MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (29.07 – 04.08.2019)

I. SUA - RUSIA. Tratatul INF a încetat.

SUA s-au retras din acordul INF (02.08), după ce dăduse un preaviz de şase luni Rusiei, pe care a acuzat-o că a încălcat acest acord. Rusia s-a retras şi ea, acuzând SUA de o retragere nejustificată şi respingând acuzaţiile americane şi NATO că a operaţionalizat mai multe batalioane de rachete SSC8. Acestea pot lovi obiective din toate statele europene, distrugând echilibrul strategic de pe continent. O încercare rusească de ultim moment, de instituirea a unui moratoriu, care lăsa Rusia în avantaj, a fost respinsă de NATO. În faţa încercărilor Rusiei de dezbinare, s-a păstrat unitatea Alianţei, iar acesta este cel mai important lucru. O cursă a înarmărilor a fost începută, de mult, de către Rusia, îngrijorările exprimate în acest sens de Kremlin având ca scop întârzierea şi limitarea măsurilor de răspuns pe care le vor lua SUA, respectiv NATO, la declanşarea acestei curse chiar de către ea.

Rusia a supralicitat, MAE rus transmiţând că: „Washingtonul a făcut o mare greşeală. Noi am introdus, deja, un moratoriu unilateral şi nu vom disloca rachete bazate la sol cu rază scurtă şi medie de acţiune (ce intră sub incidenţa INF), chiar dacă le vom operaţionaliza, în regiuni unde SUA nu va disloca asemenea rachete” (referire la Europa). Declaraţia pare definiţia fair play-ului din partea unei puteri paşnice şi responsabile. În realitate, Rusia are, deja, aceste rachete şi le are deja dislocate, moratoriul conţinând ameninţarea că, în situaţia, firească, în care SUA vor disloca, ca răspuns, rachete în Europa, Rusia va mări numărul rachetelor sale şi le va disloca mai aproape de frontiera sa vestică.   

Respingând moratoriul, secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a rezumat cel mai bine situaţia: „oferta rusă nu este una credibilă deoarece Moscova a dislocat, deja, rachete care încalcă INF. Nu există noi rachete americane, nici alte noi rachete NATO în Europa, dar sunt din ce în ce mai multe noi rachete ruseşti”. 

NATO a decis, deja, asupra unui set de măsuri defensive pentru a răspunde acţiunilor Rusiei. Răspunsul va fi unul limitat şi va consta numai în sisteme de armament convenţional. Totuşi, indiferent de măsurile defensive care vor fi luate (apărarea antirachetă), tot este nevoie de sisteme de armament ofensive, cu care să se atace platformele de lansare a acestor rachete, respectiv sisteme de rachete similare celor ruseşti, care să echilibreze situaţia strategică. Este adevărat, NATO are, prin SUA şi alte state NATO avansate tehnologic, capacitatea de a dezvolta sisteme de armament care să reechilibreze situaţia, dar totul depinde de voinţa politică de a le produce şi de a le disloca. Iar aici încep problemele, mulţi europeni fiind reticenţi în a accepta dislocarea de noi rachete, chiar dacă realizează pericolul prezentat de cele ruseşti. 

Acum, nu rămâne de văzut decât cum şi în ce ritm vor răspunde SUA[1] şi în ce măsură europenii, mai ales germanii, vor accepta aceste măsuri de răspuns. Chiar dacă se vor lua măsuri de apărare, Rusia rămâne în avantaj, putând ameninţa cu escaladare pentru a îşi impune deciziile politice în faţa europenilor din NATO, asta până când nu vor fi dislocate rachete de răspuns, care să ameninţe Moscova. Faptul că măsurile NATO nu vor fi simetrice reprezintă dovada superiorităţii tehnologice a Vestului, care poate dezvolta rachete aer-sol şi lansate de pe platforme navale.

SUA au anunţat că vor începe teste cu rachete cu rază medie de acţiune bazate la sol, una de croazieră şi una balistică, încă din toamna acestui an. Fireşte, dislocarea acestora va depinde de voinţa politică americană şi de alocarea de fonduri pentru aceste programe, precum şi de acceptarea acestora de către europeni. Statele europene care vor accepta rachetele americane vor avea de învins nu numai adversitatea Moscovei, care le va desemna ca ţinte, dar şi reticenţa unora dintre europeni, care se vor opune dislocării acestor rachete nu numai în ţările lor, dar în întreaga Europă.

