dodon: „ambasadorii occidentali îmi spun că nu înţeleg cum, după ce, timp de opt ani în care am investit trei miliarde euro în RM, voi iubiţi Rusia. Ei nu înţeleg conexiunea care s-a dezvoltat de-a lungul secolelor şi că suntem, practic, o familie”. De fapt, „conexiunea” lui I.Dodon şi a socialiştilor cu Moscova a fost consolidată prin valizele cu bani date de Kremlin pentru a fi slujit cu o supunere totală, în timp ce banii occidentali au fost oferiţi statului RM, şi, când nu au fost furaţi de elita mafiotă, s-au dus în proiectele de infrastructură care mai ţin pe picioare o biată „zonă” jefuită de conducătorii săi. I.Dodon şi-a explicat şi planurile post-electorale, vizând majoritatea absolută, construită fie şi cu „independenţi”, în caz contrar urmând alegeri anticipate. Ca şi declaraţiile unui deputat socialist, acestea reflectă idealul socialist, „dictatura pro-rusă în RM”, evitând scenariul real: alierea, fie şi de nevoie, cu mafia lui Vlad Plahotniuc, şi eliminarea opoziţiei democratice reale. Numai aşa, I.Dodon poate executa ordinele Moscovei, iar, prin mafia lui V.Plahotniuc să spere la sponsorizarea occidentală a „zonei”. Cât despre cetăţenii „zonei”, asta e treaba României, ai cărei cetăţeni devin, încet, încet,…în majoritate absolută. Nu că ne-ar deranja, fiind datoria noastră să o facem, problema este că „zona RM”, mai ales dacă reuşeşte planul rusesc de transnistrizare, devine o bătaie de cap pentru vecinii săi, nu numai pentru România, cu atâţia cetăţeni acolo, dar şi pentru Ucraina, dacă nu şi pentru Europa (1.500 kg de droguri au fost capturate în Spania pe un remorcher….înregistrat în RM!). Opoziţia democratică rămâne slabă, supusă presiunii mafiei lui Plahotniuc, dar şi celei roşii a lui I.Dodon, neavând prea multe opţiuni: cele două partide noi, PAS şi Platforma DA, au anunţat că vor merge împreună la alegeri, urmând totuşi, să poarte negocieri cu PLDM. Probabil, şi PLDM va fi acceptat în blocul electoral, reticenţa faţă de moştenirea lui V.Filat (trimis de pe scena politică în închisoare de către V.Plahotniuc) fiind îndepărtată de noua conducere. În schimb, PL al lui Mihai Ghimpu, nu va fi acceptat, acesta plătind preţul compromisului făcut alături de PD-ul lui V.Plahotniuc. Era şi timpul ca românismul ideologic să fie înlocuit de cel juridic: ajutăm majoritatea de cetăţeni români din RM, aşa cum ocupantul rus nu a făcut-o niciodată în colonia sa (asta când nu i-a supus genocidului). Cel mai relevant fapt asupra „derutei geopolitice a Chişinăului” este „oglinda ucraineană”. Supusă agresiunii ruse, Kievul este hotărât să îşi apere frontierele, inclusiv prin cooperarea cu RM în problema Transnistriei. Astfel, şefii SMG ucrainean şi moldovean, gl. Victor Mujenko şi gl.Igor Cutie, s-au întâlnit la Odesa pentru a discuta, conform părţii ucrainene, „cooperarea în cazul escaladării situaţiei din Transnistria”. Este de greu de imaginat panica lui I.Dodon, aflat „la familia sa de la Moscova”, dar şi cea a guvernului lui V.Plahotniuc: deşi se plânge la nivel internaţional de Rusia (premierul Filip a cerut de la tribuna ONU retragerea trupelor ruse staţionate ilegal în Transnistria), scopul nu este deranjarea Rusiei, ci altul: tolerarea, respectiv finanţarea fără condiţii, de către Vest a problemei mari (mafioţii de la Chişinău) pentru că aceasta are o problemă geopolitică (mafioţii de la Tiraspol). Că guvernul de la Chişinău face doar un spectacol cerând retragerea trupelor ruse, este răspunsul la întrebarea: pe unde tranzitează militarii ruşi către Transnistria, că prin Ucraina nu o mai fac….sau aeroportul din Chişinău nu se mai află în jurisdicţia „zonei supuse mafiei lui V.Plahotniuc”?

