MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (28.10 – 03.11.2019)

I. UCRAINA - RUSIA. Retragerea trupelor de la linia de contact.

Trupele ucrainene au început retragerea de la linia de contact. Mişcarea dă şanse reuniunii în format normand. Preşedintele Zelenski şi-a asumat acest risc militar pentru a da o şansă negocierilor de pace. Vizita secretarului general NATO la Kiev a reiterat sprijinul NATO, dar limitele acestui sprijin au fost demonstrate chiar de faptul că a lipsit declaraţia de sprijin a NATO pentru Ucraina, blocată de Ungaria. Perspectivele de pace sunt încă departe, dar sunt şanse mari ca încetarea focului să se menţină. Negocierile privind tranzitul de gaz stagnează, dar s-ar putea să fie, după acceptarea de către Danemarca a tranzitării prin apele sale a conductei Nord Stream II, un quid pro quo, Rusia acceptând, măcar pentru viitorul apropiat, un contract cu Ucraina privind tranzitul şi preţul gazului.

Trupele ucrainene au început retragerea de la linia de contact din zona localităţii Zolote (29.10). Pasul este deosebit de important, având în vedere că el urmează unei perioade de incertitudine privind procesul de retragere etapizată de la linia de contact început la Stanitsia Luhanska, fiind întrerupt datorită nerespectării încetării focului. Separatiştii proruşi s-au retras şi ei de la linia de contact, OSCE confirmând retragerea celor două părţi. Retragerea urmează să continue, la Petrivske.

Preşedintele Zelenski a vizitat, anterior, trupele din zona de contact, tocmai pentru a da un impuls procesului de retragere, având în vedere respingerea acesteia atât de o parte a opoziţiei, cât şi a unei parţi a populaţiei şi a veteranilor. Naţionaliştii au trimis un avertisment privind faptul că, în cazul în care separatiştii profită de breşele apărute în apărare prin această retragere, Kievul nu ar trebui să se bazeze pe ei. În realitate, retragerea, deşi dureroasă, mai ales pentru cei care au luptat aici, reprezintă un risc militar calculat, având în vedere că Moscova a transmis un mesaj în sensul reducerii tensiunilor (separatiştii au respectat acordul de încetare a focului), iar cadrul actual nu favorizează o escaladare, ambele părţi având interesul să înceapă negocierile. Întrebarea rămâne dacă Moscova va fi mulţumită şi va decide data întâlnirii în format normand. 

Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a transmis, în timpul vizitei sale în Ucraina, unde a ţinut şi un discurs în faţa Radei, un mesaj neechivoc privind sprijinul Alianţei pentru Ucraina, cerând Rusiei să îşi retragă trupele din Donbass şi retrocedarea navelor militare ucrainene capturate în incidentul de la Kerci. El a reiterat că „uşa rămâne deschisă” pentru Ucraina: „ca naţiune suverană, Ucraina are dreptul să aleagă propriile sale aranjamente de securitate”.

De-ar fi aşa, pacea pe care Ucraina doreşte să o obţină de la Moscova are ca preţ chiar o parte din suveranitatea sa. Singura întrebarea este cât va ceda, esenţial pentru Ucraina fiind să rămână, chiar dacă în afara NATO şi UE, şi în afara controlului Rusiei. În găsirea unei soluţii de pace la negocierile în formant normand, respectiv în elaborarea statutului special al regiunii separatiste, aceasta este problema, nu drepturile locuitorilor de Donbass.

De altfel, a lipsit declaraţia statelor NATO în sprijinul Ucrainei, aceasta fiind blocată de Ungaria. Mişcarea este coerentă cu acţiunile anterioare maghiare, de blocare a întregii colaborării politico-militare a Ucrainei cu NATO, inclusiv la nivelul Comitetului NATO-Ucraina. Budapesta a reacţionat la legea care limitează educarea în limba maternă a minorităţilor, votată de Kiev. Motivată de Kiev cu nevoia apărării în faţa acţiunilor destabilizatoare ale Rusiei folosind minoritatea rusofonă, legea afectează educaţia în limba maternă a minorităţilor, inclusiv cea maghiară şi cea română. Chiar şi aşa, reacţia disproporţionată a Ungariei pare, în contextul actual, o lovitură dată pe la spate unei Ucraine cu atâtea probleme de securitate. Vom vedea dacă declaraţia ucraineană privind respectarea drepturile minorităţilor va îndupleca Budapesta. Să remarcă că Victor Orban,  asemenea lui Vladimir Putin, a încercat să îl convingă pe preşedintele Trump că Ucraina este o cauză pierdută, această ţară fiind incapabilă să se ridice din corupţia care o condamnă la stagnare.   

