MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL - 27.09- 04.10.2020

I. UNIUNEA EUROPEANĂ. Consiliul European. 

La această reuniune (specială, şi dacă ţinem cont de orgoliul lui Charles Michel) a liderilor statelor europene (01-02.10), UE trebuia să ia decizii privind criza din Belarus şi acţiunile Turciei în Mediterana de Est. Europenii au decis, în sfârşit, sancţiuni limitate împotriva Minskului, constrânşi fiind de realitatea politică din Belarus şi de rolul jucat de Rusia. În privinţa Turciei, nodul gordian cipriot a fost desfăcut, trasându-se o cale de acţiune: UE a transmis Turciei o avertizarea privind viitoare sancţiuni, însoţită de „zăhărelul” unor stimulente, precum şi o perioadă de graţie (până în decembrie), încetând să se mai complacă în confuzia ameninţărilor neprecizate. UE pare să fi reuşit să împace necesitatea unei reacţii principiale la cele două crize cu constrângerea unei realpolitik (dictată de faptul că abordarea ei soft nu o favorizează în faţa celor două puteri regionale agresive, Rusia, cu sfera sa de influenţă, şi Turcia, cu propria zonă de acţiune). Ankara a devenit, dacă nu o generatoare de crize, un amplificator al acestora (la reuniune s-a discutat şi Nagorno-Karabah), iar Moscova face ce vrea în „sfera sa de influenţă”, ştiind că nu poate fi ignorată, indiferent de comportamentul său (cum o arată criza din Belarus şi cazul Navalnîi[i]). „Elefantul din încăpere” a fost conflictul dintre Parlamentul European & Comisia Europeană şi regimurile de dreapta cu tendinţe autoritare din Polonia şi Ungaria privind intenţia Bruxellesului, sprijinit de preşedinţia germană, de condiţionare a ajutorului economic european post-criză de respectarea normelor statului de drept. Deşi Charles Michel şi-a exprimat speranţa că obstacolele apărute în condiţionarea planului de finanţare post-criză de respectarea statului de drept vor fi depăşite, nu va fi chiar atât de simplu, aceste regimuri nefiind pregătite să renunţe nici la încălcarea normelor statului de drept, care le asigură baza politică, nici la banii europeni cu care, economic vorbind, şi-au construit aceste regimuri, Viktor Orban excelând (regimul său este campion la fonduri europene alocate a căror cheltuire nu poate fi justificată).  

În sfârşit, UE a adoptat măsuri împotriva conducerii din Belarus, impunând sancţiuni asupra a 40 de oficiali beloruşi acuzaţi că sunt responsabili de falsificarea rezultatelor alegerilor şi de represiune, dar nu şi asupra lui Alexander Lukaşenko. Acest lucru este, probabil, determinat de faptul că UE nu vrea să taie complet punţile cu dictatorul de la Minsk, sperând că un dialog politic al acestuia cu opoziţia belorusă, facilitat de participarea occidentală, mai este posibil. În replică, Minskul a anunţat că are în vedere încetarea relaţiilor diplomatice cu UE, lucru pe care nu îl va face. De remarcat, nerecunoaşterea lui Lukaşenko ca preşedinte al Belarusului nu apare, explicit, în comunicatul reuniunii, chiar dacă a fost menţionată verbal de către mulţi oficiali europeni, iar asta spune multe despre dilema în care se află UE, prinsă între ceea ce ar trebui şi ceea ce poate să facă. 

