Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre
MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (28.01– 03.02.2019)
Monitorul Apărării şi SecurităţiiI. RUSIA. Acordul Intermediate-Range Nuclear Forces (INF) a încetat, odată cu anunţarea începerii retragerii de către SUA.
II. UCRAINA. Petro Poroşenko şi-a anunţat candidatura.
III. MAREA BRITANIE. Acordul privind Brexit repus în discuţie.
IV. KOSOVO. Avertisment din partea SUA.
V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 04.02.-10.02
I. RUSIA
Acordul Intermediate-Range Nuclear Forces (INF) a încetat, odată cu anunţarea începerii retragerii de către SUA. Aşa cum era de aşteptat, de vreme ce Rusia nu a renunţat la racheta SSC8, SUA au anunţat iniţierea retragerii din acordul INF, proces ce va dura şase luni, perioadă în care se mai poate ajunge la o înţelegere privind menţinerea acordului. SUA au sprijinul aliaţilor săi europeni, dar cu un preţ: nu vor disloca rachete cu rază intermediară având încărcătură nucleară în Europa. Rusia a pierdut şansa menţinerii INF, nu a reuşit să divizeze Alianţa, dar mai are posibilitatea renegocierii acordului în perioada de şase luni până la retragerea completă a SUA având avantajul că a furat startul: are deja dislocate patru batalioane de rachete SSC8[1] cu care ameninţă aproape întreaga Europă.
Secretarul de stat american, Mike Pompeo, a anunţat oficial (01.02) că SUA încetează să mai respecte prevederile INF, urmând ca, în decurs de şase luni, să se retragă complet din acest acord[2]. Preşedintele Trump a comunicat (01.02) că retrage oficial SUA din acordul INF, precizând că SUA „vor înceta îndeplinirea obligaţiilor” care decurg din INF începând cu 02.02. El a adăugat că, dacă Rusia revine la respectarea acordului, distrugând toate rachetele şi lansatoarele care violează acordul până în luna august, SUA nu vor continua procesul de retragere. Preşedintele Trump a motivat retragerea SUA din INF generalizând problema: „nu putem fi singura ţară din lume care respectă, unilateral, un asemenea tratat”. El şi-a anunţat deschiderea spre discutarea unui nou acord de control al armamentelor: „sper că suntem capabili să îi adunăm pe toţi şi să semnăm un tratat care va fi mult mai bun”.
NATO a emis un comunicat (01.01) în care statele membre îşi anunţă solidaritatea cu poziţia americană. Conform acestuia, în faţa încălcării de către Rusia a acordului INF prin dislocarea SSC8 (9M729), SUA sunt îndreptăţite să iniţieze retragerea din tratat. NATO a cerut Rusiei să se conformeze acordului INF în perioada de şase luni care urmează. Alianţa are, însă, puţine speranţe că Rusia se va conforma, aşa cum a spus-o Jens Stoltenberg (31.01): „ne pregătim pentru o lume fără INF”. Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a anunţat (01.02), însă, că NATO nu intenţionează să disloce noi rachete nucleare bazate la sol în Europa. Acesta este, probabil, preţul plătit de SUA unor europeni reticenţi faţă de dislocarea de noi rachete nucleare pe teritoriul lor, cea mai îngrijorată fiind Germania. În acest sens, cancelarul german, Angela Merkel, a anunţat (01.01) că „vom folosi aceste şase luni pentru a discuta cu SUA dacă va renunţa la INF”. Pe de altă parte, chiar un politician german, Jürgen Hardt, a identificat unul din scopurile Rusiei: „Putin încearcă să dezbine NATO”.