S-a tot vorbit despre două state, Marea Britanie şi Polonia, care ar accepta dislocarea sistemelor de rachete americane, dar nimic nu este, încă, sigur, nici în privinţa lor, nici a altor state. De altfel, Marea Britanie şi Polonia au reacţionat prin comunicate în care au făcut Rusia vinovată de încălcarea status quo-ului prin încălcarea INF. Germania, chiar dacă pe un ton mai conciliant, a acuzat, şi ea, Rusia că a încălcat INF prin dislocarea SSC8. Probabil, poziţia Germaniei va deveni mai flexibilă (deja, anunţând creşterea bugetului de apărare), Berlinul fiind conciliant, dar nu naiv, în relaţiile sale cu Rusia.

Dar până la marile probleme de echilibru strategic, trebuie să ne preocupe problemele concrete de apărare a ţării noastre, în condiţiile în care, în faţa SSC8, cele mai vulnerabile sunt statele NATO din linia întâi. Ar fi de acord un stat european ca Germania ca NATO să răspundă unei agresiuni convenţionale ruse, una de mică amploare şi hibridă (greu de demonstrat) asupra unui stat din prima linie, dacă Kremlinul va ameninţa cu escaladarea folosind rachetele sale SSC8 (care pot lovi obiective germane)? Probabil că nu. La asta se reduce întreaga ecuaţie[2].

Noi vom avea, foarte probabil, un rol în răspunsul NATO, dar important este nu numai ce rol ne conferă aliaţii, ci şi ce rol ne asumăm noi, cu mijloacele noastre.

La nivel strategic, ideea preşedintelui Trump de a negocia un acord de dezarmare care să includă şi China nu are şanse de reuşită, China transmiţând faptul că nu este de acord, având în vedere numărul redus de încărcături nucleare pe care le are, în raport cu SUA şi Rusia. De fapt, această abordare, precum şi încercările Rusiei de ameninţare cu arme hipersonice şi alte sisteme de armament care să-i confere un avantaj strategic cu cheltuieli minime, pregătesc eşecul prelungirii New START, deschizând calea pentru o lume fără acorduri de limitare a armamentelor nucleare şi a vectorilor respectivi.

II. RUSIA. Din ce în ce mai agresivă în Marea Neagră.

Rusia continuă seria de acţiuni agresive în Marea Neagră, folosind abuziv dreptul de a închide unele zone maritime în vederea desfăşurării de exerciţii. Practic, Rusia a limitat libertatea de navigaţie în Marea Neagră, punând în pericol liniile de comunicaţii maritime ale unor state riverane, inclusiv România, navele comerciale fiind obligate se devieze de la rutele maritime tradiţionale din motive de securitate.

Rusia a început, din 24.06, să închidă cinci zone maritime din Marea Neagră în vederea executării unor exerciţii militare. Cele cinci zone se suprapun peste traseele maritime care leagă porturile principale din România, Bulgaria, Ucraina şi Georgia de Bosfor. Zonele vor fi închise pentru o perioadă lungă de timp, până pe 19 august. Motivul invocat este desfăşurarea de acţiuni de pregătire de luptă.

Zonele sunt foarte mari şi se întind departe de Crimeea, ocupând suprafeţe compacte din sud-vestul, centrul şi estul Mării Negre. Sunt afectate toate statele riverane, mai puţin Turcia.

Zona închisă în sud-vest afectează România şi Bulgaria, navele care se îndreaptă spre porturile din aceste state urmând să ia rute ocolitoare: numai apele teritoriale şi zona contiguă au rămas în afara zonei interzise. Este un fapt fără precedent închiderea unor zone atât de întinse, suprapuse peste liniile maritime, atât de îndepărtate de statul care le închide şi pentru o perioadă atât de mare de timp.

Politico-economic, acţiunea este, deja, o metodă hibridă de a penaliza statele riverane. Rusia nu a încălcat nici o lege internaţională, dar a abuzat de dreptul de a închide o zonă maritimă, atunci când, prin activităţile militare desfăşurate, pune în pericol navigaţia. Navelor comerciale nu le este interzis accesul, dar sunt avertizate de pericol, intrând pe riscul lor într-o asemenea zonă. Fireşte, nu o vor face, dar asta înseamnă trasee mai lungi, respectiv timp şi energie pierdute. Politic, fără să tragă un foc, Rusia îşi revendică controlul asupra Mării Negre. În măsura în care asemenea acţiuni se vor repeta, efectele economice vor fi vizibile, iar statele riverane vor avea de suferit.

