MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (27.05 – 02.06.2019)

I. UNIUNEA EUROPEANĂ. Rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European.

Alegerile europene au arătat o mobilizare la urne a electoratului care a păstrat forţele politice tradiţionale cu o majoritate absolută în Parlamentul European. Chiar dacă au pierdut majoritatea, popularii şi socialiştii se pot baza pe sprijinul liberalilor şi al ecologiştilor. Populiştii şi extrema dreaptă au rămas o forţă marginală, deşi au obţinut victorii importante în Italia şi Franţa. Cele mai mari efecte sunt la nivelul ţărilor, aducând alegeri anticipate în Grecia, izolare la nivel european pentru Italia şi unele ajustări în Ungaria. Pentru noi, ele au însemnat revenirea pe făgaşul european, ameninţarea activării Articolului 7 dispărând peste noapte. Urmează bătălia pentru Comisia Europeană, în joc fiind strategia, dar mai ales, bugetul Uniunii după 2020.

Încă din ziua alegerilor (26.05), prezenţa remarcabilă la vot arăta că majoritatea va fi cea care va decide, nu minorităţile politice care se mobilizează uşor. Acest vot a înclinat balanţa spre curentele politice tradiţionale şi proeuropene. Rezultatele au fost liniştitoare: deşi au crescut până la 23%, antieuropenii, în principali grupaţi în jurul extremei drepte, nu vor avea capacitatea să îşi impună agenda, deşi vor aduce multe voci stridente în Parlamentul European. Cu atât mai mult, proeuropenii nu mai au dreptul să greşească, trebuind să găsească răspuns la problemele care au generat această situaţie, de la migraţie şi inegalitate socială la tolerarea unor forţe politice care, la nivel naţional, au declanşat o politică antieuropeană (tolerarea lui Orban de către PPE este cel mai bun exemplu).

Popularii europeni şi socialiştii, deşi nu mai au majoritatea, au rămas nucleul tradiţional la care se adaugă liberalii, impulsionaţi de Macron, şi verzii, care, au câştigat în detrimentul socialiştilor, mai ales în Germania. Avem o fragmentare a forţelor politice proeuropene, dar, de vreme ce principiile de bază sunt respectate, unitatea spectrului politic tradiţional se păstrează.

Extrema dreaptă a câştigat în Italia, dar Salvini are cereri exagerate, centrate pe transferarea consecinţelor politicii financiare iresponsabile italiene către UE, iar aceasta nu poate reprezenta baza unei alianţe cu alte partide de extremă dreapta. Victoria partidului Rassemblement National în Franţa consolidează câştigul extremei drepte, dar Marie Le Pen trebuie să fie atentă la ce alianţe face la nivel european pentru a nu se discredita. Victor Orban s-a plasat în aşteptare, negrăbindu-se să încheie o alianţă cu Salvini şi luând unele măsuri interne care să deblocheze colaborarea cu popularii. Conservatorii polonezi îşi caută locul spre centru, fiind atenţi să nu alunece spre extremism. În final, extrema dreaptă nu va fi nici importantă, nici unită. Pe de altă parte, ea va avea o voce puternică, proeuropenii fiind obligaţi să găsească soluţii reale, nu fantezii teoretice sau improvizaţii la problemele europene.

Efectele imediate se vor vedea în alegerea membrilor Comisiei Europene, mai ales preşedintelui acesteia, Germania şi Franţa având propuneri diferite, nu numai asupra persoanei, dar şi asupra procedurii. Probabil, resemnarea franceză că nu îşi poate impune un candidat (asta se ascunde în spatele dorinţei de schimbare a procedurii) va găsi un răspuns german prin renunţarea la candidatul său şi se va căuta o soluţie de compromis.

În schimb, cei care s-au izolat, atât prin politici, cât şi prin pretenţii, vor pierde: Italia ar putea să nu mai aibă nici un reprezentat de seamă la vârful Uniunii (acum are trei: Antonio Tajani, Federica Mogherini şi Mario Draghi). Nici Grupul de la Vişegrad nu este prea departe de o izolare la nivel european prin politica sa plină de îndrăzneală, dar antieuropeană, fără alte cauze decât interesele specifice ale forţelor politice la putere.

