MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (29.06 - 05.07.2020)

I. RUSIA. Referendumul constituţional a trecut fără probleme.

Fără să reprezinte o surpriză, referendumul constituţional a trecut, asigurând legitimitatea de care Kremlinul are nevoie. Puterea nu a fost sigură de rezultat, dovadă fiind măsurile de mituire a electoralului luate în ultimul moment, precum şi apelul patriotic al lui Putin, diferit de tonul superior al autocratului. După referendum, puterea a jubilat, elita cekisto-oligarhă fiind liniştită de rezultatul zdrobitor al acestuia. Au fost neregularităţi, dar acestea sunt irelevante, neinfluenţând semnificativ rezultatul: Vladimir Putin domină Rusia, neexistând alternativă la puterea sa.

La numai câteva ore după ce Comisia Electorală Centrală a anunţat rezultatul pozitiv al referendumului privind schimbările constituţionale, preşedintele Vladimir Putin a semnat (03.07) decretul de lege prin care aceste schimbări intră în vigoare începând cu data de 04.07. În cadrul referendumului, care s-a desfăşurat pe durata unei săptămâni (25.06 – 01.07), electoratul rus a votat în marea sa majoritate, 78,56 %, pentru schimbările constituţionale propuse de putere. Participarea la referendum a fost mare, de 67.88%. Într-o singură republică s-au respins aceste schimbări, cauza fiind o situaţie locală deosebită (nemulţumirea electoratului nenet legată de absorbirea acestei regiuni de către o altă regiune, precum şi o prezenţă redusă la vot), aceasta fiind excepţia care întăreşte regula. Rezultatul este fără drept de apel, explicaţia fiind faptul că ruşii nu au alternativă la puterea lui Putin, siguranţa şi nivelul de trai actual fiind de preferat în faţa incertitudinii unui „nu” exprimat la acest referendum (fapt care ar fi echivalat cu „refuzarea lui Putin”).

Referendumul modifică Constituţia fundamental, adaptând-o la situaţia regimului autoritar actual, cu Vladimir Putin în poziţia de lider incontestabil: 1) preşedintele are puteri lărgite, cele acordate Parlamentului fiind neesenţiale şi revocabile de către preşedinte; 2) resetarea mandatelor lui Putin, care va putea candida din nou (practic, va putea rămâne preşedinte până în 2036); 3) legislaţia rusă prevalează în faţa celei internaţionale; 4) unele măsuri de redistribuire a puterii între instituţiile statului, însă rămâne de văzut cum vor fi implementate acestea. Este interesant anunţul puterii că unele modificări vor fi implementate direct în Constituţie, altele urmând să fie transpune în legi, fapt ce îi oferă posibilitatea de a le adapta din mers. Restul modificărilor sunt de mai mică importanţă, chiar dacă impactul lor socio-cultural este important (interzicerea căsătoriei între persoanele de acelaşi sex; prezentarea credinţei în Dumnezeu ca fiind o valoare naţională fundamentală; prezentarea limbi ruse ca fiind cea care defineşte etnicitatea; imposibilitatea alienării unor părţi ale Federaţiei Ruse). Kremlinul a prezentat, pe drept cuvânt, rezultatul referendumului ca fiind „un indicator triumfător asupra încrederii în preşedintele Vladimir Putin” (pe fondul unei scăderi a încrederii populaţiei în acesta înregistrată în unele sondaje). Vestul a ridicat obiecţii legate de desfăşurarea referendumului. Acestea au fost respinse de către Kremlin prin Dmitri Peşkov, care a negat dreptul Vestului de a ridica asemenea obiecţii, acesta remarcând faptul că suveranitatea Rusiei este intangibilă.

Rezultatul se explică prin faptul că puterea are în mână ţara, neexistând nici cea mai insignifiantă opoziţie, Kremlinul reamintind în campania pentru referendum faptul că aprobarea modificărilor constituţionale este esenţială pentru menţinerea stabilităţii şi securităţii ţării. Prin acest referendum, puterea şi-a asigurat dominarea liniştită a Rusiei pentru următoarele decenii, pericolul nevenind din partea unui electorat supus, chiar dacă este nemulţumit (problemele economice şi sociale, mai ales modificarea vârstei de pensionare), ci din partea incapacităţii acestui sistem politic de a menţine stabilitatea economică. Regimul autoritar al lui Vladimir Putin (care a încercat, fără succes, să construiască un eşafodaj ideologic viabil) este acceptat de ruşi, dar nu şi de economia rusă, deoarece acesta nu îi oferă nici capacitatea concurenţială a lumii libere, nici capacitatea economică a unei dictaturi stabilizate de ideologie (cum este cea chineză). Preţul petrolului şi al gazelor naturale se va menţine redus (saudiţii ameninţând cu un nou război dacă statele OPEC+ nu îşi respectă angajamentele făcute de reducere a producţiei). Scăpat de grija stabilităţii regimului, Vladimir Putin are posibilitatea de a iniţia reforme care să dea un impuls economiei, dar, probabil, nu o va face, deoarece ar periclita bazele economice ale puterii. Cumulat cu izolarea economică şi politică a Rusiei, acest curs duce, pe termen mediu, la stagnare. Oricum, pentru moment, Kremlinul savurează victoria şi va continua să se comporte aşa cum a făcut-o până acum.