În privinţa Turciei, europenii au promis Ciprului un plan concret de acţiune, pentru a putea obţine ridicarea vetoului privind sancţiunile asupra conducerii Belarusului. Ciprul ceruse declanşarea automată a sancţiunilor, dacă Turcia continuă să efectueze prospecţiuni în apele sale, însă nu a obţinut decât o condamnare puternică a acţiunilor turce, chemarea la dialog şi ameninţarea cu sancţiuni „dacă acţiunile unilaterale şi provocările” vor continua în perioada următoare, până la reuniunea liderilor europeni din 10-11 decembrie. Acest avertisment este însoţit de stimulente, UE promiţând că va actualiza acordul vamal cu Turcia, va analiza problema liberalizării vizelor şi va continua cooperarea în problema migraţiei (practic, plata către Ankara a unor sume de bani, Turcia acuzând UE că nu şi-a îndeplinit promisiunile făcute în acordul din 2016, dar uitând ultima criză migratorie pe care a declanşat-o). Ankara a respins avertismentul european, apreciind că acesta este „neconstructiv”. Neoficial, s-a transmis mesajul că Ankara nu se va lăsa influenţată de acest avertisment, dar, aşa cum o arată ultimele acţiuni turce din apele revendicate de Grecia, Recep Erdogan nu îşi poate permite să îl ignore, mai ales că Franţa va ridica la nivel european şi problema implicării Turciei în războiul din Caucaz (în special, folosirea jihadiştilor sirieni). 

În cazul Navalnîi, Germania a transmis că aşteaptă rezultatele anchetei OPCW şi apoi se va consulta cu europenii în privinţa măsurilor pe care le va lua împotriva Rusiei. Ministrul de externe german, Heiko Maas, a anunţat (03.09) că Germania va solicita sancţiuni europene împotriva Rusiei în problema otrăvirii opozantului Alexei Navalnîi cu un agent neuroparalizant interzis de acordurile internaţionale. În condiţiile în care Moscova nu a răspuns la cererile Germaniei, Franţei şi ale altor state occidentale de oferire a unor explicaţii legate de acest caz, Heiko Maas a afirmat că „nu există altă cale decât sancţiunile”. Acestea trebuie să fie proporţionate, dar „o gravă violare a Convenţiei Internaţionale privind Armele Chimice nu poate fi lăsată fără răspuns”. În această problemă, „Europa este unită”. Liderii europeni urmează să discute această problemă la summit-ul din 15-16.10.2020. În linia lansată de Angela Merkel, Maas a afirmat că, dacă rezultatele laboratoarelor europene (german, francez şi suedez) vor fi confirmate de către OPCW, va exista un răspuns clar din partea UE. Maas a sugerat că sancţiunile nu vor include măsuri împotriva gazoductului Nord Stream 2, invocând numărul mare de firme europene implicate în construirea acestuia, precum şi numărul de locuri de muncă care s-ar pierde. La reuniune s-a mai discutat şi China, concluzia Angelei Merkel rezumând poziţia europeană privind acordul comercial: „Barierele ridicate de China investitorilor sunt prea mari, este nevoie de reciprocitate. Orice acord între China şi UE asupra investiţiilor trebuie să implice reciprocitatea, firmele europene urmând să se bucure în China de aceleaşi libertăţi ca şi firmele chinezeşti în Europe”.

II. BELARUS. În sfârşit, Vestul a instituit unele sancţiuni.

Criza din Belarus s-a cronicizat, iar puterea lui Lukaşenko s-a consolidat, chiar dacă demonstraţiile continuă. Lukaşenko a stabilizat situaţia, având asigurat sprijinul economic al Rusiei, şi, decisiv, „ecranul protector” pe care Moscova l-a construit în jurul regimului său, prin sprijinul politico-diplomatic (împiedicând implicarea Vestului în facilitarea unui dialog putere-opoziţia, fapt care ar fi reprezentat o reală ameninţare pentru dictator) şi cel militar (printr-o prezenţă militară continuă, o concretizare a ameninţării că, în situaţia în care dictatura, nu neapărat dictatorul, ar fi ameninţată, Moscova este gata să intervină militar). În sfârşit, Vestul a instituit unele sancţiuni. Marea Britanie şi Canada, urmate de UE şi SUA au luat decizia sancţionării unor persoane din cadrul regimului Lukaşenko (doar primele două l-au inclus şi pe dictator pe lista celor sancţionaţi). Nerecunoaşterea lui Lukaşenko ca preşedinte a rămas la nivelul declaraţiilor verbale, doar Lituania luând o decizie în Parlament. Lidera opoziţiei, Svetlana Ţihanoiskaia, este în dialog cu liderii occidentali, dar asta nu modifică raportul de forţe, ea fiind doar un simbol exilat. S-a ajuns în situaţia în care întrebarea nu mai este când pică Lukaşenko (nici el nu are un viitor sigur, spre deosebire de dictatura sa), ci când demonstraţiile încep să scadă în intensitate, forţa activă a societăţii beloruse neputând continua lupta în situaţia de izolare actuală (avem din ce în ce mai puţine informaţii din Belarus). Beloruşii află pe pielea copiilor lor ce înseamnă să accepţi la putere, prin vot, un dictator post-sovietic, care aduce, implicit, apartenenţa la sfera de influenţă a Rusiei putiniste: nu mai poţi să scapi de el, indiferent de ceea ce votezi.