V. În ORIENTUL MIJLOCIU şi NORDUL AFRICII, o criză continuă. În această săptămână, în Orientul Mijlociu, din Iran în Siria, şi din Yemen în Turcia, s-au luat decizii importante. SUA au instituit sancţiuni complete asupra Iranului, care nu sunt atât de…complete, Turcia a tatonat terenul în Siria, iar Arabia Saudită a primit un ultimatum american pentru încetarea războiului din Yemen.

Aşteptate de mult, SUA au anunţat instituirea de sancţiuni complete asupra Iranului, fiind afectat, în principal, exportul de petrol al acestui stat. Dar SUA au anunţat că vor acorda o excepţie de la aceste sancţiuni pentru opt state, cele mai importante fiind India şi Turcia. Excepţia este pe o perioadă de şase luni, statele vizate fiind obligate să îşi reducă, treptat, importul de petrol iranian la o treime din volumul actual. Sancţiunile americane mai au şi alte „găuri”, de la importul de către China, la proiectul european, precum şi cel rus, de sprijinire a exportului de petrol iranian, ocolind sancţiunile americane. SUA şi-au moderat obiectivul, scopul fiind acum modificarea comportamentului internaţional al Teheranului şi renegocierea unui nou acord de dezarmare nucleară. Speranţele Iranului că ieşirea sa de pe piaţă va duce la creşterea preţului petrolului nu s-au adeverit. Începe o cursă în care Teheranul speră să facă faţă situaţiei economice foarte dificile care urmează, iar SUA vor încerca să facă sancţiunile cu adevărat complete. Planul american ar putea fi favorizat de faptul că Teheranul a recidivat în acţiunile teroriste în Europa, de această dată în Danemarca. Europenii, indiferent de atitudinea lor de sprijinire a Iranului pentru că a respectat acordul de denuclearizare, nu pot trece cu vederea sprijinirea terorismului de către Teheran. În final, avem acelaşi guvern la Teheran care, pe de o parte, se afirmă ca unul responsabil în plan internaţional, iar, pe de altă parte, ordonă atacuri teroriste în Europa. Probabil, primul rezultat al sancţiunilor va fi o ponderare a politicii iraniene în regiune, grijile interne temperând aventurile militare externe, fie şi prin interpuşi. În Siria, armistiţiul din Idlib se implementează din ce în ce mai greu, rebelii răspunzând, pentru prima dată, tirurilor de artilerie ale trupelor lui Bashar al Assad. Guvernul de la Damasc a anunţat că acordul de dezarmare şi creare a unei zone demilitarizate nu funcţionează, fiind contrazis de către ... Rusia, care a apreciat eforturile Turciei (având de reproşat doar faptul că organizaţia teroristă Al Nusra nu se conformează acordului). Probabil, Moscova consideră că pentru menţinerea puterii de către Bashar al Assad este mai benefic cursul actual (atragerea Franţei şi Germaniei în finanţarea reconstrucţiei, dar şi în acceptarea soluţiei politice ruso-turce) decât continuarea ofensivei. În plus, având linişte pe frontul din Idlib, Ankara se concentrează împotriva kurzilor, aliaţii SUA. Astfel, artileria turcă a atacat poziţiile kurde la est de Eufrat. Pe fondul relansării relaţiilor bilaterale turco-americane (ridicarea sancţiunilor contra unor oficiali turci şi reciproc, convorbire telefonică între cei doi preşedinţi, exceptarea Turciei de la sancţiunile împotriva Iranului), Ankara este atentă cât întinde coarda în planurile ei de contracarare a kurzilor sirieni: au început patrulele comune americano-turce în Manbij. SUA replică prin „arabizarea” forţelor kurde (anunţând că acestea au, în proporţie de 50% luptători arabi). În sud, Rusia şi-a moderat, pentru moment, ambiţiile, permiţând convoaielor ONU să ajungă la taberele de refugiaţi folosite ca element de presiune asupra SUA, pentru a-şi retrage trupele de la baza rebelilor de la At Tanf, care controlează culoarul de comunicare spre Irak, râvnit de Iran. SUA au cerut Arabiei Saudite să încheie, în termen de o lună, războiul din Yemen. Arabia Saudită a răspuns, pentru început…cu o ofensivă, care are ca obiectiv cucerirea portului Hodeidah, pentru a bloca accesul rebelilor Hutti la sprijinul militar iranian, dar şi la ajutoarele ONU. Probabil, cu mediere pakistaneză şi cu cele două părţi implicate, Arabia Saudită şi Iranul având probleme interne serioase, se va ajunge la un acord, mai ales că populaţia civilă yemenită este supusă, indiferent de tabără, la un război murdar, fiind înfometată şi ucisă, nediscriminat, de cele mai moderne arme.  