În plan intern, a fost votată legea privind îmbogăţirea ilegală şi a fost luată decizia deblocării privatizării întreprinderilor de stat, dar Zelenski nu a convins. Abia acum, el a anunţat că PrivatBank nu va fi retrocedată oligarhului Kolomoiski, mult prea târziu ca să fie credibil, având în vedere decizia deja luată de Tribunalul de la Londra şi de avertismentele FMI. Şi mai este problema gazului, Rusia nesemnând un contract de tranzit şi livrare a gazului, iar ianuarie 2020 este aproape.

Ucraina intră într-o perioadă critică, preşedintele Zelenski căutând deblocarea situaţiei atât în plan extern, cât şi intern, dar speranţele sunt umbrite de pericolele care pot apărea.

II. UNGARIA - RUSIA. Vizita lui Vladimir Putin la Budapesta.

Vizita lui Vladimir Putin la Budapesta (30 octombrie) continuă relaţiile bune dintre cele două state. Discuţiile au vizat problemele energetice, Budapesta încercând să profite economic în schimbul deschiderii sale politice faţă de Moscova. În limitele fixate de capacitatea Ungariei, Rusia caută să folosească relaţiile cu ea pentru a ieşi politic din izolare şi pentru a îşi concretiza planurile de dominare a pieţei energetice europene.

Preşedintele Vladimir Putin şi Viktor Orban au discutat probleme economice, dar cele politice, deşi ţinute în planul doi, sunt cele mai importante. Tema principală a fost achiziţia de petrol şi gaze din Rusia şi extinderea centralei nucleare de la Paks, proiect care trenează[1]. În acest sens, Viktor Orban a anunţat că Ungaria consideră conducta de gaz Turkish Stream o prioritate, de vreme ce ea deschide o rută alternativă pentru aprovizionare cu gaz rusesc.

Fiecare din părţi şi-a declarat crezul, Orban declarând că „Ungaria este şi va rămâne membru al NATO şi UE, dar asta nu exclude ca, în anumite probleme, să coopereze cu Rusia. Asta am făcut şi asta vom continua să facem”, iar Putin replicând prin lăudarea „cooperării Ungariei cu Rusia, care este un câştig pentru toţi, inclusiv pentru UE şi NATO”. Nu este chiar aşa, perdante fiind statele din primul eşalon NATO şi UE dacă nu se vor adapta la noile schimbări promovate de cele două state. Cât despre Ungaria, ce ar fi dacă fiecare membru UE şi NATO, profitând de siguranţa oferită de această apartenenţă, şi-ar promova egoist şi neprincipial interesele?

Aspectul politic a fost reliefat de Vladimir Putin care a anunţat că s-a discutat „perspectivele normalizării relaţiilor dintre Rusia şi UE”. Acesta este preţul favorizării Ungariei în proiecte energetice de către Rusia, o politică mai activă, în interiorul UE, pentru ridicarea sancţiunilor. Că Ungaria poate, vrea şi prinde curaj este modul în care, din poziţia sa de membru NATO, s-a comportat faţă de Ucraina[2].

Totuşi, există o limită pe care Ungaria nu o poate trece. Acest fapt este vizibil în măsurile de cosmetizare a „reformei justiţiei”, în speranţa că Bruxelles-ul va accepta şi marginalizarea Ungariei prin invocarea Articolului 7 nu va continua. Ungaria rămâne în centrul nemulţumirii UE, nu un subiect important care să influenţeze decisiv politica UE faţă de Rusia (dovada cea mai evidentă, nu a existat un veto al Ungariei privind sancţiunile împotriva Rusiei).  

În spatele truismelor ca „Ungaria este interesată ca relaţiile dintre Rusia şi NATO să se îmbunătăţească. Experienţa istorică şi politică a Ungariei arată că atunci când relaţiile sunt proaste şi există tensiuni, Ungaria pierde” (cine oare nu vrea relaţii bune cu Rusia, dar care sunt termenii şi preţul obţinerii acestora?) se ascunde o strategie consecventă de apropiere având ca bază natura autocratică a celor două regimuri şi interese economice, dar şi politice comune.

