MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (29.04 – 05.05.2019)

I. RUSIA. Scăderea cheltuielilor militare.

II.  SPANIA. Alegerile parlamentare au adus victoria socialiştilor.

III. POLONIA. Reuniunea statelor din Europa Centrală.

IV. SERBIA – KOSOVO. Conferinţa de la Berlin.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 06 – 12.05.2019.

I. RUSIA. Scăderea cheltuielilor militare.

Datele publicate în această săptămână arată că Rusia îşi reduce, în continuare, cheltuielile militare, un indicator important privind capacitatea militară prezentă şi viitoare a acestui stat, în condiţiile în care el este implicat în intervenţii militare externe, dar şi într-o cursă a înarmărilor, insistând pe performanţele noilor sale arme[1]. Chiar şi în acest condiţii, Rusia nu a avut o reacţie pozitivă la primele informaţii privind intenţia SUA de a negocia un acord mai larg privind armamentul nuclear.

Conform datelor publicate (30.04) de Stockholm International Peace Research Institute/SIPRI, bugetul militar al Rusiei a scăzut şi în 2018 cu 3,5%, ajungând la 61,4 miliarde $. Astfel, trendul de scădere continuă, deşi nu la fel de pronunţat ca în 2017, când aceasta a fost de 20%. Cauza principală este situaţia economică dificilă a Rusiei datorită preţului scăzut la petrol şi menţinerii sancţiunilor occidentale.

Scăderea, începută în 2017, este prima de acest fel din perioada putinistă a Rusiei. Rusia a coborât pe locul şase, după Franţa, fiind departe de SUA, respectiv China, state care cheltuiesc pentru apărare 649 miliarde $, respectiv 250 miliarde $.

/Cifrele nu mint, ele fiind greu de acoperit chiar şi de o propagandă eficientă, de mişcări politico-militare îndrăzneţe şi de dezvoltarea unor sisteme de armament de nişă având ca scop dezechilibrarea situaţiei la nivel strategic şi pregătirea unui start bun în viitoarele negocieri privind armamentul nuclear strategic. Astfel, chiar înainte să înceapă o nouă cursă a înarmărilor nucleare, după încetarea INF şi incertitudini privind continuarea New START, cifrele arată că Rusia nu are capacitatea financiară de a face faţă acesteia. Practic, Rusia cheltuieşte de 10 ori mai puţin decât rivalul său strategic, SUA. Chiar şi faţă de europeni, ea nu stă prea bine: trei state europene, Franţa, Marea Britanie şi Germania, alocă, fiecare în parte, fonduri pentru apărare apropiate de suma pe care Rusia o alocă.

Totuşi, demn de remarcat, ritmul scăderii cheltuielilor a încetinit, reducerea fiind doar de 3,5%, mult mai mică decât cea din anul precedent, de 20%. Pe de altă parte, nu există perspective de redresare, problema reducerii cheltuielilor militare fiind una cronică, aşa cum sunt şi alte probleme pentru Rusia: stagnarea economică, dependenţa de exporturile energetice şi izolarea politică şi economică.

Cum va gestiona Kremlinul această situaţie? Probabil, printr-o strategie de concentrare asupra elementelor esenţiale pentru securitatea sa, armamentul nuclear, în detrimentul altor capitole, inclusiv acţiunile militare externe, dar şi prin negocieri privind armamentul nuclear strategic, deşi, cel puţin la început, furând startul în cursa înarmărilor, va blufa, jucând tare la masa negocierilor prin prezentarea atuurilor sale, noile sisteme de arme.

Problema este că dezvoltarea şi operaţionalizarea noilor sisteme de arme, de la rachetele hipersonice la submarinele nucleare autonome, costă mult, Rusia fiind incapabilă, dincolo de câţiva paşi limitaţi, să se lanseze într-o cursă a înarmărilor pe care nu o poate finanţa. Asta nu înseamnă că Moscova va ceda, făcând concesii. Din contră, Putin va juca tare, cel puţin în viitorul apropiat, sperând că „îi va merge” (cum i-a mers, până acum, cu Ucraina, Siria, SSC8), fapt ce va crea o situaţie mai periculoasă, nu relaxarea la care te-ai aştepta din partea unui stat prea sărac ca să urmeze o politică de confruntare.