Rusia a anunţat, prin vocea preşedintelui Vladimir Putin (02.02), că suspendă respectarea prevederilor INF, urmând să se retragă şi ea din INF[3]. Preşedintele Putin a anunţat poziţia inflexibilă a Rusiei, menţinând un ton ameninţător: „vom proceda simetric. Partenerii americani au declarat că suspendă respectarea INF şi la fel vom face şi noi”. El a adăugat că Rusia va crea noi rachete, inclusiv unele hipersonice, şi a cerut guvernului său să nu iniţieze negocieri privind dezarmarea cu Washingtonul, acuzând SUA că nu reacţionează adecvat la asemenea iniţiative: „am cerut, repetat, de-a lungul anilor, discuţii substanţiale în problema dezarmării. Am constatat că, în ultimii ani, partenerii noştri nu au sprijinit aceste iniţiative”. El a mai precizat că: Rusia va începe dezvoltarea de rachete cu rază medie de acţiune, supersonice; Rusia va răspunde similar paşilor pe care SUA îi vor lua în privinţa INF; Sistemele de armament americane ar trebui să fie subiectul unor inspecţii; SUA au violat acordul INF: utilizarea de către SUA a rachetelor dirijate (referire la interceptori) şi dislocarea lor în Europa în lansatoare MK 41 (referire la Aegis Ashore de la Deveselu) reprezintă încălcarea INF. Putin a anunţat că Rusia nu va disloca armele sale în Europa şi în alte regiuni în situaţia în care SUA nu o vor face. Ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, a acuzat SUA că au violat INF şi alte acorduri de control al armamentului, inclusiv cel de proliferare. Ministrul apărării rus, Sergei Shoigu, a anunţat că: „după retragerea SUA din acordul INF, propun utilizarea rachetelor Kalibr de pe lansatoare terestre, lucru care se poate face în limitele bugetului actual”.
La rândul ei, China a cerut SUA (02.02) să rezolve diferendele cu Rusia prin dialog. China este principala beneficiară a existenţei INF, din care nu face parte, dezvoltând nestânjenită sistemele sale de rachete cu rază intermediară de acţiune.
Unde suntem în acest moment? SUA încep retragerea din INF, având sprijinul tuturor statelor NATO, dar lasă deschisă uşa negocierilor, dacă Rusia se conformează INF renunţând la SSC8. După aceste şase luni, vom vedea răspunsul american, probabil, concentrat pe interceptarea rachetelor şi distrugerea lansatoarelor. Ambele sunt operaţii greu de realizat, timpul de reacţie fiind mic, impunând existenţa unor sisteme performante. SUA şi NATO le au (avioanele stealth F22 şi F35, precum şi sisteme de apărare antiaeriană/antirachetă performante), dar multe rămâne de făcut în privinţa detectării la timp a acestor rachete (sisteme moderne C4ISR). Rusia are un avantaj mare, cele patru batalioane SSC8 având capacitatea de lansare comparabilă cu cea a întregii Flote a Mării Negre. Rusia a făcut, ilegal, de mulţi ani ceea ce propune acum Sergei Shoigu (racheta navală Kalibr lansată de pe sistem terestru mobil[4]). Asigurarea preşedintelui Putin privind nedislocare acestor rachete în Europa este inutilă: rachetele SSC8 lovesc aproape întreaga Europă, lansate din adâncimea teritoriului rus, nefiind nevoie să fie dislocate în proximitatea frontierelor europene. Probabil, Rusia va completa aceste rachete cu încă o rachetă de croazieră supersonică (o racheta similară celei navale P-800 Oniks) şi cu o rachetă balistică, pe care a dezvoltat-o deja, eventual cu o încărcătură tip Avangarde[5] (aceasta ar fi „racheta hipersonică”).
Pe de altă parte, este greu de crezut că SUA se vor limita la măsuri defensive, evitând dislocarea de rachete similare celor ruseşti în Europa sau alte sisteme de armament cu efecte similare acestora. Aici începe marea întrebare: vor accepta europenii asta? De răspunsul la această întrebare se leagă toate speranţele ruse. Iar dacă SUA vor să păstreze, cu orice preţ, INF, Rusia cere renunţarea la scutul antirachetă din Europa. Cu certitudine, vin vremuri grele. Nu mai luăm în calcul relaţiile dintre europeni şi Administraţia Trump şi întrebarea tipică preşedintelui american actual: cine plăteşte?
Singura speranţă este ... economia slabă a Rusiei: cu un Putin la 33% popularitate, cu preţul petrolului la doar 55 $/baril şi o economie nereformată, deci neperformantă, la care se adaugă sancţiunile occidentale, Rusia nu îşi permite o cursă a înarmărilor, deşi a furat startul. De aceea, Shoigu a precizat că răspunsul rus se va încadra în alocările bugetare actuale (şi se vor încadra, de vreme ce nu se va mai cheltui nici o rublă, cele patru batalioane de „Kalibr pe lansator terestru”… existând deja!).