Orban a motivat cooperarea nu numai cu Moscova, ci şi cu Turcia, prin considerente geopolitice: „baza cooperării noaste este un simplu fapt geografic, nicio ţară neputând să-şi schimbe numărul de la casă … trăim în triunghiul Berlin – Moscova - Istanbul”. Să fie aşa? Oare Orban nu se joacă[3] cu cei doi „omologi” de la Moscova şi Ankara[4], cu care are aceleaşi reflexe autoritare, protejat de garanţiile generate de apartenenţa la alt triunghi securitar, politic şi economic Berlin – Bruxelles – Washington? Orban are avantajul unei Ungarii puternice economic, social şi militar, aşa cum o arată, prin comparaţie, modul cum Rusia se poartă cu Bulgaria. Chiar dacă Sofia caută relansarea relaţiilor economice, ea constată deteriorarea relaţiilor politice, fiind obligată să expulzeze spioni ruşi sau să nu dea agrementul unui ataşat rus. Motivul constă în slăbiciunea Bulgariei, rămasă în urmă la aceste capitole şi penetrată economic şi politic de către Moscova.

Ascensiunea relaţiilor bilaterale ruso-maghiare, de fapt, dintre Putin şi Orban pune două întrebări: 1) cum ne adaptăm la noile realităţi energetice? Paradigma „dependenţa de gazul rusesc” este pe ducă, după ce atât Nord Stream, cât şi Turkish Stream se apropie de finalizare. Este momentul ca decidenţii să evalueze toate posibilităţile (producţia proprie, mai ales cea din Marea Neagră, interconectarea, precum şi LNG american) alături de realitatea pieţei (importăm gaz rusesc) şi să elaboreze soluţii implementabile; 2) cât de departe va accepta Budapesta să promoveze interesele ruseşti în interiorul UE şi NATO şi cum trebuie să reacţionăm? Fireşte, răspunsul trebuie găsit având în vedere realităţile: place sau nu place, până la Moscova şi Ankara, cea mai apropiată capitală de Budapesta este, din orice punct de vedere am privi, geopolitic, istoric, cultural, politic … Bucureştiul.  Trebuie doar să vedem asta, atât unii, cât  şi alţii, şi să nu uităm că ceea ce ne separă ne şi uneşte.

III. SUA. Camera Reprezentanţilor a votat pentru iniţierea procedurii de impeachment (destituirea preşedintelui).

Deşi acesta nu are şanse de succes, începerea oficială a procesului de impeachment are o semnificaţie deosebită, însăşi funcţionalitatea întregii construcţii instituţionale americane urmând să fie testată. Democraţii cred că au probe indubitabile, dar ele pot fi respinse relativ uşor de către un partid republican captiv preşedintelui Trump. Deşi aproape 50% din electorat[5] este de acord cu impeachment-ul, riscul major pentru democraţi este ca respingerea acestuia în Senat să nu afecteze şansele candidatului său la preşedinţie, într-un context politic mai amoral ca niciodată şi în faţa unui electorat divizat, care alege din considerente economice interne. SUA se scufundă într-o luptă politică de amploare, exact în momentul în care secretarul de stat, Mike Pence, anunţă că tensiunile economice cu China sunt parte a unui conflict mult mai complex, un nou „război rece”.

Camera Reprezentanţilor, dominată de democraţi, a votat (31.10) rezoluţia prin care se iniţiază, formal, procedura de impeachment a preşedintelui Donald Trump. Solicitată insistent de republicani, care au fost deranjaţi de audierile secrete din comisiile dominate de democraţi, rezoluţia fixează etapele şi modul de desfăşurare a acesteia. Astfel, va exista o mai mare transparenţă, respectiv audieri publice, iar echipa de avocaţi a preşedintelui va avea acces la anchetă. Votul, 232 la 196, a urmat linia de partid, democraţii pentru, iar republicanii împotrivă, un indiciu important asupra unui viitor eşec în Senat, unde preşedintele Trump va fi judecat, după ce votul din Camera Reprezentanţilor îl va fi pus sub acuzare.

Totuşi, democraţii au un element important: colaboratori de la Casa Albă au depus mărturie că preşedintele Trump a cerut, în convorbirea avută cu preşedintele Zelenski, un „quid pro quo” ilegal, solicitând, în schimbul ajutorul militar acordat de SUA acestui stat, deschiderea unei anchete care, în final, urma să îl compromită, prin fiul său, pe Joe Biden. Ei se bazează şi pe faptul că transcrierea convorbirii prezentată de Casa Albă nu este „verbatim”, sperând să îl poată acuza pe preşedinte nu numai de abuz de putere, ci şi de obstrucţionarea justiţiei prin alterarea probelor.

