MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (27.01 - 02.02.2020)

I. MAREA BRITANIE. Brexit. 

Cel mai mare eveniment istoric de la căderea comunismului care zguduie Europa reprezintă un moment decisiv atât pentru Marea Britanie, care va avea de înfruntat multe încercări, cât şi pentru Uniunea Europeană, care, pentru prima dată, pierde un membru … şi ce membru, unul de referinţă (mereu un european reticent, dar, totuşi, mereu în Europa). După momentul aşteptat al votării acordului de către Parlamentul Europei şi cel de acceptare a lui de către statele europene, au urmat cele simbolice, cel al coborârii steagului britanic la Bruxelles şi a plecării parlamentarilor britanici, precum şi marcarea, de către o societate britanică profund divizată, a acestui moment istoric.   

Problemele reale încep de acum încolo, mai ales pentru britanici. Urmează negocierea unui acord economic, cu dificultăţile de rigoare, având un termen pentru finalizare relativ scurt, în paralel cu readaptarea la viaţa în afara UE, de la renegocierea acordurilor economice cu statele lumii, la reimpunerea normelor naţionale. În plus, naţionaliştii scoţienii cer un nou referendum pe fondul învigorării ideii independentiste cauzată tocmai de Brexit.  Europenii nu au numai grija acordului economic cu Marea Britanie, cât, mai ales, reconstruirea bugetului după ce banii britanici au dispărut[i] (Marea Britanie a fost un contributor net important).

Spusă simplu, dacă se învaţă lecţia Brexitului, UE va supravieţui, iar dacă nu, va pieri. Lecţia învăţată nu înseamnă doar lamentarea şi continuarea cu greşelile de până acum, ci asumarea, de către fiecare elită naţională a unei responsabilităţi europene, mai sus de interesele de moment (începând cu o Franţă impunându-şi viziunile sale ca fiind europene şi o Italia bolnavă financiar, până la un Grup Vişegrad profitor şi încălcând normele statului de drept şi „codaşii ortodocşi”, care trebuie să intre, cât mai repede, în rând cu ceilalţi europeni), nemaivorbind de interesele iresponsabile (de la jefuirea fondurilor europene până la învinuirea politicianistă a UE de toate relele, de care, de fapt, sunt chiar ele vinovate). Dacă europenii nu vor simţi UE ca fiind „superstatul lor” nu vom avea un viitor împreună, chiar dacă necesităţile interne europene (la urma urmei, să nu ne mai omorâm între noi, activitate la care, să recunoaştem, noi, europenii, ne-am priceput foarte bine) şi încercările externe (de la Rusia şi China la terorism şi emigraţie, dar şi concurenţa economică, inclusiv cele din partea SUA) se amplifică, impunând strângerea rândurilor pentru această parte a lumii libere, tot mai mică ca importanţă demografică şi economică la nivel mondial. Relevant în acest sens este discursul preşedintelui francez, Emmanuel Macron, care a identificat corect greşelile tuturor, europeni şi britanici la un loc, mai puţin pe cele ale sale.

Deşi imediat după acest moment nu se va întâmpla nimic deosebit, începe o perioadă grea atât pentru Marea Britanie, cât şi pentru UE. Crucial este ca negocierile privind acordul economic dintre cele două să nu aibă un impact politic negativ, iar pentru aceasta ambele părţi trebuie să aibă o abordare corectă, fapt care nu este garantat nici de modul cum a acţionat până acum Boris Johnson, încarnarea politicianului cinic, nici de atitudinea unor state europene egoiste (ne pare rău că aţi plecat, dar ce bună este poziţia noastră în UE după ce aţi plecat!). Tentaţia britanică de a rămâne parte a pieţii unice, dar scăpând de circulaţia liberă a forţei de muncă, va fi o problemă. De asemenea, tentaţia europeană de a facilita transferul unor mari companii din Marea Britanie pe continent şi, mai ales, tentaţia britanică de a face din City, prin noi măsuri de dereglementare, un magnet care să atragă şi mai mult fondurile financiare în detrimentul UE, vor trebui ţinute în frâu sub imperativul comun că o cooperare este de preferat unei separări economice cu impact politic mare. Germania a trimis semnalele corecte, invitând Marea Britanie la o cooperare economică strânsă, dar şi la continuarea proiectelor de apărare comune, precum şi la consolidarea aspectelor securitare dintre britanici şi europeni.

Luni, Michel Barnier va prezenta strategia UE pentru negocierile cu Marea Britanie privind încheierea unui acord comercial (el a avertizat deja că UE nu va face compromisuri privind piaţa unică europeană). Un capitol s-a încheiat, un altul începe, iar impactul va fi nu numai economic, dar şi politic. Să sperăm că diferenţele nu vor avea un impact politic atât de mare încât să aibă şi efecte asupra cooperării în problemele de securitate comune.