Urmează o perioadă de tensiuni şi dezbateri serioase, decizia care va fi luată de SUA, în acord cu partenerii europeni, influenţându-ne securitate mai mult decât ne imaginăm în acest moment.
II. UCRAINA: Petro Poroşenko şi-a anunţat candidatura.
Preşedintele ucrainean în exerciţiu, Petro Poroşenko, şi-a anunţat (29.01) intenţia de a candida pentru un nou mandat. Deşi era de aşteptat, Poroşenko a întârziat neaşteptat de mult, probabil, pentru a îşi pregăti replica faţa de platformele celor doi contracandidaţi mai importanţi. Chiar locul ales, Kruty (unde studenţii şi cazacii ucraineni au apărat Kievul împotriva bolşevicilor în 1918) are o valoare simbolică, evident naţionalistă, Petro Poroşenko prezentându-se ca fiind cel care a consolidat bazele statul ucrainean („armată, limbă şi credinţă”), i-a fixat o direcţie, integrarea euro-atlantică („de la Kruty la Bruxelles”) şi desprinderea de Rusia.
În discursul său, Petro Poroşenko s-a concentrat pe problemele de apărare a ţării şi cele de politică externă, cele în care a avut cel mai mare succes, asigurând, cu sprijinul Vestului, nu numai păstrarea independenţei şi suveranităţii Ucrainei, dar şi sursele financiare necesare supravieţuirii economice şi ajutorul militar necesar renaşterii armatei ucrainene. Poroşenko a promis că va depune candidatura Ucrainei la NATO şi UE în anul 2024 (fireşte, un termen nerealist).
Problema lui Poroşenko este că ucrainenii, deşi sunt, în continuare, preocupaţi de războiul cu Rusia, au o grijă mult mai mare: situaţia economică foarte proastă. Petro Poroşenko a acceptat că, în plan economic, nu a reuşit mare lucru, promiţând că va aduce investitori în ţară începând din 2020 şi că, din 2021, vor creşte salariile, pensiile şi ajutoarele sociale. Promisiuni frumoase, dar fără bază, de vreme ce el a avut tot timpul, până acum, să creeze cadrul juridic şi economic propice investitorilor şi unei creşteri economice care să ducă la un nivel de trai mai ridicat.
Poroşenko a atacat platformele rivalilor săi, avertizând împotriva populismului Iuliei Timoşenko şi a amatorismului (vizat fiind Volodimir Zelenski). El nu a uitat să reamintească despre dezastruosul contract de cumpărare a gazului din Rusia semnat de I.Timoşenko. De asemenea, a atras atenţia asupra propunerii acesteia de a schimba constituţia ţării, avertizând asupra deschiderii căii spre o nouă dictatură.
Poroşenko se prezintă ca salvatorul naţiunii, cel care a condus ţara în momentele grele, reuşind să facă faţă agresiunii Rusiei şi aducând Ucraina aproape de NATO şi UE, fiind singurul care poate continua pe această cale. În plus, recunoscând nivelul de trai dezastruos de scăzut, se prezintă ca fiind cel care, pe baza statului consolidat pe care l-a construit, să înceapă acele reforme care vor aduce succesul economic necesar pentru a ridica nivelul de trai. O întrebare simplă îl poate pune în dificultate: ce l-a împiedicat să o facă până acum şi ce garanţie oferă că va face în al doilea mandat ceea ce nu a făcut în primul: limitarea puterii celor care au acaparat-o, de la oligarhi la cei din administraţia de stat, care abuzează, în interesul personal.
Totuşi, puterea lui Poroşenko constă în faptul că are încrederea puternicilor zilei şi a Vestului, prezentând garanţia că va promova o reformă redusă la minimum necesar, dar reformă. Probabil, dacă va reuşi să ajungă preşedinte din nou, Poroşenko va încerca să facă ceva, dar numai presat fiind de Vest, scuza cu prioritizarea luptei împotriva agresiunii ruse fiind depăşită. Oricum, problema agresiunii ruse rămâne o constantă, iar asta îl avantajează pe Poroşenko, ceilalţi candidaţi fiind vagi în privinţa modului cum vor rezolva această problemă, pe când el doar trebuie să reitereze faptul că va continua pe drumul de acum: fermitate faţă de Rusia şi forţarea implementării Acordurilor de la Minsk, mai întâi în formă militară (practic, retragerea Rusiei din Donbas) şi, abia mai apoi, cedările politice în faţa unor separatişti aduşi sub controlul Kievului. Este greu de crezut că asta se va realiza vreodată, dar măcar poate servi ca reper în faţa viitorului nesigur pe care îl propun ceilalţi doi.