În perspectivă, UE, după ce a trecut un hop, va ieşi întărită, fiind obligată, însă, să se reformeze pentru a face faţă încercărilor externe. Intern, pericolul extremei drepte şi a populismului, mai ales în sud şi est, va fi învins, nu fără dificultăţi, aceste partide venind, pe rând, la putere şi eşuând (a fost Austria, urmează Italia). Nu este exclus ca în Est, să avem o reorientare spre centru a conservatorilor polonezi, urmată chiar de o superficială moderare a lui Orban, în măsura în care presiunile asupra sa vor continua. Economicul şi implementarea concretă a politicilor vor da verdictul, nu lozincile. Astfel, următoarea criză, declanşată, probabil, de conflictele economice, cu un accent pus pe datoria externă, va arăta cine a investit pentru a pregăti viitorul şi cine a aruncat, iresponsabil, banii.

Pentru noi, alegerile sunt de bine: nu era momentul ca antieuropenii să decidă la Bruxelles, atâta vreme cât noi nici nu avem un plan de dezvoltare economico-socială, ce să mai vorbim despre recuperarea decalajului. Banii europeni rămân esenţiali pentru dezvoltarea ţării şi trebuie să avem câştig de cauză în bătălia pentru viitorul buget, atât la fondurile de dezvoltare, cât şi pentru cele destinate agriculturii.

În final, antieuropenii s-au înşelat: mulţi cetăţeni europeni au auzit apelul de la Sibiu privind revenirea la valorile europene şi evitarea drumurilor care nu duc nicăieri.

II. UNIUNEA EUROPEANĂ. Consecinţe naţionale ale alegerilor europene.

Impactul alegerilor în plan intern, al naţiunilor, a fost la fel de mare ca cel la nivel european. În Franţa şi Italia rezultatele au fost alarmante, ca şi în unele state ale Grupului de la Vişegrad, Grecia va merge la alegeri anticipate, în timp ce în Belgia se caută o soluţie care să păstreze unitatea ţării. La nivel naţional, alegerile europene au transmis un mesaj proeuropean prea evident pentru a fi neglijat de partidele politice, dar şi de Bruxelles.

Germania şi-a regăsit echilibrul, creştin democraţii rămânând în frunte, iar scăderea socialiştilor fiind  compensată de creşterea ecologiştilor. Extrema dreaptă, AfD, a rămas o forţă marginală. Principalul stat european se arată imun la extremismul politic.

În Italia a fost, aşa cum era de aşteptat, o victorie a extremei drepte. Salvini a cules roadele unei politici antimigraţie şi a generozităţii financiare pe care speră, în van, să o transfere către statele zonei euro. Victoria lui este echilibrată de revenirea socialiştilor. Prin politica sa, de şantajare a statelor din zona euro pentru a accepta măsurile economice populiste, Salvini grăbeşte criza italiană[1]. Numai diplomaţia Bruxelles-ului va temporiza o criză care, oricum, nu poate fi evitată, rădăcinile acesteia fiind economice.

În Franţa, forţele politice ale Marinei Le Pen şi cele ale lui Macron au ieşit cam la fel, deşi victoria a aparţinut extremei drepte. Este încă un semnal pentru Macron că înainte să lanseze proiecte îndrăzneţe la nivel european, trebuie să fie atent în propria grădină, unde reforma economică şi socială trebuie să fie un succes dacă se vrea scăderea influenţei extremei drepte.  

Însumat, cei mari sunt pe muchie, spectrul tradiţional politic având poziţia asigurată în Parlamentul European de către mijlocii şi micii Europei.  

Spania a adus victoria socialiştilor, dar şi dreapta şi-a revenit. Dacă în Olanda, stânga o obţinut o victorie importantă, în Belgia, ajungerea pe locul doi a extremei drepte flamande a declanşat o criza politică, regele luând, deja, măsuri pentru găsirea unei soluţii, miza fiind unitatea ţării.

În Austria, extrema dreaptă a rămas pe locul trei, iar dreapta pe primul loc. Însă, guvernul lui Sebastian Kurz a picat, un semnal că dacă dreapta coabitează cu extrema dreaptă, în final, plăteşte.