Strategia de apărare a preşedintelui Trump, de condamnare a procedurii de impeachment, prezentată ca pe un moft nejustificat al democraţilor („vânătoarea de vrăjitoare”), cât şi pe compromiterea martorilor, nu mai este suficientă. Probabil, echipa sa se va orienta spre bagatelizarea acţiunilor sale, prezentându-le ca fiind elemente fireşti pentru un preşedinte (a cerut lupta împotriva corupţiei, chiar şi într-un caz ce îl viza pe fiul posibilului său contracandidat, la schimb cu acordarea ajutorului militar). Dacă nu apare un val de dezvăluiri care să dea amploare şi gravitatea cazului, şi este puţin probabil să apară aşa ceva, republicanii îl vor apăra pe preşedinte, Senatul urmând să voteze împotrivă.

Indiferent de evoluţia cazului, SUA sunt prinse în această profundă luptă politică. Un element îngrijorător rămâne reiterarea de către lidera democraţilor, Nancy Pelosi, a întrebării: în condiţiile în care acţiunile preşedintelui Trump favorizează, în final, Rusia, cu ce îl are la mână Putin, politic, economic sau personal, pe preşedintele Trump?

În aceste condiţii interne dificile, declaraţiile secretarului de stat Mike Pompeo aduc o altă perspectivă, una periculoasă, asupra tensiunilor economice cu China. Acesta a declarat (31.10) că SUA trebuie să înfrunte Partidul Comunist Chinez.  Menţionând că SUA au căutat să obţină prietenia Chinei, dar şi că poporul chinez şi PCC nu reprezintă acelaşi lucru, el a făcut o adevărată declaraţie de „război rece”: „ei ne asaltează folosind metode care au creat probleme pentru SUA şi întreaga lume şi toţi trebuie să le înfruntăm direct. Nu mai este realist să ignorăm diferenţele fundamentale dintre sistemele noaste şi impactul pe care diferenţa dintre aceste sisteme o are asupra securităţii naţionale americane”. Declaraţia este cu atât mai importantă cu cât vine după acuzele recente ale lui Pompeo privind încălcarea drepturilor omului de către China împotriva uigurilor.   

Reacţia Beijing-ului a fost dură, receptând aceste declaraţii ca atacuri vicioase la adresa Chinei, în contextul în care tocmai s-a încheiat plenara PCC, forul în care, în secret, se iau cele mai importante decizii de politică internă şi externă chineze. Beijing-ul avea, şi aşa, destule probleme de rezolvat, de la tensiunile economice cu SUA şi reducerea creşterii economice la manifestaţiile de protest din Hong Kong.

Ceea ce era de aşteptat s-a întâmplat, SUA identificând cauza tensiunilor sale economice cu China şi a dificultăţilor de ajungere la un acord. Deşi nu a căutat să exporte sistemul său politic, China are o economie, un stat şi o societate definite de conducerea politică a PCC, care, în pofida acceptării unor elemente capitaliste privind economia, rămâne unul fundamental marxist-leninist, element accentuat odată cu consolidarea puterii preşedintelui Xi Jinping. De la identificarea de către Administraţia Trump a problemei economice chineze, a fost din ce în ce mai vizibilă extinderea tensiunilor dintre cele două state în domeniul politicii externe şi cel militar. Teoria convergenţei celor două sisteme era de mult îngropată, mai ales de când a preluat puterea preşedintele Xi Jinping, acum revenind lui Mike Pompeo datoria de a constata această realitate: SUA şi China sunt angajate într-un nou „război rece”, având cauze politice, diferenţa dintre cele două sisteme, chiar dacă aspectele economice au fost cele care au fost vizibile, iar cele militare au fost, o perioadă de timp, ignorate. Faţă de primul „război rece”, SUA nu mai au supremaţia economică asigurată cu uşurinţă şi nici pe cea politică: comunismul chinez este unul de succes, iar chiar Administraţia Trump a fost cea care a ignorat instituţiile, dar şi bazele politice, respectarea drepturile omului, care au asigurat funcţionarea ordinii internaţionale postbelice.

O consecinţă imediată a acestor evoluţii va fi concentrarea SUA asupra problemelor interne, respectiv asupra confruntării cu China.