Oricum, Kremlinul va fi obligat să renunţe la multe programe de înarmare, cu impact asupra agresivităţii sale militare. Obligat fiind să se concentreze asupra armamentului nuclear strategic, dar şi cel substrategic (de vreme ce INF va înceta în luna august) şi a platformelor aferente, Kremlinul va îndrepta în aceea direcţie finanţarea principală, lăsând forţele convenţionale pe planul doi. Relevant în acest sens este lansarea la apă a unui nou submarin nuclear de către Rusia, în momentul în care celor două portavioane americane dislocate în Mediterana nu poate opune decât o forţă navală redusă, trimiţând de urgenţă acolo două submarine Kilo II din Marea Neagră (încălcând, astfel, flagrant Convenţia de la Montreux, cu complicitatea Turciei).

În acest context, cel mai important element, cu impact global, dar şi regional este soarta INF şi, în perspectivă, a New START. Reacţia rusă la informaţiile privind intenţia Administraţiei Trump de a negocia un acord mai larg, cu Rusia şi China, privind armamentul nuclear strategic, dar şi cel substrategic a fost una de minimizare (propunerile nu ar fi unele serioase), dar suntem doar în etapa de început, cea a tatonărilor şi a prezentării argumentelor, reale sau false.

Să nu uităm că Rusia a căutat, în cadrul negocierilor, să lege problema armamentului nuclear ofensiv de cea a sistemelor de apărare antirachetă, elemente defensive. Dacă va avea succes cu această abordare, vom fi afectaţi, de vreme ce unul dintre elementele importante ale strategiei de apărare naţională a fost găzduirea sistemelor de apărare antirachetă americane. Oricum, în acest demers, şansele ei sunt relativ reduse.

II.  SPANIA. Alegerile parlamentare au adus victoria socialiştilor.

Alegerile din Spania (31.04) au adus victoria stângii moderate, socialiştii, fără însă să simplifice ecuaţia politică atât în privinţa formării unui guvern stabil, cu o majoritate în Parlament, cât şi în cea a găsirii unei soluţii naţionale la problema separatismului catalan. Electoratul a votat punând considerentele economice pe primul plan, în timp ce tema dezbaterilor electorale a fost problema catalană. Socialiştii au sesizat acest aspect şi aşa se explică succesul lor. 

Ei au obţinut 29% din voturi, având 129 de locuri în Parlament, fapt care le deschide drumul spre formarea guvernului, dar sunt departe de majoritatea necesară de 176 de locuri. Socialiştii au refuzat perspectiva unei alianţe de centru cu partidul de centru dreapta, Citadanos, care a obţinut 57 de locuri, dar au posibilitatea formării unui guvern de coaliţie alături de radicalii de stânga, Podemos, având împreună cu aceştia 165 de locuri.

De aici, însă, încep problemele, socialiştii având nevoie de încă 11 de voturi, care ar putea fi cele ale naţionaliştilor basci şi, periculos, cele ale independentiştilor catalani. Este puţin probabil că socialiştii vor risca să le ceară separatiştilor catalani sprijinul direct deoarece aceştia vor cere, la schimb, concesii importante (inclusiv organizarea unui noi referendum). Victoria incontestabilă le permite socialiştilor, însă, să încerce formarea unei majorităţi fără catalani, numai cu voturile bascilor şi a altor partide regionale ajungând aproape de o majoritate. Astfel, planurile catalanilor de a obţine cedări semnificative din partea socialiştilor s-au cam diluat în faţa victoriei incontestabile a acestora.

Rămâne şi varianta ca separatiştii catalani doar să se abţină la investitura guvernului, socialiştii promovându-şi guvernul cu o majoritate simplă. Dar şi asta va avea un preţ, iar extrema dreaptă abia aşteaptă să afle care este acest preţ pentru a îi desemna pe socialişti ca „trădători”.  

De fapt, socialiştii ar prefera să guverneze singuri, beneficiind de o majoritate conjuncturală, de la caz la caz, dar este greu de obţinut un asemenea aranjament politic.