În Europa Centrală, nu au fost schimbări importante. Conservatorii polonezi au câştigat, dar şi forţele proeuropene au avut un rezultat bun, alegerile din toamnă urmând să fie cruciale. Dacă activarea Articolului 7 va avea efecte asupra fondurilor europene acordate, PiS va trebui să îşi revizuiască excesele la adresa statului de drept. În Ungaria, un Orban ce domină scena politică nu a putut să îşi exploateze victoria, rolul de arbitru la Bruxelles, la care visa, spulberându-se datorită rezultatelor la nivel european. În această conjunctură, el a trebuit să reacţioneze: intern, a amânat sine die instituirea tribunalelor administrative (justiţia sau mai degrabă injustiţia paralelă pe care dorea să o instituie), iar, extern, s-a delimitat de Salvini. Creşterea opoziţiei interne îi trezeşte, deja, îngrijorări. În Cehia, chiar dacă au câştigat liberalii prim ministrului Babic, problema punerii acestuia sub acuzare va deveni centrală. În Slovacia, însă, socialiştii lui Fico, aflaţi la putere, au fost penalizaţi.

În Bulgaria, GERB a obţinut victoria, premierul Boris Borisov evitând, astfel, demisia. Revenirea socialiştilor în Parlament şi demisia liderei acestora par a fi veşti bune pentru GERB, dar, de fapt, greul începe abia acum pentru dreapta: scandalurile de corupţie, acoperite de o justiţie nefuncţională, ies la iveală şi decimează partidul. Demisiile la nivel înalt din GERB sunt la ordinea zilei. Strategia Sofiei de acoperire a nereformării justiţiei cu o propagandă eficientă va eşua şi acest lucru se va vedea inclusiv în economie, iar ceea ce nu a făcut procuratura bulgară va face procuratura europeană. 

În Grecia, premierul Ţipras a anunţat alegeri anticipate după ce dreapta a câştigat, fără drept de apel, alegerile europene. Se încheie astfel o epocă, după ce un partid radical de stânga a rezolvat, în cel mai capitalist mod posibil („tăiat în carne vie”, aşa cum a cerut Germania, salvatoarea Greciei, indiferent de ce au spus politicienii greci) ceea ce crease cea mai coruptă clasă politică europeană, îndatorând ţara până la nivelul la care şi-a pierdut suveranitatea: ca să fie salvată, Grecia a aplicat ceea ce i s-a dictat de către europenii mari şi de către FMI. 

La noi, să constatăm evidenţa: mesajul antieuropean a dispărut la fel de rapid cum a apărut, iar, în perspectivă, justiţia va fi apreciată de către UE ca fiind independentă. De asemenea, avem partidele principale integrate în grupurile politice europene tradiţionale (populari, liberali şi socialişti), acolo unde pot fi auzite la nivel european. 

III. RUSIA acuzată de încălcarea acordului de încetare a testelor nucleare.

SUA au trimis un avertisment Rusiei, acuzând-o că, „probabil, efectuează teste nucleare de putere redusă”. Mesajul este important mai ales pentru armamentul nuclear sub-strategic, o cursă a înarmărilor fiind previzibilă după încetarea INF. Acesta are legătură directă cu doctrina rusă a „deescaladării prin escaladare” care prevede trecerea de la conflictul convenţional la cel nuclear folosind tocmai acest tip de armament (vectori substrategici, rachete cu rază scurtă şi media de acţiune, având încărcătură nucleară de putere redusă).

Directorul serviciului de informaţii militar, Defense Intelligence Agency, gl. Robert Ashley a declarat (29.05) că „probabil, Rusia nu respectă moratoriul privind testele nucleare”, activităţile nucleare actuale ale Rusiei ajutând-o să îşi îmbunătăţească armele sale nucleare. El a sugerat că Rusia ar dezvolta noi sisteme de armament nuclear, prin testele efectuate încălcând Acordul Comprehensiv de Interzicere a Testelor Nucleare (CTBT). SUA consideră că Rusia, probabil, nu aderă la moratoriul privind testarea nucleară într-un mod consistent cu standardul „putere nucleară zero”, în timp ce SUA respectă acest standard. De asemenea, Ashley a afirmat că Rusia a diluat şi alte acorduri importante care asigurau controlul armamentelor, precum Convenţia asupra Armelor Chimice şi tratatul Cer Deschis.  

Aprecierea făcută de Tim Morrison, oficial din cadrul Consiliul de Securitate Naţională, clarifică, într-o anumită măsură, problema: „credem că Rusia a luat măsuri de îmbunătăţire a capacităţilor armelor sale nucleare care contravin propriilor declaraţii privind obligaţiile pe care le are de îndeplinit conform tratatului CTBT”.