II. POLONIA. Achiziţionarea de avioane F35. 

Ministrul apărării polonez, Mariusz Blaszczak, a semnat (31.01) un contract de achiziţionare de către Polonia a 32 de F-35A Lightning II. Contractul este în valoare de 4,6 miliarde de dolari şi include pregătirea piloţilor, asigurarea logistică şi achiziţionarea simulatoarelor de zbor. Polonia va fi primul stat din regiune cu avioane de generaţia a 5-a, întărind considerabil capacitatea militară a Alianţei pe flancul nordic al frontierei sale de est. M. Blaszczak a declarat că semnarea acestui contract asigură armatei poloneze posibilitatea să facă un salt tehnologic: „forţele aeriene poloneze intră într-o nouă fază a dezvoltării lor”. La nivel politic, preşedintele polonez Andrzej Duda a declarat că „este o zi excepţional de importantă pentru forţele aeriene poloneze, pentru securitatea Poloniei şi a acestei părţi a Europei”. El a afirmat că acest contract este cel mai mare din istoria forţelor armate poloneze şi că este un semn al relaţiilor puternice ale ţării sale cu SUA.

Consecventă politicii sale anterioare (care are ca efect impulsionarea industriei de armament şi recuperarea, prin investiţii, a unei părţi din banii cheltuiţi pe programele de înzestrare), partea poloneză a prevăzut în contractul semnat cu firma Lockheed Martin elemente de offset. Departamentul de Stat american aprobase, în septembrie 2019, vânzarea a 32 de avioane F 35 către Polonia în cadrul unui program cu valoarea maximă de 6,5 miliarde de dolari. Avioanele vor fi livrate începând cu anul 2024 (livrarea urmând să se întindă până în 2030). Contractul a fost făcut fără organizarea unei competiţii de oferte, fapt criticat de opoziţie. Polonia mai are în înzestrare 48 de avioane F-16 C/D Block 52+, avioane moderne, din generaţia 4++, capabile să lupte în reţea şi cu radare AESA.

Polonia face un pas uriaş în consolidarea capacităţilor sale militare, devenind, de facto, puterea aeriană din nord-estul Europei, singurul stat care va avea avioane de generaţia a cincea. Supremaţia aeriană a Poloniei în faţa Rusiei este asigurată, fapt ce va trezi o reacţie militară a Kremlinului. Oricum, Rusia nu are prea multe variante de răspuns simetric, F 35 fiind un avion Low Observability/ LO (un avion „stealth” mai puţin „stealth”) căruia Rusia nu îi poate replica cu nimic, Su 30SM fiind doar un avion generaţia 4++ căruia îi poate face faţă fără probleme până şi avioanele F-16 C/D Block 52+ pe care Polonia le are în dotare în prezent. Nici sistemele de cercetare de radiolocaţie VHF, radarele Nebo, nu prezintă garanţia detectării avioanelor F35, aşa că sistemul antiaerian bazat la sol rus va trebui să găsească soluţii de răspuns, care nu prea au de unde să vină în condiţiile izolării Rusiei de Vest (jocul dublu a încetat odată cu agresiunea împotriva Ucrainei: pe de o parte inamic, pe de altă parte furnizor de tehnologie. Ce ar fi fost SU 30SM fără avionica franţuzească şi radarele ruseşti fără electronica de putere occidentală!). Politic, preşedintele Duda are dreptate, decizia va avea impact supra „securităţii Poloniei şi a acestei părţi a Europei”, descurajarea poloneză în faţa Rusiei atingând un nivel la care Kremlinul nu se aştepta.

La nivel militar, greul abia începe, de la absorbţia noii tehnologi şi pregătirea piloţilor la operaţionalizarea avioanelor, dar militarii polonezi au făcut, deja, dovada competenţei şi patriotismului, cele două calităţi care fac o armată de neînvins, mai ales că acestei calităţi umane i se adaugă o calitate remarcabilă şi o cantitate deloc neglijabilă a echipamentului militar.

Polonia a devenit o putere economică  şi militară, urmând, probabil, ca şi la nivel politic să ajungă acolo unde îi este locul, apărând, deja, semnale că, în disputa pe justiţie cu UE, conservatorii la putere evită o confruntare directă, căutând să-şi impune viziunea asupra justiţiei, dar şi deschiderea unui dialog cu Bruxelles-ul. Vizita care urmează, cea a preşedintelui Macron la Varşovia, ar putea reprezenta încă un pas pe acest drum. Un prieten istoric prosperă, fiind un exemplu demn de urmat, chiar dacă nu în toate aspectele, dar, mai întâi, trebuie să descoperim ce au avut ei, intern, de au ajuns unde au ajuns. A se căuta, mai ales, la capitolul elită şi clasă mijlocie (inimă şi creier)!