Militar, Rusia îşi afirmă supremaţia navală şi aeriană. Ce stat, dintre cele afectate, are capacitatea militară şi politică de a răspunde prin acţiuni militare de intruziune în aceste zone, stânjenind desfăşurarea exerciţiilor şi colectând informaţii, precum şi de escortare a navelor comerciale pe traseele de navigaţie tradiţionale? Rusia a găsit modalitate prin care să demonstreze riveranilor că apelul la aliaţi nu are nici o valoare în asemenea situaţii. În demersul său, Rusia nu este originală, preluând modelul de la alte state (Turcia, în Marea Egee), dar a produs provocare, pentru că asta este acţiunea, la un nivel ridicat.

Mai rămâne de urmărit şi ce acţiuni militare se vor desfăşura, dacă se vor desfăşura, pe o perioadă atât de lungă şi pe o suprafaţă atât de mare. Probabil, Rusia va face lansări de rachete anti-navă în cadrul unor exerciţii care ar putea avea ca obiectiv chiar blocarea transportului maritim spre riverani, respectiv atacarea navelor aliate care ar veni dinspre Bosfor. Unii analişti au făcut legătura cu traseele conductelor submarine ruse de gaz. Nu este exclus ca Rusia să folosească şi acest pretext pentru a închide anumite zone. Oricum, conductele sunt un excelent suport pentru senzorii anti-submarine (deşi riveranii vizaţi ... nu au submarine operaţionale).

Fireşte, riveranii nu vor reacţiona. Nu numai că nu au mijloacele militare, dar este o premieră căreia trebuie să îi facă faţă fără să agite situaţia politică. Problema va apărea dacă asemenea acte ostile, sub pretextul perfect legal al protejării navigaţiei, se vor repeta[3]. Atunci va trebui găsită o soluţie politico-militară având în vedere, însă, că, fără elementul militar naţional puternic, nu se va putea realiza nimic.

Acţiunea vine în contextul vizitei pe care a făcut-o la Sevastopol, cu ocazia Zilei Marinei ruse, premierul Dmitri Medvedev. Vizita acestuia a fost un semnal (ca şi cea din insulele Kurile) că Rusia nu va renunţa la Crimeea şi la nici un alt teritoriu. Dmitri Medvedev a avut ce vedea: o Flotă a Mării Negre renăscută, cu fregatele şi corvetele moderne alături de crucişătorul Moscova reparat şi nave purtătoare de rachete, anti-submarine, de patrulare şi amfibii, vechi, dar funcţionale. Nu mai vorbim de submarinele Kilo, cele de care sunt îngrijoraţi până şi britanicii.  

Pentru moment, forţele armate ruse au alte preocupări decât Marea Neagră (de unde proiectează puterea navală în estul Mării Mediterane): un exerciţiu naval în Marea Baltică şi incendiile din Siberia. Dar, fără îndoială, vor urma exerciţii de amploare şi în Marea Neagră, iar zonele de navigaţie vor fi blocate ... până în proximitatea apelor noastre teritoriale, după cum am văzut. 

III. BULGARIA. Şi totuşi, se achiziţionează avioane moderne F16V.

În final, Bulgaria va cumpăra avioane moderne F16V. Trecând peste veto-ul preşedintelui, decizia guvernului bulgar a fost aprobată de parlamentul ţări şi, din 2024, aviaţia bulgară va renaşte. Cele opt avioane F16V vor schimba, cu adevărat ecuaţia, în vestul Mării Negre, chiar dacă, politic, Bulgaria va avea grijă să nu se lege la cap cu evoluţiile din Marea Neagră.

Bulgaria va cumpăra opt avioane multirol F16V din SUA la un preţ de 1,67 miliarde dolari, aceasta fiind cea mai importantă achiziţie militară făcută de această ţară de la căderea comunismului. Este un efort financiar uriaş, dar eficient, având în vedere ce şi cum s-a cumpărat. Actele privind achiziţia, precum şi amendamentele la buget au fost publicate în Gazeta de Stat (30.06). Având, deja, acordul SUA, transmis de Departamentul de Stat, nu mai rămâne decât perfectarea detaliilor cu firma constructoare.

Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA, Morgan Ortagus, a transmis mesajul „felicităm pe prim ministrul Boiko Borisov şi guvernul său pentru dedicarea sa privind modernizarea armatei sale prin achiziţionarea acestor avioane foarte performante şi interoperabile NATO”.

Ultima piedică, vetoul preşedintelui Rumen Radev, a fost anulat de votul Parlamentului. Preşedintele îşi motivase gestul prin faptul că nu a avut loc o analiză serioasă în Parlament înainte de aprobarea achiziţiei. Probabil, preşedintele, apropiat socialiştilor pro-ruşi, făcea referire la posibile acte de corupţie din partea guvernului, dar această ipoteză nu are bază (fie şi prin comparaţie cu contractual semnat de Slovacia). Mai probabil, preşedintele a reacţionat la nemulţumirea Rusiei, avionul F16V fiind superior avioanelor ruse cele mai moderne şi putând transporta armament nuclear.

Astfel, se vor cumpăra opt avioane de ultimă generaţie F16V, precum şi muniţia, pregătirea şi sprijinul logistic necesar pentru ca prin operaţionalizarea acestor avioane, Bulgaria să aibă, cu adevărat, aviaţie. Ea se alătură Slovaciei, care a achiziţionat aceleaşi avioane F16V de ultima generaţie, precum şi pachete complete de pregătire, sprijin logistic şi muniţie. Cele opt avioane F16 vor fi livrate Bulgariei în perioada 2023-2024.          

Achiziţia reprezintă o reuşită pentru un stat cum este Bulgaria, suma uriaşă  care va fi plătită având un rezultat clar, opt avioane foarte moderne operaţionalizate. În plus, achiziţionarea F16V din SUA va asigura nu numai interoperabilitatea în cadrul NATO, dar şi creşterea cooperării militare dintre cele două state. Şi asta într-un stat în care şeful instituţiei anticorupţie şi-a dat demisia ... din motive de corupţie, iar influenţa Rusiei este foarte mare.

IV. REPUBLICA MOLDOVA. Cooperare militară cu Transnistria?

Şi totuşi, ceea ce părea a fi un ”time aut” între Vest şi Est în R.Moldova, respectiv o alianţă ACUM – PSRM[4] axată numai pe redresarea ţării, nu se materializează. Rusia acţionează, prin Igor Dodon şi socialiştii săi, pentru a implementa politica sa, şi asta, încă de pe acum, când guvernul ACUM luptă să atragă sprijinul financiar al Vestului pentru a ţine ţara pe linia de plutire.

Vicepremierul pentru Reintegrare, Vasili Şova, a anunţat (30.07) intenţia Biroului pentru Reintegrare al RM de a crea un grup comun de lucru în domeniul militar cu Transnistria. În viziunea acestuia, scopul unui asemenea grup l-ar constitui prevenirea unor incidente în Zona de Securitate. De asemenea, Vasili Şova speră că, începând de anul viitor, să înceapă discuţiile privind reglementarea politică a conflictului transnistrean. Vasili Şova a anunţat patru priorităţi în problema reglementării conflictului transnistrean: apărarea drepturilor omului, dezvoltarea relaţiilor comerciale, crearea grupului de lucru în domeniul militar şi iniţierea discuţiilor privind reglementarea politică a conflictului în cadrul formatului de negocieri 5+2.

Vasili Şova a menţionat că iniţiativa creării noului grup de lucru pentru creşterea măsurilor de încredere în domeniul militar a fost coordonată cu Tiraspolul şi cu partenerii externi, scopul acestuia fiind prevenirea incidentelor şi acţiunilor unilaterale în Zona de Securitate. Vasili Şova a declara că „este un subiect important pentru asigurarea stabilităţii şi evitarea unor incidente în Zona de Securitate. De aceea, crearea acestui grup de lucru va permite să asigurăm claritate şi o mai bună prognozare a situaţiei”. Experţii moldoveni au avertizat că o asemenea iniţiativă este foarte riscantă deoarece ar implica recunoaşterea de facto a structurilor militare separatiste, fapt ce duce la asumarea unor riscuri politico-militare de către R. Moldova.