II. FRANŢA/GERMANIA. Întâlnirea celor doi lideri, Macron şi Merkel.

Întâlnirea de la Meseberg (29.06) a fost prima dintre cei doi de la începerea crizei coronavirus. Tema principală a acesteia a fost fondul european de reconstrucţie, cei doi lideri manifestându-şi sprijinul pentru o decizie favorabilă în acest sens la viitoare întâlnire europeană la nivel înalt (17-18.07). Cei doi au cerut statelor europene, în primul rând „cvartetului frugal”, să ajungă la un acord privind fondul. Merkel şi-a exprimat speranţa că negocierile vor conduce la acest „instrument puternic” care va răspunde situaţiei economice fără precedent apărute, remarcând că cele două state vor coopera în vederea depăşirii crizei economice de către Europa. Macron a avertizat că nu ar fi în interesul statelor europene să renunţe la această şansă de salvare a economiei europene.

A doua temă a fost Turcia, Macron cerând o reacţie germană la acţiunile acesteia în Libia, în contextul în care Franţa vrea o politică externă europeană mai robustă.  Macron a prezentat aceste acţiuni turce ca fiind „criminale” şi subminând NATO: „cred că este o responsabilitate istorică şi criminală pentru un stat membru NATO”. El a cerut Berlinului să îşi asume un rol mai activ în soluţionarea conflictelor regionale. Macron a condamnat prezenţa militară turcă în Libia ca fiind „inacceptabilă” şi „nerespectând nici unul dintre angajamentele asumate” de Turcia la conferinţa de la Berlin, acuzând Ankara că a dislocat în Libia luptători islamişti.

Macron are dreptate, politica externă europeană dovedindu-se ineficientă în Libia şi Siria. Europa s-a dovedit neputincioasă în rezolvarea situaţiei, fiind doar beneficiarul efectelor negative ale intervenţiei Rusiei şi Turciei, în condiţiile în care SUA nu vor să mai joace rolul său tradiţional de stabilizare în MENA. Pe de altă parte, dacă UE nu a avut o politică externă în MENA, Parisul a avut, totuşi, una, franţuzească, cerând ajutorul Berlinului numai atunci când s-a confruntat cu un Erdogan dezlănţuit. Tocmai de aceea, Berlinul are de ce să fie reţinut, Macron neconsultându-se cu el atunci când persistă în „moartea cronică a NATO” (în mare parte un neadevăr, perceput ca o blasfemie de esticii care sunt apăraţi în faţa ameninţării ruse de NATO, adică de SUA) sau când propune un „dialog strategic”, periculos de neclar cu o Moscovă care nu a cedat nimic nici în agresiunea din Ucraina, nici în Siria (acolo urmând să cedeze, probabil, ceva, numai pentru că are nevoie de banii pregătiţi pentru reconstrucţie de către... europeni) şi nici în Libia (unde mercenarii săi, care „nu sunt ai săi”, au fost învinşi de Turcia şi de jihadişti aduşi de Ankara din Idlib). Indiferent de aceste obiecţii, este evidentă necesitatea unei politici europene mai clare, fiind îndreptăţită chemarea Parisului la implicarea Germaniei. Aceasta o face, dar în stilul său, reţinut, mai mult cu instrumente diplomatice şi economice şi mai puţin militare, având în vedere experienţa trecutului (şi are de ce, recentele manifestări neonaziste în rândul forţelor sale speciale fiind nu numai un şoc, ci chiar o ruşine: în ţara care a făcut eforturi remarcabile, reuşite, de ştergere a oricărei urme a trecutului nazist, cum este posibil ca soldaţii săi de elită să fie influenţaţi de această anomalie istorică?!).