IV. RUSIA - Exerciţiul strategic nuclear.

Rusia a efectuat cel mai mare exerciţiu post-sovietic cu submarinele sale nucleare din Flota Nordului. De asemenea, a fost lansată, cu succes, de pe un submarin nou, din clasa Borei, racheta SLBM Bulava. Moscova a demonstrat că flota de submarine nucleare, parte a triadei nucleare strategice, îşi poate îndeplini cu succes misiunea de descurajare nucleară, atât prin lansarea unei rachete balistice moderne şi demonstrarea capacităţii de apărare a „bastionului” arctic, din care s-a executat lansarea, cât şi prin capacitatea de a lansa rachete de croazieră de pe submarine capabile să ajungă nedetectate în poziţii (în Atlanticul de Nord, trecând prin „GIA gap”[6]) din care ameninţă adversarul său principal, SUA. În perspectiva apropierii termenului la care expiră New START şi în lipsa deschiderii negocierilor pentru un nou acord, Moscova a trimis mesajul diplomatic că este necesară prelungirea acestuia, nemaifiind timp pentru negocierea unuia nou, şi pe cel militar, prin acest exerciţiu de amploare. 

Rusia a anunţat (30.10) lansarea de către noul submarin nuclear Kniaz Vladimir din clasa Borei (proiect 955A) a unei rachete SLBM Bulava. Lansarea, executată în condiţii reale, din imersiune, a fost făcută din Marea Albă, parte a „bastionului nordic”, ţinta fiind un poligon din Kamceatca. Lansarea a fost prezentată ca fiind una de recepţie, respective de certificare pentru intrarea în regim operaţional a noului submarin înzestrat cu această rachetă.

Anterior, presa norvegiană a anunţat (26.10) că două submarine ruseşti din clasa Sierra, „Pşkov” şi „Nijni Novgorod”, au efectuat, în Marea Norvegiei, teste de scufundare la mare adâncime şi testarea unor sisteme de armament. Această informaţie a fost confirmată, parţial, de către partea rusă.

Nu a fost confirmată, însă, informaţia că Rusia a efectuat, în apele din nordul Europei, cel mai mare exerciţiu, de la căderea URSS, cu submarinele sale nucleare. Presa norvegiană, făcând referire la serviciile de informaţii norvegiene, a relatat  (29.10) despre acest exerciţiu care a verificat capacitatea submarinelor ruseşti de a trece neobservate în Oceanul Atlantic. În cadrul acestei operaţiuni de amploare, săptămâna trecută, cel puţin opt submarine nucleare au părăsit porturile din peninsula Kola având ca misiune să ajungă în Atlanticul de Nord fără să fie detectate de NATO. Operaţiunea a debutat în timp ce ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, şi comandantul Flotei de Nord, VA Aleksandr Moiseiev, efectuau o vizită în Norvegia, ocazie cu care s-a discutat şi situaţia de securitate din nordul Europei.  

În total, au fost detectate zece submarine, din care opt submarine nucleare. Surse din serviciul de informaţii norvegian au transmis că acesta are o imagine relativ precisă a poziţiei acestor submarine: două la vest de Insula Urşilor, două între arhipelagul Svalbard şi coasta norvegiană (în partea sa cea mai estică, Finmark), două în partea de est a Mării Barenţ, păzind intrarea în această mare, iar două în partea de nord a Mării Norvegiei. Operaţiunea ar urma să dureze circa 60 de zile. Serviciile de informaţii norvegiene apreciază că scopul operaţiunii este de a demonstra Washingtonului că Rusia este capabilă să ameninţe coasta de est a SUA, dar şi să îşi protejeze bastionul din care pot fi lansate rachete balistice.

De remarcat sunt:

1) amploarea exerciţiului;

2) exersarea tuturor elementelor descurajării nucleare:

          a) lansarea de rachetă balistică din interiorul „bastionului”[7];

          b) apărarea submarină a „bastionului” de către submarinele de atac şi cele lansatoare de rachete de croazieră[8];

          c) forţarea trecerii de către submarinele nucleare de atac şi cele lansatoare de rachete de croazieră prin „GIA gap” în Atlanticul de Nord, de unde pot lansa rachete de croazieră spre SUA;

3) obţinerea surprizei strategice, prin executarea, neanunţată, a unei asemenea operaţii de amploare (nu este exclus ca lansarea acestei operaţii să fi fost o surpriză … chiar pentru conducerea Flotei Nordului, Kremlinul urmărind să verifice gradul de operativitate al acesteia, având în vedere şi micile eşecuri înregistrate la exerciţiul anterior). La fel de remarcabil este faptul că Marina Norvegiană şi-a făcut datoria, detectând aceste submarine.