Dar până acolo, mai este, Poroşenko riscând să nu intre în turul doi, ce să mai vorbim de înfrângerea Iuliei Timoşenko. Chiar şi printre puternicii zilei sunt mulţi care nu mai sunt de partea lui Poroşenko, chiar unii aliaţi cunoscuţi lipsind de la lansarea sa (Vitali Klitschko, Arsen Avakov şi Arseni Yatsenyuk). Totuşi, Poroşenko are şanse mari, tocmai prin faptul că este acel „rău mic, dar cunoscut” în faţa necunoscutului nesigur reprezentat de contracandidaţii săi. Ceea ce trebuie să facă pentru a câştiga este să aducă asigurarea că ucrainenii nu se vor scufunda în sărăcie, aşa cum se întâmplă acum.
III. MAREA BRITANIE. Acordul privind Brexit pus în discuţie.
Dezbaterile din Parlament (29.01), respectiv amendamentele aduse, care par că au produs o răsturnare de situaţie, au fost de fapt o readucere a procesului Brexit sub controlul majorităţii conservatoare pro-Brexit şi aruncarea mingii, devenită acum „cartof fierbinte”, în curtea Bruxelles-ului. Autorul este chiar Teresa May, cea care a fost în spatele amendamentului privind redeschiderea discuţiilor cu Bruxelles-ul, deşi, din discuţiile pe care le avusese în prealabil cu europenii, îi era clar că aceştia se vor opune renegocierii.
Ce au adus nou discuţiile din Parlamentul britanic? Mai întâi, un amendament prin care Parlamentul se opune prelungirii termenului de plecare a Marii Britanii din UE. Deci, avem un termen fixat de plecare, fără nici o amânare. Astfel, speranţa celor anti-Brexit de a prelungi situaţia prezentă, eventual cu organizarea unui referendum, a devenit o iluzie.
Printr-un al doilea amendament, Parlamentul respinge părăsirea UE fără un acord, opunându-se, astfel, Blind Brexit-ului, deşi nu îl exclude. Blind Brexit rămâne o realitate, dar Parlamentul britanic s-a spălat pe mâini: este împotrivă, iar dacă se întâmplă, vina va fi a … UE, care nu a arătat flexibilitate în faţa cererilor reînnoite britanice. Astfel, Blind Brexit a devenit acum element de şantaj al Teresei May, respectiv al conservatorilor pro-Brexit la adresa Bruxelles-ului.
Printr-un al treilea amendament, Parlamentul sprijină ideea Teresei May de redeschidere a negocierilor cu Bruxelles, urmând să găsească o „alternativă” la „backstop”. Aceasta este problema care îi preocupă pe conservatorii pro-Brexit (mulţi fiind pentru un Brexit dur, care să limiteze legăturile post-Brexit cu UE), nu atât pentru că ar putea introduce o frontieră internă britanică, cât pentru că le este teamă că UE şi-ar păstra capacitatea de a avea un cuvânt de spus în viitoarele acorduri ale Marii Britanii. Europenii, liderii cei mai importanţi şi negociatorii, au refuzat (30.01), în bloc, redeschiderea negocierilor privind acordul la care s-a ajuns.
De unde, până acum, Teresa May părea că şantajează propriul Parlament cu un acord încheiat cu o UE responsabilă, cu care părea complice în seriozitate şi responsabilitate, ea şantajează acum Bruxelles-ul cu noul mandat pe care îl are din partea Parlamentului său: redeschideţi negocierile şi schimbaţi „backstop-ul” cu „alternative acceptabile” sau sunteţi responsabili de părăsirea UE de către Marea Britanie fără niciun acord, respectiv un Blind Brexit.