Principalul partid de dreapta, Partidul Popular, s-a prăbuşit, obţinând doar 66 de locuri (de la 137!), plătind un preţ mare pentru scandalurile de corupţie care l-au măcinat. El trebuie să facă faţă nu numai partidului de centru-dreapta Ciudadanos, care se erijează în principala forţă de opoziţie, dar şi extremei drepte, Vox, care a obţinut un rezultat bun, 24 de locuri. Este pentru prima dată după căderea lui Franco când în Parlament intră o forţă de extremă dreapta, mulţi dintre votanţii Partidului Popular migrând spre Vox.

În plan european, victoria socialiştilor spanioli revigorează forţele de stânga, deşi inamicul principal, extrema dreaptă şi populiştii (Vox şi Podemos) au făcut progrese şi în Spania. Cel mai greu examen pentru premierul Sanchez urmează abia după formarea guvernului, acesta fiind rezolvarea problemei catalane. Trecutul se răzbună, chiar socialiştii fiind cei care au complicat, prin concesiile făcute, această problemă, calmată doar temporar de către popularii  de dreapta.

III. POLONIA. Reuniunea statelor din Europa Centrală şi de Est.

Reuniunea a reprezentat prilejul erijării Poloniei în purtător de cuvânt al statelor din Europa Centrală în încercarea conservatorilor polonezi de a-şi consolida poziţia anti-Bruxelles, respectiv pe cea de putere regională ce nu permite imixiunea în politica sa internă a UE şi a statelor vestice.

Primi miniştrii ai statelor Europei Centrale s-au reunit la Varşovia (01.04) pentru a aniversa accederea acestora în UE, în urmă cu 15 ani. Au fost prezenţi şi prim miniştrii celorlalte statelor care au intrat în UE ulterior. Întrunirea a reprezentat ocazia evidenţierii diferenţelor dintre statele est europene şi cele occidentale, cel puţin din perspectiva conducerilor lor politice actuale.

Pentru conservatorii polonezi, aflaţi la putere, reuniunea a reprezentat ocazia afirmării poziţiei lor faţă de UE. Primul ministru, Mateusz Morawiecki, a declarat că „atunci când nu este necesar, UE ar trebui să lase statele membre să-şi asume competenţele. Afirm aceasta în numele  întregii Europe Centrale”. Acesta a scris, într-un editorial numit „Viziunea Poloniei pentru Europa”, că UE riscă să facă rău acestor democraţii prin acest mod de integrare „periculos de prost condus”. Mateusz Morawiecki s-a opus, însă, şi unei „Europe în mai multe viteze” care ar permite unor state membre UE din vestul Europei să intensifice integrarea în anumite domenii.  Mateusz Morawiecki a menţionat chiar şi pregătirea unei poziţii comune, în perspectiva summit-ului european de la Sibiu, a statelor central europene.

Multe state membre UE din Europa Centrală se opun, vehement sau reţinut, la ceea ce numesc interferenţa Bruxelles-ului în problemele interne, ca poziţia faţă de migraţie, respectarea statului de drept şi corupţia. Totuşi, statele din regiune nu au în vedere planuri de ieşire din UE, precum Marea Britanie. 

Pe de altă parte, reprezentanţii UE au cerut liderilor polonezi să renunţe la poziţia actuală, din care UE este privită doar ca o „maşină de oferit bani”, recunoscând, însă, că invocarea Articolului 7 pentru Polonia nu a avut efectul scontat, acela de a forţa Varşovia să îşi modifice atitudinea faţă de respectarea independenţei justiţiei.

Polonia, un câştigător net al tranziţiei post-comuniste, a devenit o putere regională, dar graba conservatorilor de a elimina legăturile cu trecutul, inclusiv în justiţie, a generat abuzuri care au fost penalizate, ineficient, de către UE. La fel, Ungaria, a încheiat tranziţia, sub conducerea lui Orban îndreptându-se spre un naţionalism care domină societatea, afectând statul de drept. Celelalte state din Europa Centrală se află la stadii diferite ale etapelor finale ale tranziţiei, de la Slovacia la Cehia şi de la Slovenia la Croaţia.