De ani, experţi şi oficiali americani fac aprecieri privind faptul că Rusia ar efectua teste nucleare de putere mică la un poligon de pe insula Novaia Zemlia, dar nu a fost făcută publică nici o dovadă care să le sprijine. SUA au un poligon asemănător în Nevada, având capacitatea de a desfăşura activităţi similare.  

Reacţia rusă a fost dură, mergând de la contestarea profesionalismului militarilor americani până la acuzarea SUA de încercarea de renunţare şi la acest acord.

Foarte probabil, Rusia încalcă acest acord, mai ales că nu dispune de tehnologie care să îi permite simularea acestor explozii nucleare, iar strategia sa îi cere să dezvolte încărcături nucleare noi, inclusiv unele de putere redusă. Foarte probabil, SUA transmit doar un avertisment, neputând prezenta dovezi deoarece şi-ar dezvălui sursele. Pe de altă parte, începe, şi în cazul CTBT, acelaşi traseu ca şi cel al INF: Rusia îl încalcă, SUA acuză, urmărind să avertizeze Rusia şi să o facă să renunţe la încălcarea lui. Să sperăm că CTBT nu va avea aceeaşi soartă ca INF.

Deşi s-a încercat o relansare a relaţiilor dintre cele două state, semne bune nu sunt: încrederea reciprocă scade în continuare, acum fiind pusă sub semnul îndoielii un acord de bază în domeniul controlului armamentelor nucleare, CTBT. Fireşte, pe drumul pe care a luat-o, Rusia nu are de ales, strategia sa obligând-o să fure startul într-o cursă a înarmărilor nucleare. Să sperăm că, totuşi, vor fi demarate negocieri care să ducă la noi acorduri şi la creşterea încrederii reciproce. Altfel, traseul este stabilit: Rusia, „marea putere mică”, nu poate decât să-şi dezvolte forţele nucleare pentru a compensa capacitatea redusă a forţelor sale convenţionale, destul de mari pentru a agresa Europa, dar prea mici pentru a face faţă SUA, respectiv Chinei.

Primul test privind relaţiile Rusiei cu Vestul, respectiv cu SUA, rămâne Ucraina, frontul principal al politicii de recuperare a imperiului. Vizita miniştrilor de externe francez şi german la Kiev nu anunţă atât relansarea negocierilor în vederea găsirii unei soluţii, ci doar o primă mişcare care favorizează, în această etapă, mai mult Rusia, Ucraina nefiind pregătită. Să sperăm că vizita secretarului de stat american, Mike Pompeo, la Berlin a adus, pe lângă atâtea poziţii diferite, o poziţie comună în problema Ucrainei, ştiindu-se că sancţiunile occidentale sunt arma eficientă care obligă Rusia la un comportament mai puţin agresiv. 

În Marea Neagră, Rusia continuă politica de supraveghere a exerciţiilor NATO, de această dată, pe cele antiaeriene din Bulgaria. Distrugătorul Smetlivy este nava de război care a fost dislocată pentru a supraveghea exerciţiul bulgar de apărare antiaeriană. Ar avea şi de ce, un singur sistem Patriot schimbând semnificativ raportul de forţe în partea de vest a Mării Negre.

IV. SERBIA. Armata sârbă alarmată după acţiunile autorităţilor kosovare.

După ce autorităţile kosovare au intervenit în forţă la nord de Ibar operând arestări, Belgradul a reacţionând alarmând trupele sale, dar şi apelând la puterile occidentale pentru a stopa acţiunile Pristinei. Deşi nu poate duce la o confruntare armată, incidentul a arătat că sunt puţine speranţe pentru relansarea negocierilor dintre Belgrad şi Pristina.

După operaţia poliţiei kosovare la nord de râul Ibar, Belgradul a ordonat (28.05) armatei sârbe trecerea în stare de alertă, fiind observate deplasări de trupe spre sud şi zboruri ale aviaţiei militare. Pristina a afirmat că raidul poliţiei sale a avut ca ţintă grupurile de crimă organizată. Operaţia s-a soldat cu arestarea, sub acuzaţia de „participare la activităţi criminale”, a peste 20 de persoane, majoritatea ofiţeri de poliţie, 11 persoane fiind rănite, Pristina menţionând „rezistenţa armată” a etnicilor sârbi în Zubin Potok. De asemenea, au fost arestaţi doi membri ai UNMIK, dintre care unul rus, fapt care a declanşat reacţia dură a Moscovei.