Având în vedere că anunţul lui Şova vine imediat după vizita ministrului apărării, Pavel Voicu, la Moscova, putem face ipoteza că Rusia a ordonat socialiştilor (cei doi, Şova şi Voicu, sunt colaboratori apropiaţi ai lui Igor Dodon) să treacă la fapte, încă din această fază. Propunerile lui Şova sunt de natură diferită: apărarea drepturilor omului este paravanul (este departe ziua când Tiraspolul, de fapt Moscova, va accepta impunerea apărării drepturilor omului în Transnistria de către Chişinău), iar creşterea schimburilor comerciale este stimulentul strict necesar unei Transnistrii izolate economic (după ce Ucraina a basculat spre Vest), Tiraspolul profitând de acordul economic al RM cu UE (poate exporta în UE ca parte a RM, dar nu a implementat intern nici o prevedere a acestui acord). Apoi, sunt introduse cele două măsuri pe care le vrea Moscova: cooperarea militară între forţele separatiste şi MAp al RM, care, fireşte, nu va face decât să impună punctul de vedere al Moscovei şi în cadrul MAp al RM. Aparent, cooperarea va aduce predictibilitate în Zona de Securitate, dar oare cine generează această impredictibilitate, de vreme ce trupele RM din cadrul misiunii de pace nu sunt decât un simbol izolat într-o zonă în care Tiraspolul şi Moscova fac ce vor, de la persecutarea cetăţenilor RM din stânga Nistrului la exerciţii militare de forţare a acestui râu (pentru a se apăra.....printr-o ofensivă asupra Chişinăului)?

Nu faptul că Rusia ordonă instrumentelor sale de la Chişinău este periculos, ci măsura de precauţie declarată de Şova, cum că iniţierea acestui grup a fost coordonată cu partenerii externi. Să-şi fi dat SUA şi europenii (de fapt, germanii) acordul pentru un asemenea pas? Cât despre măsurile politice, fireşte că ele vor fi amânate pentru anul viitor, de vreme ce se ştie soluţia trebuie să fie un Memorandum Kozak (politic, controlul Chişinăului de către Moscova prin intermediul Tiraspolului, iar militar, rămânerea trupelor ruse în RM şi legalizarea trupelor separatiste), iar acesta nu va fi acceptat de către ACUM.

Recent, Maia Sandu, a exprimat poziţia Chişinăului, cea tradiţională, că trupele ruse trebuie să plece din Transnistria, iar reunificarea trebuie să se facă prin discuţii în cadrul formatului 5+2, acolo unde speranţa Chişinăului este ca partenerii externi, SUA şi UE, să contrabalanseze planurile Moscovei.

Oricum, orice guvern de la Chişinău poate face faţă ofensivei Kremlinului deoarece are legea din 2005 în spate. Oamenilor Moscovei le trebuie două treimi din Parlament ca să treacă peste aceasta, ori socialişti nu pot obţine un asemenea procent. Mai rămâne situaţia în care chiar partenerii europeni ai Chişinăului ar forţa nota şi ar cere ACUM să renunţe la această lege. Dar asta este prea mult, totuşi, RM „pe traseul european” fiind prea apropiată de România şi Germania ca să devină un satelit al Moscovei. Cel puţin asta credem noi, care nu vrem să presupunem că se fac jocuri ... peste capetele a câtorva milioane de cetăţeni români din RM.

În rest, în RM avem o alianţă ACUM care vrea să facă ceva pentru a avea un stat cu instituţii funcţionale şi PSRM & Dodon care caută să impună ceea ce Moscova îi cere, în această fază, preluarea controlului instituţiilor importante din stat. Deşi nu a avut de ales, ACUM va regreta că a trecut peste păcatul originar al lui Dodon: chiar şi un mafiot ca Plahotniuc a ales să nu dea ţara pe mâna Rusiei, în timp ce Igor Dodon i-o cerea în numele Kremlinului (Dodon fiind preşedintele R.Moldova, nu ambasadorul Rusiei la Chişinău!!!).

În măsura în care România se gândeşte la românii săi cetăţeni ai RM, trebuie trecut cât mai repede peste eşecurile recente şi trebuie să se stabilească o strategie unitară, transparentă şi eficientă, a tuturor instituţiilor statului român, pentru RM. Principiul de bază îl ştim: noi nu vrem decât o RM democratică, suverană şi integrată în UE, nici pe departe controlul asupra acestui stat, dar mai rămâne să şi ştim cum să generăm o strategie pe baza acestui principiu.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 05 – 11.08. 2019.