Celălalt lider de dreapta din Europa Centrală, Victor Orban, a cerut popularilor europeni să îşi modifice atitudinea faţă de forţele de extrema dreaptă, acceptând poziţiile acestora în probleme ca migraţia, respectiv identitatea naţională. În acest sens, trebuie văzută şi întâlnirea acestuia cu Matteo Salvini de la Budapesta. Orban are o strategie de „normalizare” a extremei drepte, inclusiv a regimului său, prin aducerea acesteia lângă dreapta tradiţională, popularii europeni, exact când aceştia sunt nevoiţi să adopte o poziţie mai realistă faţă de migraţie. El va continua consultările prin întâlnirea cu liderul extremei drepte austriece, stat unde alianţa dintre dreapta şi extrema dreaptă funcţionează, dar cu abuzurile de rigoare.

Tandemul ortodox, Bulgaria şi România, se confruntă cu pericolul „stagnării în tranziţie”, nefiind acceptate de central-europeni alături de ei decât atunci când au nevoie pentru anumite poziţii comune în probleme de securitate sau împotriva Bruxelles-ului. Pentru aceste două state, cărora Bruxelles-ul le reproşează probleme legate de justiţie şi corupţie[2], apare pericolul izolării, statele central europene nefiind o alternativă viabilă la politica lor tradiţională de a menţine relaţii bune cu marile puteri europene.

Atât Varşovia, cât şi Budapesta, prima prin tradiţie, a doua prin necesitate, reprezintă state de dorit în cooperarea la nivel regional, dar nu împotriva UE sau în politici incerte, dacă nu riscante. Mai ales că lipseşte elementul comun, cel ideologic, comune fiind doar reproşurile Bruxelles-ului privind încălcarea statului de drept.

IV. SERBIA – KOSOVO. Conferinţa de la Berlin.

Deşi nu a adus un rezultat concret, reuniunea de la Berlin (29.04) are meritul de a fi reluat, măcar formal, fără a fi relansat, negocierile dintre Serbia şi Kosovo, Germania şi Franţa, precum şi prezenţa celorlalţi „foşti iugoslavi” creând cadrul necesar pentru a depăşi blocajul generat de intransigenţa Pristinei prin nerenunţarea la taxele vamale introduse, dar şi pentru a obliga Belgradul să dialogheze chiar şi în acest condiţii.

Aparentul succes este cu atât mai mare cu cât chiar Germania a fost cea care s-a opus soluţiei care se întrezărea la un moment dat, cea a schimbului de teritorii. O viitoare întâlnirea va avea loc în luna iulie, atunci urmând, probabil, să se avanseze şi unele elemente concrete privind foaia de parcurs spre soluţionarea problemei. Pe de altă parte, chiar reprezentanţii Kosovo au fost cei care au transmis europenilor că, în lipsa SUA, nu poate exista progres, în timp ce, cei ai Serbiei şi-au anunţat deschiderea spre reluarea negocierilor, dar numai dacă Pristina renunţă la taxele vamale.

Preşedintele kosovar, Hashim Thaci, a afirmat că UE este prea slabă pentru a rezolva diferenţele dintre Serbia şi Kosovo, solicitând includerea SUA în negocieri: „UE este prea slabă şi prea divizată pentru a mişca lucrurile din loc în Balcanii de Vest. Nici un fel de negociere sau înţelegere nu este posibilă fără participarea SUA”. Din această perspectivă, Federica Mogherini, reprezentanta UE, a devenit mai degrabă o prezenţă simbol decât o figură politică cu greutate care să impună celor două părţi o soluţie. Thaci chiar a precizat că numai cu Federica Mogherini (ca negociator) nu există perspectiva ajungerii la o înţelegere între Serbia şi Kosovo.

În pofida presiunii exercitate asupra sa de către europeni şi SUA, primul ministru kosovar, Ramush Haradinaj, a afirmat că taxele vamale impuse de Pristina nu vor fi ridicate până când Serbia nu va recunoaşte Kosovo şi îl vor accepta în organizaţiile internaţionale. Fermitatea acestuia nu arată cât de puternică e poziţia Pristinei (nu este!), ci doar că europenii mari şi SUA nu au aplicat presiuni suficient de mari asupra acesteia, ele având capacitatea, dacă ar vrea, să oblige Prisitina să cedeze. Dar s-ar pierde, astfel, chiar principala presiune, pe termen scurt, la adresa Belgradului. Aceasta este încă o dovadă că povestea cu neschimbarea frontierelor după linii etnice este nerealistă: oare taxele nu folosesc aceeaşi problemă etnică? Nu şantajează oare Pristina, Belgradul cu aceste taxe aplicate tocmai etnicilor săi sârbi din Kosovo?