Cei doi mari europeni au fost obligaţi de efectele crizei coronavirus să găsească o soluţie şi au avut capacitatea să conceapă acest fond de salvare a Europei. La fel, indiferent de unele stridenţe, Parisul are dreptate: Europa are nevoie de o politică externă comună, iar Germania va găsi o cale de construire a acestei politici europene[1] pe care să o accepte toţi europenii.

III. FRANŢA/TURCIA. Tensiuni amplificate.

Ankara şi Parisul au ajuns la apogeul tensiunilor care au ca epicentru Libia, deşi diferenţele acoperă arii mai largi, iar cauzele sunt mai profunde. Acuzele au curs de ambele părţi, dar diferenţa constă în fapte, Turcia fiind implicată direct în Libia, încălcând propriile angajamente luate la Berlin, pe când Franţa, în pofida sprijinului diplomatic acordat lui Haftar, nu are o asemenea implicare.

Mai întâi, este o confruntarea directă, incidentul naval din Marea Mediterană. Parisul a acuzat Ankara că o navă turcească a iluminat cu radarul său (ameninţare explicită, aceasta fiind etapa premergătoare deschiderii focului) o navă franceză. Incidentul a fost investigat la NATO, rezultatul nefiind făcut public, oficiali turci afirmând că s-ar fi dat dreptate Ankarei, deşi este greu de crezut. Probabil, NATO a făcut o anchetă pur tehnică, cu datele care i-au fost puse la dispoziţie de cele două părţi, şi a lăsat concluzia la acest nivel, evitând o sentinţă care ar fi avut impact politic mare. Franţa a fost nemulţumită de această soluţie, Parisul luând decizia retragerii navelor sale din cadrul misiunii NATO din Mediterana de Est. Parisul a criticat NATO („moartea clinică” devine o greşeală repetată cu ostentaţie), dar chiar NATO a fost cadrul care mai potoleşte din deriva antioccidentală a lui Recep Erdogan. Astfel, Turcia a renunţat la blocarea planului NATO de apărare al flancului nordic al frontierei de est, Ţările Baltice şi Polonia, fapt care arată că SUA şi alte state membre NATO au transmis Turciei că a depăşit limitele şi aceasta s-a conformat (cu greu, dar s-a conformat).

A doua este intervenţia Turciei în Libia. Ankara a intervenit direct în Libia, în sprijinul guvernului islamist de la Tripoli, dislocând trupe, nave şi tehnică de luptă, mai ales drone, care i-au permis să-i înfrângă pe mercenarii gl. Haftar, o bună parte din aceştia fiind mercenari ruşi. Cel mai grav, Turcia a dislocat, în Libia, luptători islamişti din Siria, fiind greu de decelat dacă aceştia sunt doar mercenari sau jihadişti care se vor adaugă pericolului islamist regional. Deşi neagă, Ankara are un comportament colonial, otomanismul renăscut de regimul islamist AKP, cu un Recep Edogan, acesta având un comportament de autocrat (deşi toate schimbările politice care i-au permis să construiască regimul său autoritar, precum şi un nou „deep state” au fost votate doar de jumătate din turci) având o politică din ce în ce mai destabilizatoare în regiune. Practic, Turcia nu mai are nici un prieten, ci doar complici de conjunctură (ieri, Rusia, astăzi Iranul, şi tot aşa) fiind adversara declarată a majorităţii arabilor şi nedeclarată a europenilor. Ankara a obţinut de la guvernul islamist de la Tripoli: un acord privind o partajare a ZEE, încălcând interesele celorlalte state din zonă, fără să aibă la bază legislaţia internaţională; acorduri economice; acorduri militare, intenţionând să deschidă baze în Libia. Franţa a acuzat, întemeiat, toate aceste lucruri. La fel, Egiptul, puterea cea mai îndreptăţită să reacţioneze la instabilitatea din Libia, a cerut retragerea tuturor forţelor străine din Libia, mai ales a Turciei. Turcia a acuzat „în oglindă” Franţa, deşi nu are nici o dovadă în acest sens. Dacă Franţa poate fi acuzată de ceva este faptul că a sprijinit, într-o oarecare măsură, mai ales diplomatic, pe gl.Hafter şi nu a reacţionat atunci când acesta a declanşat ofensiva asupra Tripoli, folosind mercenari, în primul rând pe cei ai celelalte puteri intervenţioniste, Rusia. Problema este mult mai adâncă, Franţa fiind preocupată de pericolul islamist în arcul de instabilitate din MENA, Turcia părând să contribuie la destabilizarea situaţiei prin acţiunile sale din Libia. 