IRAN. Prea puţine s-au obţinut în discuţiile dintre Iran şi europeni, China şi Rusia privind continuarea acordului de denuclearizare. Iranul ameninţă cu depăşirea limitelor fixate în acest acord, dar o face gradual, pentru a extrage o soluţie de supravieţuire economică de la europeni. Între timp, zăngăne armele (continuă programul de dezvoltare al rachetelor balistice) şi reuşeşte să transforme problema sancţiunilor într-una de nesiguranţă a navigaţiei din Golful Persic. Politica Administraţiei Trump, de creştere a presiunilor economice şi îngrădire militară a Iranului are rezultate mixte, Teheranul devenind din ce în ce mai îndrăzneţ pe măsură ce vede reticenţa SUA de a acţiona militar. Acest lucru îl văd şi statele din Golf, care încep să caute soluţii de discutare a problemei cu Iranul, în lipsa unei soluţii militare occidentale de garantare a navigaţiei libere în Golf. SUA culeg ceea ce au semănat: nu găsesc aliaţi dispuşi să participe la o misiune de asigurare a libertăţii de navigaţie în Golf. Europenii ezită, Germania a spus un nu clar, iar alternativa, o misiune europeană, nu are nici ea şanse să se materializeze. Aşa că rămânem cu forţele aero-navale ale SUA la care se adaugă cele ale Marii Britanii. Între timp, scorul la tancuri petroliere a devenit 2-1 pentru Iran. Paradoxal, deşi fără rezultate imediate, strategia Trump de sufocare economică a Iranului dă roade. Numai că Teheranul nu este, încă, în situaţia să accepte un dialog cu SUA (oferit de preşedintele Trump).

MAREA BRITANIE. Strategia în forţă a lui Boris Johnson începe să genereze eşecuri. Astfel, conservatorii au majoritatea din Parlament redusă la un singur vot, iar separatiştii scoţieni încep să ridice capul. Problema backstopului este respinsă de Irlanda, iar UE pare să păstreze frontul comun. Cel mai grav, a dispărut atmosfera de cooperare dintre Londra şi UE. ”Blind Brexit”, din ce în ce mai probabil, va genera nu numai o criză economică şi politică în Marea Britanie, dar va zdruncina şi UE, precum şi relaţiile sale cu Londra. Iar noi nu avem decât de pierdut. Probabil, în extremis, UE va da ceva Londrei, dar cât poate să cedeze fără ca interesele sale să fie afectate în mod fundamental?

CEHIA. Social democraţii îl şantajează pe premierul Babic în problema bugetului. Demonstraţiile încetând pe perioada verii, Babic are la dispoziţie acest timp pentru a găsi o soluţie de guvernare, până când presiunea opiniei publice, legată de acţiunile sale ilegale, va creşte din nou. Situaţia din Cehia arată două lucruri: 1) vremea profitorilor post-comunişti a trecut, acum venind rândul Cehiei şi, probabil, al Slovaciei; 2) partidele socialiste din Est, care numai socialiste nu sunt, fiind un refugiu pentru fost-comunişti şi profitorii ridicaţi de ei, devin irelevante. Problema Estului este că nu are partide de stânga, în definiţia clasică a sa, ci cu totul altceva ce acţionează sub acest nume. 

SERBIA. Primirea câtorva transportoare blindate au permis preşedintelui Vucici să laude cooperarea militară cu Rusia, dar, de fapt, care este situaţia? Oricât de multe echipamente ar primi Belgradul de la Moscova (şi nu va primi prea multe), acest fapt este irelevant: Serbia nu poate ataca şi nu poate fi atacată de nici un vecin. Chiar şi în Kosovo, Serbia nu poate acţiona militar, pentru că ar trebui să înfrunte misiunea NATO sub mandat ONU, KFOR. Deci, diplomaţia este drumul, nu înarmarea inutilă. Mai ales că şi Pristina începe să simtă că există lege şi pentru criminalii săi: Haradinaj s-a folosit de dreptul la tăcere în faţa procurorilor internaţionali, modul clasic al celor vinovaţi de a se apăra. Deci, dincolo de parade militare, ce va face Belgradul, dar şi Pristina?

SUA – CHINA. Washingtonul introduce noi sancţiuni, semn că războiul comercial se va amplifica şi va fi unul de durată. Mai grav, tensiunile s-au amplificat în domeniul politic (Taiwanul, Hong Kong) şi militar (Marea Chinei de Sud, strâmtoarea Taiwan). Nu mai avem doar tensiuni economice, ci un conflict în devenire între două superputeri.