Probabil, acţiunile kosovare au fost o reacţie la recentele alegeri ale primarilor sârbi de la nord de Ibar, succesul incontestabil al acestora impietând asupra strategiei kosovare de diminuare a rolului politic jucat de Consiliul Municipalităţilor, reala forţă politico-administrativă de la nord de Ibar prin care Belgradul controlează regiunea. Pe de altă parte, nu e greu să se facă acuzaţii privind „activităţi criminale”, fiind greu să se delimiteze, în întreg Kosovo, politicul de forţele de poliţie şi de crima organizată, mai ales acum, când contrabanda este singurul mod prin care sârbii de la nord de Ibar pot face faţă  taxelor vamale introduse de Pristina. 

Pristina întinde coarda, sponsorii săi occidentali neputând sau nedorind să tempereze un guvern din ce în ce mai agresiv. Pe de altă parte, Belgradul află că nu poate să schimbe situaţia folosind forţa: degeaba au fost consolidate forţele militare sârbe (mărind dependenţa Serbiei de Rusia) pentru că acestea nu pot interveni, Kosovo fiind apărat de KFOR. Însă, KFOR nu este responsabil de acţiunile autorităţilor kosovare, acestea putând acţiona nestânjenite la nord de Ibar, singura opoziţie întâlnită fiind din partea „participanţilor la activităţi criminale” sârbi.

Belgradul dă dovadă, tardiv, de realism, Vucici afirmând în Parlament ceea ce se ştia de mult, faptul că Serbia trebuie să înţeleagă că a pierdut Kosovo, numai că acum, Pristina este cea care crede că poate obţine prin forţă ceea ce se poate obţine numai prin negocieri. Nu recunoaşterea Kosovo este problema, ci preţul care va fi plătit, respectiv soarta sârbilor de la nord de Ibar. SUA şi Germania trebuie să dea dovadă de realism, dacă se doreşte găsirea unei soluţii durabile.

Ieşirea primului ministru sârb, Ana Brnabic, care a afirmat despre kosovari că „sunt veniţi din pădure, iar unii dintre ei sunt terorişti”, nu numai că a oferit pretextul pentru Pristina să îi interzică accesul în Kosovo, dar a arătat lipsa de elementar respect între cele două părţi. Atât Belgradul, cât şi Pristina mai au mult până vor afla că numai cu ură şi dispreţ nu se va obţine nici un fel de rezultat, cele două state fiind stopate în evoluţia lor internă şi europeană. Fără să mai avem pericolul unei crize militare, conflictul politic rămâne o sursă serioasă de instabilitate.

Pentru Balcanii de Vest, o speranţă vine din semnalele transmise de UE privind deschiderea negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord şi Albania, deşi la Tirana tensiunile politice sunt la apogeu, iar UE nu este pregătită spre o nouă extindere. 

V. ISRAEL. Dizolvarea parlamentului şi alegeri anticipate.

Ceea ce părea ca fiind evident, nu s-a realizat, Benjamin Netanyahu neputând să îi ţină pe ultranţionaliştii seculari ai lui Avigdor Lieberman alături de partidele religioase. Eşuând în acest demers, Netanyahu a preferat să dizolve parlamentul pentru a nu îi da ocazia preşedintelui de a desemna un alt prim-ministru. Politica israeliană a devenit „one man show”, miza viitoarelor alegeri fiind soarta lui Netanyahu. Deşi pleacă favorit, steaua lui Netanyahu a început să coboare, spre binele democraţiei israeliene, în discuţie fiind echilibrul puterilor în stat, respectiv rolul Curţii Supreme, în condiţiile în care Netanyahu vrea să îşi acorde imunitate printr-o decizie în Parlament, care ar urma să treacă peste deciziile Curţii Supreme.