Regimul Lukaşenko şi Rusia cooperează strâns pentru încheierea crizei, rezolvând-o în termenii lor. Într-o convorbire telefonică avută cu Lukaşenko (02.10), preşedintele rus Vladimir Putin a confirmat „dorinţa reciprocă de intensificare a relaţiilor” dintre cele două state: “a fost subliniată satisfacţia că guvernele din cele două state au făcut paşi specifici pentru întărirea relaţiilor de colaborare în toate sferele, inclusiv cel al relaţiilor regionale”. În traducere, totul decurge conform planului de consolidare a dictaturii lui Lukaşenko, acesta plătind cu integrarea statului belorus în Rusia. Astfel, a fost discutat „stadiul implementării acordurilor la care s-a ajuns la întâlnirea de la Soci”. Vladimir Putin este convins că “problemele apărute în Belarus vor fi rezolvate în curând”.

Aparent, opoziţia a făcut progrese, dar acestea sunt doar simbolice, fără influenţă directă asupra situaţiei. Lidera din exil a opoziţiei, Svetlana Ţihanoiskaia, s-a întâlnit cu preşedintele francez, Emmanuel Macron. Aceasta urmează să se deplaseze la Berlin, unde ar putea să aibă o întrevedere cu Angela Merkel. Însă, liderii europeni ştiu că ea este doar un lider simbol în exil, fără o pondere mare în ecuaţie, de vreme ce opoziţia din Belarus este în pericol să fie strivită de putere. În plus, Ţihanoiskaia este doar parte a unei soluţii improvizate de opoziţie după ce contracandidaţii lui Lukaşenko au fost arestaţi, cel puţin unul dintre aceştia fiind apropiat de Moscova (Putin l-ar fi întrebat pe Lukaşenko de soarta acestuia, un indiciu că şi Moscova pregăteşte un dialog între putere şi „opoziţia ei”).

Emmanuel Macron a declarat că europenii vor încerca să medieze în criza din Belarus, OSCE fiind cel mai potrivit cadru de mediere. După ce a instituit sancţiuni limitate, Vestul nu are altă soluţie decât medierea OSCE. În buna tradiţie a intervenţiei franceze/europene în sfera de influenţă a Rusiei, şi aceasta va eşua. Aceste medieri au fost necesare pentru a da aparenţa stopării crizei, dar nu şi suficiente pentru rezolvarea justă a lor, doar creând cadrul internaţional în care a fost implementată soluţia Rusiei: în Georgia, acordul a încheiat războiul, dar Abhzia şi Osetia de Sud au fost desprinse de statul georgian şi integrate în Rusia, iar în Ucraina, războiul a scăzut ca intensitate după încheierea acordurilor de la Minsk, dar conflictul nu s-a încheiat, Rusia căutând să-şi impună o soluţie politică. Probabil, aşa se va încheia şi criza din Belarus, deşi aici Rusia s-ar putea să nu accepte nici măcar această implicare a OSCE. Singurul obstacol în faţa planurilor celor doi rămâne rezistenţa belorusă, izolată şi supusă unei represiuni prea puţin vizibile pentru noi.   