Noul „război rece” dintre Rusia şi SUA, respectiv NATO se înteţeşte, Kremlinul fiind hotărât să arate că se află într-o poziţie fruntaşă în noua cursă a înarmărilor. Scopul Kremlinului este păstrarea acordului privind controlul armamentului strategic nuclear, New START, şi extinderea capacităţii sale în domeniul armamentului nuclear sub-strategic, bazându-se, în primul rând, pe dislocarea rachetei de croazieră Kalibr atât pe submarine şi alte platforme navale, cât şi pe uscat (SSC 8).

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 03. – 10.11.2019.

REPUBLICA MOLDOVA. Turul doi al alegerilor locale va decide cine va fi primarul Chişinăului, element local cu importanţă politică mare pentru întreaga ţară. Reprezentantul ACUM, Andrei Năstase are prima şansă, dar cursa este foarte strânsă. Este interesant de urmărit cum vor evolua relaţiile dintre ACUM şi socialişti după aceste alegeri.

SPANIA. Alegerile locale aduc mai multă incertitudine decât oricând. Socialiştii nu vor putea obţine majoritatea, iar extrema dreaptă, VOX, este în creştere. Situaţia este cu atât mai complicată cu cât o coaliţie de guvernare între stânga şi dreapta este aproape exclusă. Dispariţia centrului în favoarea extremei drepte vine pe fondul crizei catalane. Dacă va apărea situaţia în care socialiştii vor avea nevoie de voturile independenţilor, ce vor face aceştia, ştiindu-se cererile maximaliste ale catalanilor? 

AFGANISTAN. După conferinţa de la Moscova, Rusia şi China se implică activ în problema negocierilor de pace, iar SUA par dispuse să accepte această situaţie. Când şi în ce condiţii se vor relua negocierile şi care ar putea fi rezultatul, ştiindu-se că preşedintele Trump vrea retragerea rapidă a trupelor americane?

BALCANI. După „duşul rece” al apariţiei noii strategii a UE pentru statele din regiune, acestea avertizează asupra caracterului destabilizator al stopării, de facto, a accederii lor în UE şi propun soluţii privind o cooperare regională intensificată. Rusia şi alte state cu influenţă sunt gata „să ajute”. După ce a semnat un acord de liber schimb cu Serbia, Moscova a propus unul asemănător Macedoniei de Nord şi Albaniei.

MAREA BRITANIE. După o nouă amânare, avem alegeri anticipate. Chiar dacă sunt în frunte, conservatorii lui Boris Johnson vor avea destule probleme, atât din partea laburiştilor („condamnaţi”, totuşi, să piardă sub conducerea marxistului Jeremy Corbyn), cât şi a rivalităţii cu adepţii unui pro-Brexit dur, precum Nigel Farage. De remarcat, Boris Johnson a refuzat sfatul preşedintelui Trump de a se alia cu Nigel Farage. Urmează să avem cele mai interesante alegeri britanice, care ar putea pune capăt sistemului predominant bipartid. În plus, separatismul scoţian se amplifică, ideea unui nou referendum privind independenţa revenind în prim plan.   

GEORGIA. Atacul cibernetic care a paralizat acest stat va fi urmat şi de alte acte ostile? Ce va urma pentru Georgia, dar şi ce stat urmează la rând pe agenda agresorului cibernetic, uşor de ghicit?

SIRIA. Picând bine pentru preşedintele Trump, moartea lui Abu Bakr al-Bagdadi ridică mai multe întrebări decât răspunsuri. Este SIIL înfrânt? Vor continua lupta SUA sau vor pleca (după ce au revenit la o scară mult mai mică)? Cine va lupta cu teroriştii şi, în final, cine sunt aceştia? Astfel, cei numiţi de Turcia „terorişti”, kurzii sirieni, au luptat, în nord, cu aliaţii Turciei, identificaţi de Vest şi de Rusia ca fiind terorişti. Oricum, Rusia i-a văzut pe aceştia ca fiind terorişti numai în Idlib, apariţia lor în zona de securitate fiind tolerată ca parte a acordului cu Turcia. Calvarul sirian nu s-a încheiat, doar şi-a mutat zona de confruntare: temporar, nordul Siriei; urmează, probabil, Idlib.