Benjamin Netanyahu a dizolvat Knessetul (30.05), urmând să fie organizate alegeri anticipate în luna septembrie. Netanyahu a negociat până în ultimul moment cu Avigdor Lieberman formarea unei coaliţii, dar s-a lovit de opoziţia fermă a acestuia în găsirea unui compromis. Disputa s-a axat în jurul legii ce ar reglementa serviciul militar al ultra-ortodocşilor, scutiţi, în prezent, deşi reprezintă 10% din populaţie ( într-o ţară în care femeile fac serviciul militar obligatoriu!). Partidele religioase, aliate fidele ale Likud, cer păstrarea acestei tradiţii, fiind decise să facă cedări minime (o lege diluată, care ar păstra, în mare parte, situaţia actuală). Ele au cerut asigurări ferme din partea lui Benjamin Netanyahu că această cerinţă va fi respectată. Motivul real al eşuării în găsirea unui compromis este faptul că această asigurare fermă dată de Netanyahu ultraortodocşilor este la schimb cu asigurarea acestora că vor vota o lege care să îi dea imunitatea în faţa justiţiei israeliene.

Israelul este, din nou, divizat: o parte care îl consideră pe Netanyahu „regele Israelului” pentru succesele avute pe perioada guvernării, iar o alta care îl vede ca principala ameninţare la adresa democraţiei israeliene. El pleacă din poziţia de favorit, opoziţia nearătând ca o forţă capabilă să preia guvernarea ţării. Probabil, ea se va concentra asupra persoanei Benjamin Netanyahu, fapt ce îi măreşte şansele unei victorii, dar este îndoielnic că un asemenea mod de campanie este benefic pentru Israel.

Un efect colateral al reintrării în campaniei electorală este trecerea mai uşor peste eşecului planului de pace american (deja, vizibil, pe parcursul turneului lui Jared Kushner) şi amânarea unei premiere, întâlnirea Rusia – SUA – Israel la nivel de înalţi responsabili în domeniul securităţii.

Rezultatul alegerilor are o semnificaţie deosebită, Israelul urmând să continue o epocă, cea a „regelui Netanyahu” sau să o încheie, cu efecte importante asupra viitorului acestui stat şi a regiunii.

VI. Evoluţii de urmărit în săptămâna 03 – 09.06. 2019.

REPUBLICA MOLDOVA. Vizitele unor oficiali importanţi din Rusia, UE şi SUA la Chişinău sunt semnalul că ne apropiem de luarea unor decizii politice importante. După ce Vladimir Plahotniuc a dispărut, pur şi simplu, din prim planul vieţii politice şi sociale, iar Igor Dodon s-a întâlnit cu Vladimir Putin, se pare că au fost luate anumite decizii (de către Kremlin) pe care socialiştii urmează să le implementeze. Deşi Dodon neagă orice legătură a vizitei lui Dmitri Kozak la Chişinău cu situaţia politică internă, chiar ultimatumul dat de el privind luarea unor decizii sub ameninţarea alegerilor anticipate este dovada că adevărul este altul. De altfel, invitaţia la dialog făcută de democraţi către socialişti nu a fost respinsă de către aceştia. Să fie o alianţă de guvernare PDM – PSRM, viitoarea soluţie? Venirea la Chişinău a unui înalt emisar european şi a unui american nu poate decât să alimenteze speculaţiile legate de o asemenea decizie politică care se va lua la Chişinău şi care are nevoie de aprobarea Vestului, care ar urma să sponsorizeze financiar, pe mai departe, statul guvernat de forţe antioccidentale, prin definiţie. 

SUA. În plan intern, discuţiile legate de impeachment ocupă prim planul politic. Vizita lui Donald Trump în Marea Britanie va oferi ocazia de noi semnale privind politica acestuia faţă de europeni. Între timp, tensiunile comerciale (şi nu numai) cu China se înteţesc, tensiunile cu Iranul nu se diminuează, iar taxele vamale introduse Mexicului pentru a stopa emigraţia arată o administraţie decisă să folosească presiunile economice. Politica externă americană, dezlânată, în ansamblul ei, nu ne afectează, SUA având o poziţie consecventă în problemele care ne interesează. Numai că problemele „duse pe muchie” se înmulţesc şi … rămân acolo, acumulându-se, iar cei ce cred că fenomenul Trump este  trecător se înşeală. 

TURCIA. Pe măsură ce se apropie data livrării sistemului S 400, apar şi primele ezitări privind continuarea contractului, deşi Ankara încearcă să convingă SUA că S400 şi F35 pot merge împreună. Ankara este dezamăgită de faptul că Rusia sprijină ofensiva lui Bashar al Assad asupra rebelilor din Idlib, dar viziunea politică a preşedintelui Erdogan va fi cea care va prima, iar aceasta este favorabilă unor jocuri regionale cu Rusia, Iranul şi alte puteri regionale, decât o cooperare cu SUA şi UE.