III. FRANŢA/SUA/EUROPA. Vizita lui Emmanuel Macron în statele baltice şi cea a lui Mike Pompeo în Grecia şi Italia.

Cele două turnee, oricât de diferite ar fi, ating, în principal, o singură problemă, rolul SUA în Europa:  în faţa ameninţărilor şi provocărilor, poate Europa continua singură sau rămâne alături de SUA, chiar dacă Washingtonul este „mai puţin global”? Macron nu i-a câştigat pe baltici cu apelul său pentru o Europă angajată într-un dialog strategic cu Rusia şi suverană în raport cu SUA, în timp ce Pompeo a arătat sprijinul american pentru Grecia în detrimentul Turciei, acesta fiind principalul element care descurajează Ankara. Însă, Pompeo a aflat, după refuzul Papei de a avea o întâlnire cu el, că SUA, deşi strict necesare europenilor, nu mai sunt „first” (aşa cum erau odinioară, când nu clamau această poziţie), ci doar unul din statele importante, având mari probleme acasă (se pare că Papa nu a dorit să fie un element în campania electorală a preşedintelui Trump). Deşi ambele tendinţe sunt periculoase, ele nu reprezintă o ameninţare existenţială la adresa relaţiei transatlantice, aşa cum a demonstrat-o vizita lui Macron la trupele franceze dislocate la baltici pentru a îi apăra de viitorul partener de dialog strategic, dar şi cea a lui Pompeo la Atena în vederea consolidări relaţiilor militare cu un stat european, participând, astfel, la apărarea Europei.   

Vizita lui Mike Pompeo (30.09) a reflectat bunele relaţii greco-americane, respectiv sprijinul militar pe care SUA îl acordă Greciei. Mesajul este că, între Atena şi Ankara, SUA au înclinat către prima. Semnalizând o răcire a relaţiilor cu Turcia, Pompeo a lăudat relaţiile greco-americane, descriind baza din Creta ca fiind una importantă pentru navele americane: „demonstrând cele mai puternice relaţii militare din Europa, un pilon al stabilităţii în Mediterana de Est”. Apropierea SUA de Grecia are loc pe fondul răcirii relaţiilor sale cu Turcia, viitorul bazei americane de la Incirlik fiind pus sub semnul întrebării. Grecia va construi o a doua bază militară în Creta şi o va extinde pe cea navală de la Souda, Pompeo remarcând că nava americană USS Hershel “Woody” Williams (expeditionary sea base/ESB, un adevărat FOB plutitor) va fi dislocată aici. În Italia (stat care are cu SUA o relaţie politico-militară foarte bună), Pompeo a atras atenţia asupra relaţiilor Romei cu China, privind asigurări că, deşi promovează relaţiile economice cu China, Italia nu va pune în pericol nici interesele sale de securitate, nici pe cele ale SUA.