Fireşte, experţii europeni responsabili ştiu jocul şi se vor mulţumi să ofere doar adăugarea unor elemente lămuritoare şi asiguratoare privind „backstop-ul”, dar nu o renegociere care ar trebui să îl înlocuiască cu … nedefinite „alternative”. Dar problema a devenit una politică, nu tehnică, iar britanicii, aceeaşi Teresa May care îşi ruga prietenii europeni să o înţeleagă, ar putea juca dur, uitând de declaraţia politică ataşată acordului negociat şi aprobat, deja, de europeni.
În acest timp, oamenii de afaceri sunt cei care trimit semnale negative, întrebându-se cât de prost se va termina această aventură. UE, având atâtea griji, va trebui să se resemneze că a pierdut, cu adevărat Marea Britanie şi să se uite la problemele care bat la uşă: nu atât politica, pe cât economia Italiei (intrată în recesiune, exact în momentul în care banii încep să se ducă pe populisme) şi combinaţia populişti & extrema dreaptă (în Est, profitorii post-comunişti intră la ambele capitole, deşi majoritatea lor se prezintă ca fiind de … stânga, mai puţin „micuţul dictator” de la Budapesta, care … vom vedea chiar noi cât de dreapta este!).
IV. KOSOVO. Avertisment din partea SUA.
În această săptămână, liderii kosovari au reacţionat la avertismentul primit din partea SUA, încercând să amâne inevitabilul, renunţarea la taxele vamale introduse, fapt care va permite revenirea la masa negocierilor a celor două părţi.
SUA au trimis (25.01) un avertisment Pristinei, cerându-i să suspende imediat tarifele de 100% introduse pentru produsele sârbe, în caz contrar urmând să sufere „consecinţe” în relaţiile sale cu Washingtonul: „reiterăm poziţia noastră că suspendarea imediată a taxelor vamale pe importurile din Serbia este o măsură necesară pentru a restabili dinamica procesului de dialog între cele două părţi”. Avertismentul se adaugă celui european, având însă o greutate mult mai mare atât pentru că SUA rămân principalul susţinător al „protectoratului Kosovo”, cât şi de faptul că poziţia americană nu este subminată din interior, cum este cazul celei europene, fiind clar că, fără sprijinul politic al unor state europene importante, guvernul kosovar nu şi-ar permite să continue aceste măsuri.
Prim ministrul kosovar, Ramush Haradinaj, a publicat (29.01) o scrisoare pe care ar fi trimis-o conducerii unor statelor occidentale importante (SUA, Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie) în care a propus organizarea unei conferinţe internaţionale care să ducă la un acord între Kosovo şi Serbia care să normalizeze relaţiile dintre ele. Haradinaj a afirmat că un asemenea acord ar permite suspendarea imediată a taxelor, dar a avertizat că el nu trebuie să conţină schimb de teritorii. El a mai introdus şi alte condiţii: accesul kosovarilor fără viză în UE, implementarea acordului energetic semnat de cele două părţi, îndepărtarea de către Serbia a obstacolelor împotriva produselor din Kosovo şi declaraţia publică că „nu va acţiona împotriva aspiraţiilor Kosovo ca stat suveran”. Serbia nu a răspuns la propunerea acestuia. Fireşte, „vrabia mălai visează”, dar este oare Haradinaj în poziţia în care să fixeze asemenea condiţii?
Acelaşi Ramush Haradinaj a declarat că un acord între Serbia şi Kosovo ar fi fost posibil în acest an, dar că acesta nu trebuie să includă modificare graniţelor, schimbul de teritorii putând să trezească vechile tensiuni din Balcani. Poziţia lui Haradinaj coincide cu cea germană, acest stat fiind cel care a blocat o poziţie a UE deschisă spre acceptarea unui asemenea schimb. Doar privind spre Bosnia-Herţegovina, putem înţelege o asemenea poziţie. Măsura schimbului de teritorii a circulat înainte de ultimele tensiuni dintre cele două părţi, generate unilateral de Pristina, prin votarea legii privind crearea forţelor armate şi, mai ales, introducerea taxelor vamale.
Preşedintele Kosovo, Hashim Thaci, a anunţat (29.01) că a trimis pe 08.01 o scrisoare preşedintelui american, Donald Trump, în care a scris că un acord de normalizare a relaţiilor dintre Kosovo şi Serbia este acum „aproape de a fi realizat”. El s-a declarat gata să facă tot ceea ce este necesar pentru a se ajunge la „un acord complet şi echilibrat care să acopere toate problemele, încheind astfel conflictul vechi de un secol cu Serbia şi să aducă pace în întreaga regiune”.