VI. Evoluţii de urmărit în această săptămână.

● SUA. Alegerile legislative din „America First” au devenit mai globale ca niciodată, soarta preşedintelui D.Trump fiind hotărâtă de acestea. Cel mai probabil, democraţii vor obţine majoritatea în Camera Reprezentanţilor, deci impeachmentul preşedintelui va putea începe, dar nu şi în Senat (care îl va judeca pe preşedintele supus procedurii de impeachment), deci impeachmentul nu se va finaliza prin îndepărtarea preşedintelui D.Trump. În această  situaţie, lumea liberă va fi condusă de o Administraţie D.Trump agresivă într-o Americă consumată de lupte politice interne. Oricum, preşedintele D.Trump ar putea ieşi din aceste alegeri salvat, dar slăbit.

● NATO-RUSIA. Exerciţiul „Trident Juncture 2018” va trece la faza de exerciţiu de comandament, riscul unui incident reducându-se după data de 09.11, dar până atunci toţi responsabilii politico-militari vor fi atenţi la ce se întâmplă în apele îngheţate din nord.

● RUSIA, dar şi UCRAINA se vor concentra asupra alegerilor din Donbas, esenţiale pentru planurile Moscovei, nefiind excluse incidente, în Donbas sau în zonele limitrofe - Marea Azov, vestul Mării Negre sau Crimeea.

● Preşedintele RUSIEI, ca şi cel al CHINEI îşi vor pregăti agenda întâlnirii cu preşedintele american D.Trump, V.Putin încercând să salveze INF, deşi nu îl respectă, iar Xi Jinping găsirea unei soluţii pentru războiul comercial, deşi nu vrea să renunţe la furtul proprietăţii intelectuale. Ambii nu au prea multe argumente pentru a obliga SUA la concesii. În plus, SUA vor fi deranjate de imixiunea rusă în problema Afganistan (conferinţa de la Moscova, 09.11), dar şi de rolul celor două state în ocolirea, de către Iran, a sancţiunilor.

● În problemele europene, de la Brexit la deficitul bugetar italian, deşi se vorbeşte mai puţin, se înregistrează progrese, găsirea unei soluţii de compromis nefiind exclusă. Semnalul dat de Berlin, care vrea un asemenea compromis, este relevant. Un avertisment dat separatiştilor vine din Spania, unde procuratura a cerut pedepse grele pentru liderii separatişti catalani.

● În Orientul Mijlociu ar trebui să vedem primele semne ale unei deescaladări, dar, ca de obicei, nimic nu poate fi exclus, în această regiune. Astfel, dacă Hezbullah nu răspunde avertismentului trimis de Israel să închidă „fabricile de armament precis iraniene”, s-ar putea să avem o nouă escaladare, pe lângă cronicizata, deja, criză din Gaza.

● În problema Israelului, s-ar putea să avem o reacţie a UE la declaraţiile jignitoare ale premierului Benjamin Netaniahu înainte de întâlnirea cu statele „Grupului de la Craiova”. În rest, România şi Bulgaria au o prea mică influenţă în cadrul UE (un recent raport le desemna ca fiind cu cea mai redusă influenţă, izolate în afara grupurilor de state care iau deciziile) pentru ca să nu continue politica cuminte, în linie cu cea a UE, dusă până acum, în timp ce Serbia rămâne departe de UE şi are interesele sale specifice. În plus, toate cele trei state au o lungă istorie a păstrării echilibrului între Israel şi statele arabe, respectiv palestinieni.

EXERCIŢIUL TRIDENT JUNCTURE 2018

ZONELE ÎNCHISE DE CĂTRE RUSIA ÎN ARIA EXERCIŢIULUI NATO