Scopul vizitei preşedintelui Emmanuel Macron în Lituania şi Letonia a fost să îi convingă pe baltici că iniţiativa sa de lansare a unui dialog strategic cu Rusia şi construirea unei Europe a cărei apărare să nu fie dependentă de SUA este viabilă, necesară şi implementabilă, dar nu a reuşit în acest demers. Macron a afirmat că un dialog cu Rusia este necesar, dar acesta trebuie să fie unul realist, fără complezenţă sau naivitate, argumentând prin istoria şi geografia comună („nu ne putem comporta ca şi cum Europa ar fi o insulă depărtată de Rusia”). Macron a adus ca dovadă a realismului său faţă de Rusia chiar poziţia franceză în cazul Navalnîi. Balticii au avut o poziţie reticentă, rezumată la a respinge un dialog de dragul dialogului, care ar avantaja Rusia, acceptarea ei ca partener de dialog, în actualele condiţii, favorizând continuarea comportamentului agresiv al acesteia. Macron a insistat pentru achiziţionarea de către europenii a armamentului european, nu a celui american. El a prezentat ideea unei Europe suverane, având o putere de decizie pe măsura ponderii sale, în faţa marilor puteri precum SUA şi China. Fireşte, se ridică întrebarea: de ce să o terminăm cu americanii (când ei ne apără, lucru pe care nu îl putem face singuri, oricât s-ar implica Franţa la nivel european) şi să dialogăm cu Rusia (deşi aceasta numai de dialog angajant nu a dat dovadă)? Cu certitudine, propunerea lui Macron de dialog strategic cu Moscova nu va atinge, nici pe departe, aprobarea europenilor. Dacă Parisul crede că, amorsând un asemenea dialog, obţine ridicarea sancţiunilor, foarte probabil, se înşeală. Însă, în măsura în care este realistă şi limitată, iniţiativa franceză are şi părţi bune: chiar dacă Moscova va lua doar ceea ce îi va conveni din acest dialog, el este necesar, fie condus numai de Franţa. De asemenea, Europa trebuie „să crească”, dar suveranitatea sa trebuie manifestată, înainte de toate, în faţa adversarilor şi competitorilor, nu în faţa unui stat care este ghidat de aceleaşi principii democratice, politice şi economice ca şi europenii (aceasta fiind baza relaţiei transatlantice). 

Să remarcăm rolul activ pe care Macron l-a asumat, în numele Europei, în conflictul din Caucaz, propunând medierea şi sprijinind partea armeană. Poziţia franceză nu este determinată numai de influenţa politică a minorităţii armene, ci de perceperea Turciei ca reprezentând o ameninţare naţionalist-islamistă, provocând destabilizarea în „arcul de ameninţări MENA”, mai ales prin folosirea jihadiştilor. Situaţia din Caucaz va reprezenta un bun prilej pentru Paris să demonstreze că un dialog strategic cu Moscova este posibil (eludând faptul că acesta este valabil doar în această situaţie, unde interesele coincid. De ce nu şi în Belarus, Ucraina, Georgia, R.Moldova…?).