Mai întâi, de remarcat diferenţele dintre cei doi foşti lideri UCK reprezentând interesele unor clanuri diferite (baza politică în Kosovo), dar şi având sponsori politici externi diferiţi. Poziţia lui Hashim Thaci este mai deschisă şi ar putea avea succes, dacă SUA se implică, iar, intern, îl convinge pe Haradinaj să renunţe la măsurile luate (adevărate acţiuni de guerilă la nivel de stat, ele având o ţintă vulnerabilă: sârbii din Kosovo). Ramush Haradinaj rămâne un extremist, chiar şi ajuns în poziţia de prim ministru, iar sponsorii săi externi trebuie să fie atenţi cu acest aspect.
Serbia a tăcut, aşteptând ca Vestul să îi oblige pe liderii de la Pristina să revină la o poziţie cooperantă. Probabil, şi lecţia învăţată este analizată la Belgrad: ce a reuşit cu interzicerea accesului Kosovo la Interpol, de vreme ce sârbii de la nord de Ibar au viaţa din ce în ce mai grea? Vizita de lucru a prim ministrului sârb în SUA este dătătoare de speranţe, Washingtonul fiind cel care, dacă vrea, va mişca lucrurile din loc. În spatele uşilor închise, foarte probabil, se caută soluţii, dar sponsorii trebuie să lămurească ceea ce vor, înainte să propună celor două părţi să ajungă la un acord. În plus, imparţialitate este o condiţie care nu a fost îndeplinită, sârbii, indiferent de ceea ce au făcut extremiştii săi, în numele lor, în trecut, nefiind convinşi că Vestul depăşeşte condiţia de sponsor al „protectoratului”. Nici iluzia Belgradului că Rusia sau China vor fi parte a soluţiei, nu este valabilă. Cele două puteri vor sprijini Serbia împotriva Vestului, nu alături de Vest pentru găsirea unei soluţii.
Pe de altă parte, Kosovo şi Serbia au un mare dezavantaj – dacă nu creează crize, nu sunt importanţi, Vestul având griji mai mari. Iar timpul trece, pentru ambele părţi. Paradoxal, preşedintele Vučić mai are o grijă – să scape din îmbrăţişarea Moscovei, bună atâta vreme cât Belgradul s-a cramponat în nerecunoaşterea statului Kosovo, negativă din momentul din care vrea să se rupă de trecut şi să se îndrepte spre un viitor european. Poate chiar asta este, cu adevărat, marea problemă a preşedintelui Vučić şi nu agresivitatea Pristinei şi nici demonstraţiile opoziţiei în faţa „dictaturii paternaliste” pe care a construit-o (cel puţin pentru viitorul apropiat). Cât despre kosovari, chiar preşedintele Thaci le-a transmis un avertisment parlamentarilor şi guvernului: ar fi bine să nu se pună cu sponsorul principal, SUA.
V. Evoluţii de urmărit în săptămâna următoare.
Venezuela. Agonia unui regim populist de stânga ocupă scena politică internaţională. Este important să vedem cum se va comporta adversarul Occidentului, Rusia. Până în prezent, Rusia, complice cu Turcia şi, probabil, cu Iran, ia aurul acestei ţări, deşi neagă, ca de obicei. De remarcat, solidaritatea Vestului, promovând principiile democratice şi drepturile omului, după ce Washington-ul cam uitase să le mai pomenească. Pentru noii colonialişti (economic, China, iar militar, Rusia), Venezuela ar putea reprezenta un eşec important, majoritatea statelor din America de Sud şi Centrală fiind împotriva acestui regim. Nu atât reacţia Vestului, cât cea a statelor din regiune indică cine are dreptate în Venezuela. Pericolul unui război civil nu poate fi exclus.
Marea Britanie. Negocierile care se redeschid la Bruxelles sunt cu atât mai interesante cu cât britanicii vor încerca să spargă unitatea blocului european (precedentul propunerii poloneze a fost un semnal în acest sens), vizaţi fiind cei mai slabi, cei ai căror guverne nici nu prea au habar care le sunt interesele naţionale. Timpul trece, presiunea creşte şi … se caută un vinovat. Acum, când plecarea Marii Britanii este de domeniul evidenţei, important este în ce termeni ne despărţim.