A treia problemă este politica maritimă a Turciei în Marea Mediterană. Ankara nu a acceptat partajarea ZEE în baza UNCLOS, nefiind semnatară a acestei convenţii, dar de aici la intruziunea după propria logică, în forţă, efectuând prospecţiuni în sudul Ciprului şi delimitând o ZEE cu guvernul de la Tripoli care tangentează Rodosul şi Creta (uitând de existenţa insulei Kastellorizo!) este o cale lungă, cea de la negocieri la impunerea propriei decizii. UE a sprijinit permanent Grecia şi Cipru, iar SUA au atras atenţia Turciei că impunerea unilaterală a ZEE nu este acceptabilă. Franţa a fost cel mai activ stat european care, prin prezenţa sa navală, a arătat că Turcia încalcă embargoul ONU şi angajamentele luate la Berlin. Pe acest fond, a avut loc incidentul naval reclamat de Franţa.    

A patra este baza politică a regimului Erdogan. Dacă iniţial, regimul islamist AKP a fost văzut ca pe o problemă politică internă a Turciei, sprijinul acordat de Ankara islamiştilor, mai ales „fraţilor musulmani”, a îngrijorat o serie întreagă de state, cu  Egipt şi Franţa în frunte. Franţa, democraţie liberală far a UE, este cea care a abordat frontal problema, tensiunile cu Ankara amplificându-se din ce în ce mai mult. Aşa se explică cererea directă a Franţei ca problema Turciei să fie discutată „fără tabuuri” în cadrul UE. Pe de altă parte, tactul Germaniei, care are o abordare soft cu Ankara, poate duce la rezultate, în timp ce abordarea franceză este calea spre conflict. La fel, NATO nu este un „mort celebral”, ci cadrul în care, sub autoritatea SUA, se păstrează comunicarea cu Turcia, evitându-se înstrăinarea completă a acesteia. Că Ankara a abuzat este dovadă joaca cu aprobarea planului de apărare a balticilor. Însă, cum este mai bine, o abordare diplomatică, în pofida unui comportament aproape advers al lui Recep Erdogan, sau o abordare frontală, chiar dacă justificată, care să ducă la conflict şi îndepărtarea Turciei de Occident? Să nu uităm că, oricâte abuzuri a făcut, Ankara nu a atins nivelul celuilalt intevenţionist, Rusia, adversar declarat al Vestului, iar cu acesta Franţa vrea un dialog strategic. De ce Parisul să nu lase Germania să aibă un dialog strategic discret cu Ankara ?

IV. RUSIA/TURCIA/IRAN.

Conferinţa intervenţioniştilor din Siria. Conferinţa video (01.07) a celor trei lideri ai puterilor implicate în războiul din Siria, cel rus, turc şi iranian, a reprezentat prima consultare de acest gen din septembrie anul trecut. Cele două părţi, Rusia şi Iran de partea Damascului, Turcia de partea rebelilor din Idlib, au discutat căi de armonizare a eforturilor de instaurare a păcii. Cei trei lideri şi-au exprimat convingerea că războiul din Siria nu poate avea o soluţie militară, putând fi soluţionat doar printr-un proces politic (de remarcat, chiar cele trei state au intervenit militar în Siria, Rusia şi Iran de partea lui Bashar al Assad, iar Turcia de partea sunniţilor, în Idlib).

Vladimir Putin a declarat că obiectivul întrunirii a fost analizarea situaţiei actuale şi ajungerea la o înţelegere privind paşii care să asigure o normalizare pe termen lung a situaţiei din Siria: „trebuie să ajutăm activ progresul în dialogul incluziv intersirian”. El a remarcat că, înainte de toate, este vorba despre continuarea luptei împotriva terorismului internaţional, observând că „cea mai tensionată situaţiei se observă în teritoriile care se află în afara controlului armatei siriene (ale lui Bashar al Assad, ajutat de trupe iraniene şi ruse), în particular în zona de deescaladare din Idlib şi în nord-estul Siriei”. Putin a denunţat noile sancţiuni americane, afirmând că acestea „sufocă Siria” şi sunt „ilegitime”, ocolind CS al ONU (sancţiunile americane, Caesar Act, au un impact puternic asupra Damascului, pedepsind, în baza legilor americane, persoanele şi entităţile care fac afaceri cu regimul Bashar al-Assad). Putin s-a prezentat ca cel care respectă deciziile Naţiunilor Unite: „În pofida apelurilor lui Antonio Guterres de reducere a sancţiunilor în condiţiile crizei coronavirus, Washington, ca şi Bruxelles, au decis prelungirea măsurilor împotriva Siriei”. Liderul iranian, Rouhani, a declarat că „singura soluţie la criza siriană este una politică, nu militară. Vom continua să sprijinim dialogul intersirian şi suntem hotărâţi să luptăm împotriva terorismului, ISIS, al-Qaeda şi a grupurilor legate de acestea”. El a cerut retragerea trupelor americane din Siria şi controlul întregului teritoriu sirian de către Damasc. Recep Erdogan a afirmat că, pentru Turcia, prioritatea fundamentală este păstrarea unităţii politice a Siriei, restabilirea păcii şi găsirea unei soluţii politice durabile la acest conflict. Cele trei părţi au salutat întâlnirea, care urmează să aibă loc în august, a Comitetului Constituţional Sirian.