IV. ARMENIA/AZERBAIJAN. Război în Nagorno-Karabah. 

Întreaga săptămână, cele două state s-au confruntat într-un război intens, fiind folosite toate mijloacele avute la dispoziţie (Baku a trecut la bombardarea Stepanakertului şi a atacat din aer Erevanul). După ce ambele părţi au decretat mobilizarea, trupele azere au atacat continuu, dar trupele armene au rezistat, niciuna dintre părţi neatingându-şi obiectivul: ocuparea unei porţiuni semnificative de teritoriu, respectiv respingerea completă a adversarului, provocându-i pierderi mari. Echilibrul dintre cele două părţi a fost afectat de implicarea Turciei, care acordă sprijin politic şi militar Azerbaidjanului (foarte probabil, şi prin implicarea directă, deşi Ankara neagă). Dronele turce şi avioanele F-16 (fapt acuzat, dar neprobat de Armenia) asigură lovirea precisă din aer a trupelor, precum şi a liniilor de comunicaţii armene (inclusiv pe teritoriul Armeniei), afectând capacitatea defensivă (degradarea sistemului de apărare antiaeriană şi lovirea precisă a poziţiilor armene) şi asigurarea logistică a acestora. Însă, acest avantaj nu s-a reflectat în situaţia de ansamblu, trupele azere fiind respinse pe cele două direcţii principale ale atacului, în nord şi sud, la Madaghis şi la Fuzuli (chiar dacă azerii au ocupat unele poziţii armene), în pofida folosirii intensive a artileriei, inclusiv celei reactive, şi a armamentului termobaric (sisteme TOR). Nici armenii, având avantajul terenului şi calitativ tehnico-tactic (mai puţin la drone, unde cele turceşti sunt superioare, apărarea antiaeriană armeană negăsind o soluţie, în pofida dislocării probabile în regiune a sistemelor S 300 ale Armenie) nu au mai reuşit o contraofensivă care să producă pierderi mari adversarilor. Ne apropiem de punctul culminant, când azerii reuşesc o străpungere sau armenii îi resping decisiv. Cel mai probabil curs de acţiune este ca, după ce Baku va încerca atacuri succesive pe cele două direcţii, să se ajungă la un război de uzură constând în dueluri de artilerie şi de atacuri cu dronele. Aceasta este tendinţa, Baku începând bombardarea unor localităţi în adâncimea teritoriului armean. Astăzi, Stepanakertul a răspuns prin propriile atacuri cu rachete asupra localităţilor azere. Chiar dacă este încurajat de Erdogan să continue, Aliev nu poate risca o ofensivă cu pierderi mari, în condiţiile în care nu recuperează un teritoriu semnificativ, deoarece situaţia s-ar putea întoarce împotriva sa, riscând să piardă sprijinul intern. De cealaltă parte, armenii nu-şi pot permite pierderi mari, ritmul actual fiind îngrijorător. Însă, avantajul calitativ armean este redus de sprijinul turc acordat azerilor (drone TB-2, sprijin de intelligence şi la nivel comandă şi control/C2: controlul operaţiunilor aeriene ar fi fost preluat de către partea turcă), dar acesta este limitat, (cel mult două avioane F-16 şi un număr limitat de drone TB-2). Implicarea militară a Turciei are limite, extinderea atacurilor şi împotriva Armeniei, dovedirea implicării militare directe turce şi a aducerii jihadiştilor sirieni asigurând baza legală a intervenţiei Rusiei, în baza angajamentelor de apărare ale OTSC. Punctul culminant nefiind atins, ambele părţi nu erau înclinate să accepte încetarea focului cerută de CS al ONU, rezultatul angajării militare fiind esenţial pentru poziţia din care părţile se vor aşeza la masa negocierilor. Însă, armenii au jucat cartea diplomaţiei, anunţând că sunt gata pentru o încetare a focului mediată de OSCE, atât pentru a demonstra că este partea neagresoare, cât şi pentru a obţine sprijinul internaţional. Rusia a căutat să joace, în continuare, poziţia mediatorului, noua poziţie a lui Aliev (înclinând decisiv spre Erdogan) atrăgând reacţia negativă a Moscovei. Respingerea de către Baku a apelului din declaraţia comună a Grupului de la Minsk (SUA, Franţa şi Rusia), precum şi ridiculizarea acesteia de către Ankara nu este de bun augur. Rusia este aliatul Armeniei, neacceptând un atac azer, cu sprijin turc, asupra acestui stat. Pe de altă parte, chiar şi armenii sunt reticenţi în privinţa unei  implicări ruse, în condiţiile actuale, când nu au obţinut respingerea completă a azerilor, deoarece se tem de o soluţie de pace în care Rusia îşi aduce trupele de menţinere a păcii în Nagorno-Karabah (până şi aliaţii armeni ştiu că acolo unde intră soldaţii Moscovei, aceştia nu mai pleacă). Numai după ce situaţia s-a complicat, preşedintele Ilhan Aliev anunţând capturarea de către forţele azere a unor sate şi a oraşului Matagis (03.10), premierul armean, Nicol Paşinian, a declarat că Armenia este gata să discute dislocarea trupelor de menţinere a păcii ruse în Nagorno-Karabah. Occidentalii au cerut încetarea focului, Franţa fiind cea mai activă (dar şi SUA şi Germania au intervenit), dar acţiunile lor se limitează la cele diplomatice. Cel mai grav este faptul că Ankara ar fi trimis în Nagorno-Karabah mercenari jihadişti recrutaţi din Siria (Macron anunţând că asta schimbă datele problemei), ajungându-se în situaţia în care un stat NATO s-ar angaja, chiar dacă hibrid (negând implicarea directă), într-o agresiune împotriva unui stat (atacurile sunt şi aspra teritoriului Armeniei), folosind şi elemente jihadiste. Războiul din Caucaz va avea efect nu numai asupra celor două state implicate, ci şi regional şi global.