Republica Moldova. Se intră în linie dreaptă pentru alegerile parlamentare. Igor Dodon a fost la Moscova ca să obţină sprijin: ceva amăgiri economice şi declaraţia politică a lui V.Putin că Rusiei nu îi este indiferentă viitoarea structură a Parlamentului din RM. Avertismentul SUA, precum şi cel al europenilor privind alegeri libere nu îl împiedică pe Vlad Plahotniuc să facă ce vrea, doar are statul în mână. Deşi perspectiva unei victorii a socialiştilor, contrabalansată doar de cea a lui Vlad Plahotniuc este din ce în ce mai clară, opoziţia nu şi-a spus ultimul cuvânt şi nici UE.
Negocierile SUA – CHINA. Au apărut semnale privind ajungerea la un acord după vizita unui înalt demnitar chinez la Washington, dar nimic nu este aşa cum apare. Edificator în acest sens este cazul concernului Huawei. SUA au trecut, în sfârşit, la ofensivă, acuzând China de tot ceea ce se bănuia: spionaj, furt de tehnologie, practici economice ilegale şi încălcarea sancţiunilor. De asemenea, conexiunea Rusia – China, din ce în ce mai apropiate politic, militar şi în alte domenii, a fost evidenţiată de serviciile secrete americane. Asta e important şi pentru noi, nu de altceva, dar, dacă privim orice hartă a iniţiativei chineze „Belt and Road”, aceasta trece prin Dobrogea/România, o regiune aflată şi în atenţia Rusiei. Deja, fără să ştim prea clar cum s-a ajuns aici, există o rafinărie proprietate chinezească în Dobrogea.
AFGANISTAN. Progres în negocierile dintre talibani şi SUA.
Pentru prima dată în ani, negocierile dintre SUA şi talibani dau rezultate, apărând perspectiva soluţionării conflictului, deşi mai sunt multe etape de parcurs până acolo. Soluţionarea acestui conflict, atât de departe de noi, are o importantă deosebită pentru noi: militarii români se vor întoarce acasă, după ce au fost, până la capăt, alături de aliatul nostru cel mai important în acest „război uitat de la capătul pământului”. Marea întrebare este dacă talibanii acceptă negocieri directe cu puterea de la Kabul, anunţul SUA de retragere a trupelor sale nefiind un stimulent pentru cedări din partea lor. Pe de altă parte, presiunile americane asupra Pakistanului dau rezultate şi s-ar putea să avem o soluţie.
[1] Un oficial american a precizat că Rusia are operaţionalizate, deja, patru batalioane de rachete SSC8 (9M729), 16 sisteme de lansare (64 de lansatoare) cu aproape 100 de rachete, la bazele cu sisteme Iskander din toate cele patru regiuni militare.
[2] Conform prevederilor, s-a anunţat retragerea, procesul urmând să dureze şase luni, dacă Rusia nu se conformează, în continuare, prevederilor acordului.
[3] Caracterul improvizat al strategiei ruse de prezentare a unei poziţii dure, de la cel mai înalt nivel, şi numai ulterior, a unei deschiderii spre negocieri, a fost trădată de o mică gafă: comunicatul MAE rus, semnat de Maria Zaharova, privind deschiderea Rusiei spre dialog a fost retras de agenţia RIA, după ce acesta fusese deja publicat.
[4] În întreaga tragedie a distrugerii unui acord important, avem şi comedia “maskirovka”. Astfel, Rusia a instalat Kalibr pe lansator terestru Iskander K de ani de zile, dar a continuat să nege, uneori ajungând la ridicol: la prezentarea făcută ataşaţilor militari de la Moscova, Rusia a prezentat vehiculul platformă de lansare şi tubul de lansare, dar nu şi racheta în sine. Fireşte, fiind dat calibrul şi lungimea rachetei, raportul dintre greutatea încărcăturii de luptă şi greutatea combustibilului determină raza de acţiune a rachetei, chiar şi o simplă vizualizare a rachetei dând o imagine grosieră asupra razei de acţiune a acesteia.
[5] Aceasta ar putea însemna rachetă hipersonică de care se pomeneşte: o rachetă balistică având un vehicul care să manevreze la viteze hipersonice pe partea descendentă a traiectoriei.