Cei trei intervenţionişti, fiecare cu interesele lui specifice (Rusia, susţinerea lui Bashar al Assad în vederea obţinerii de baze militare şi extinderea influenţei politice şi economice în Orientul Mijlociu; Iranul, susţinerea şiiţilor şi proiectarea influenţei sale în arcul Irak, Siria, Liban; Turcia, împiedicarea formării unei entităţi kurde şi salvarea sunniţilor din Idlib), constată că îşi pot atinge, doar parţial, obiectivele. Pentru Rusia, Damascul a devenit dificil de susţinut economic, SUA nu au plecat din Siria (trupele americane şi kurde eliminând ISIS), iar Idlibul nu a picat, în urma intervenţiei Ankarei. Teheranul constată că, aflat într-o situaţie dificilă (embargoul american îşi face efectul, Iranul nu mai are bani cu care să subvenţioneze Damascul, precum şi proxy din Irak, Liban, Palestina şi Yemen), nu poate să stabilească un cap de pod solid într-o Sirie recuperată parţial de Bashar al Assad (Israelul lovind constant bazele iraniene din Siria). Recep Erdogan constată că nu a putut să îi lovească pe kurzii sirieni în condiţiile în care SUA nu s-au retras complet, iar aliaţii occidentali nu i-au desemnat pe aceştia ca fiind „terorişti”. Pentru toţi trei, apare necesitatea găsirii unei soluţii de pace, care să le armonizeze interesele, dar care să aibă aparenţa unei soluţii principiale, occidentalii urmând să vină cu banii pentru reconstrucţie. Suntem departe de o asemenea soluţie, iar suferinţa sirienilor, învinşi şi învingători, va continua. Probabil, Rusia trebuie să se înţeleagă cu Iranul în privinţa lui Bashar, o soluţie acceptabilă pentru sponsorii occidentali excluzându-l pe acesta. Singura veste bună este că intervenţioniştii se pronunţă pentru o soluţie de pace negociată.   

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 06 - 12.07.2020.  

● POLONIA. Alegerile prezidenţiale ajung în turul doi. Preşedintele conservator, Andrzej Duda, nu a obţinut victoria din primul tur, obţinând doar 41% din voturi. El va avea o misiune grea în turul doi, insistând mai departe pe teme conservatoare, spre deosebire de contracandidatul său care se afirmă a fi un unificator proeuropean. Oricum, Duda rămâne cu prima şansă, înfrângerea sa, puţin probabil, fiind echivalentă cu un cutremur pentru conservatorii polonezi.

● R.MOLDOVA. Politica este coborâtă de Igor Dodon la nivelul de mafie.  După ce un deputat socialist a trecut la Pro Moldova, foarte probabil, cumpărat, Ştefan Gaţcan a dispărut, un lider socialist declarând, în numele lui, că acesta şi-a dat demisia (fapt ce permite socialiştilor să îi recupereze locul de parlamentar). Pro Moldova i-a acuzat, probabil îndreptăţit, pe socialişti şi pe Igor Dodon, că l-au sechestrat pe deputatul socialist şi au forţat decizia de demisie anunţată de acesta. Ştiam că Igor Dodon a luat bani de la Kremlin, ştiam că Igor Dodon a luat bani de la Vlad Plahotniuc, dar iată că acesta a ajuns să fie acuzat de Pro Moldova de sechestrarea unui parlamentar (existând informaţii că acesta a fost scos din ţară). R.Moldova nu este numai un stat capturat şi falimentat, ci este pe cale să devină un stat mafiot.  

● ISRAEL. Benjamin Netanjahu a amânat, prudent, anexările. Centrul de greutate s-a deplasat spre Iran, acest stat trimiţând avertismente Israelului şi SUA după o serie de explozii: cea de la facilitatea nucleară de la Natanz a fost urmată de una la o centrală electrică şi de o scurgere de gaz toxic la un complex petrochimic.