Cancelarul german, Angela Merkel, a afirmat că întâlnirea reprezintă doar un pas pe un drum foarte lung: „am fost de acord să ne alăturăm acestei inţiative deorece suntem hotărâţi să oferim o perspectivă europeană statelor din Balcanii de Vest”. Emmanuel Macron a declarat că „nu avem intenţia să prescriem o soluţie, ci doar să calmăm dezbaterea şi să avansăm fără ca tensiunile regionale să crească”.

Belgradul a fost clar: nu vor fi negocieri serioase dacă Kosovo nu va renunţa la taxele vamale introduse. Preşedintele Vucici a fost explicit: „i-am transmis Fredericăi Mogherini ceea ce ştia de la început, anume că suntem gata să continuăm dialogul începând de mâine dacă taxele sunt ridicate”.

Ce a avut loc, de fapt? O încercare a Germaniei şi Franţei de a readuce Serbia la masa negocierilor, chiar dacă Pristina nu a ridicat taxele vamale. Serbia nu a cedat, iar kosovarii au considerat că e vremea să intre în scenă SUA, de vreme ce europenii nu au putut convinge Belgradul, iar reprezentanta UE are o poziţie prea neutră ca să îi favorizeze. Avem, de fapt, un semieşec mascat, în iulie urmând o nouă încercare de relansare a dialogului.

Marii europeni implicaţi, Germania şi Franţa, vor să deblocheze situaţia, dar în condiţiile actuale, fără ridicarea de către Pristina a taxelor, fapt inacceptabil pentru Belgrad. Chiar intrarea în scenă a SUA nu ar schimba situaţia deoarece Belgradul nu va ceda în problema taxelor (are şi de ce, precedentul introducerii acestora fiind creat de Pristina), la nevoie apelând la Rusia.

Belgradul consideră că, în lipsa Rusiei, eventual a Chinei, soluţia nu va fi echitabilă, ci una favorabilă Pristinei. Pe de altă parte, chiar această influenţă politică şi economică a Rusiei, respectiv a Chinei, îngrijorează puterile europene care doresc să încheie această problemă, transformând Kosovo într-un stat şi readucând Serbia în rândul naţiunilor cu o clară perspectivă europeană.

La Berlin nu am avut o deblocare, ci o clarificare a poziţiilor, viitorul rămânând neclar pentru Kosovo, dar şi pentru Serbia. Chiar şi stimulentul viitorului european al naţiunilor din Balcanii de Vest nu mai pare a fi eficient. Pe de o parte, sponsorii occidentali ai Kosovo trebuie să realizeze că au mers prea departe cu tolerarea Pristinei, dar şi Belgradul trebuie să ştie că nu poate aborda un drum european … aliat cu Rusia şi China. Rămâne de văzut dacă Germania şi Franţa vor găsi argumente care să convingă Belgradul, primul fiind … o poziţie nepărtinitoare a celor două state în problema Kosovo! 

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 06 – 12.05.2019.

UNGARIA. Vizita premierului maghiar, Victor Orban, la Washington reprezintă triumful acestui regim naţionalist. Jucând la toate capetele, de la Rusia la China, dar şi ajutat de conjunctură, regimul Orban a ajuns să fie nu numai acceptat (în condiţiile în care statul de drept are de suferit în Ungaria), dar văzut ca un regim cu viziuni apropiate de către Administraţia Trump. Ungaria a ajuns la apogeul puterii sale regionale şi urmează să vedem cum va acţiona din această poziţie. Pentru Orban, a mai rămas  o singură piedică, Bruxelles-ul, dar şi acolo speră să aibă mai mult succes după alegerile parlamentare.

RUSIA. Parada militară de 9 mai va oferi o imagine a ceea ce Kremlinul vrea să arate la capitolul forţă militară. Parada rămâne un eveniment bun pentru a vedea capacitatea militară afişată de Moscova, cât şi un barometru asupra gradului de încredere pe care îl are, respectiv a modului în care vrea să se arate lumii. În ajunul încheierii INF şi a confruntării din Venezuela, Rusia trebuie să arate SUA că are capacitatea de a proiecta forţa, chiar dacă, de fapt, este dificil să ajungă acolo.