III. SUA/ EUROPA. Vizita secretarului de stat american în Marea Britanie, Belarus şi Ucraina.

Această vizită are o semnificaţie deosebită, reasigurând Kievul de sprijinul american, într-o perioadă dificilă (procesul de impeachment al preşedintelui Trump are la bază „scandalul Ucraina”), precum şi relansarea relaţiei cu Minsk-ul, unde Lukaşenko are nevoie ca de aer de un sprijin vizibil în faţa unei Moscova care şi-a pierdut răbdarea cu el. Şi la Londra, vizita a avut o semnificaţie deosebită, relaţiile britanico-americane, mai ales viitorul acord comercial, fiind o piesă esenţială în strategia guvernului britanic de a-şi regăsi locul în lume după divorţul european. Mesajele transmise la Kiev şi Minsk au fost explicite: SUA îşi asumă rolul de sprijin total al Kievului în lupta sa cu Rusia şi începe relansarea relaţiilor cu Belarus, în vederea sprijinirii intereselor sale fundamentale (independenţă şi suveranitate) în faţa aceleaşi Moscove. Chiar dacă aceste asigurări consolidează poziţia celor două state, ele vor determina o reacţie pe măsură a Kremlinului, nemulţumit că SUA revin în „ograda sa”, acolo unde se joacă cărţile esenţiale ale politicii sale externe. Un exemplu al periculozităţii atins în relaţiile dintre Rusia şi Belarus este faptul că o întâlnire Putin – Lukaşenko despre care se vorbea anterior nu a mai fost confirmată de Kremlin. Lukaşenko înţelege pericolul, dovadă că a efectuat un exerciţiu de alarmare a forţelor sale armate.  

1) Londra. Vizita la Londra (30.01) s-a încadrat în relansarea relaţiilor bilaterale după Brexit. Strategia de apropiere dintre cele două state a fost remarcată de ambele părţi, SUA urmând să aibă un rol deosebit în reintegrarea Marii Britanii în lumea anglo-saxonă, după ce aceasta a renunţat la cea europeană. De remarcat, Mike Pompeo nu a condiţionat continuarea colaborării în cadrul „grupului celor cinci” (cooperarea de intelligence între cele cinci state anglo-saxone, SUA, Marea Britanie, Canada, Australia şi Noua Zeelandă) de decizia britanică de implementarea G5 cu tehnologie chinezească Huawei, dar a avertizat asupra pericolului prezentat de aceasta (britanicii preferă să nu respingă din start şi complet G5 cu China, dar, foarte probabil, vor lua decizii cheie privind excluderea G5 chinezesc în domeniile securităţii şi economic). În acest context, Pompeo a reiterat noua politică a „îngrădirii Chinei comuniste”: „Partidul Comunist Chinez reprezintă ameninţarea principală a timpurilor noastre”.  

2) Ucraina. În cadrul vizitei efectuate la Kiev (31.01), Mike Pompeo s-a întâlnit cu preşedintele Volodimir Zelenski pe care l-a asigurat că Ucraina are „sprijinul ferm” al SUA în lupta sa în războiul din Donbass cu forţele sprijinite de Rusia: „SUA înţeleg că Ucraina este un stat important. Ea nu este numai centrul geografic al Europei, dar este un zid între libertate şi autoritarism în Europa de Est”, insistând pe aspectele politice: „SUA observă că lupta Ucrainei pentru libertate, democraţie şi prosperitate este una validă. Sprijinul nostru nu se va diminua”.  Pompeo a lăudat reformele interne ucrainene, dar a avertizat asupra necesităţii continuării acestora: „SUA evidenţiază importanţa menţinerii ritmului ridicat şi eficienţa reformelor în Ucraina”.

Încă de la sosirea sa la Kiev, Pompeo a scris că „sprijinul SUA pentru Ucraina este ferm şi intenţionez să subliniez acest lucru urmând să întâlnesc liderii ucraineni şi să discutăm căi de progres ale parteneriatului nostru strategic şi  să consolidăm poziţia Ucrainei ca stat liber şi democratic”. Pompeo s-a întâlnit cu ministrul de externe, Vadim Pristaiko, cu care a participat la o ceremonie în onoarea celor ucişi în războiul din Donbass. Demn de remarcat, Pompeo s-a întâlnit cu liderii Bisericii Ortodoxe Ucrainene recunoscute de Patriarhul de la Constantinopol, vizitând Catedrala Sfântul Mihail, un simbol al Rusiei Kievene. La nivel economic, SUA s-au angajat în sectoare cheie din economia ucraineană, contribuind la supravieţuirea acesteia după divorţul abrupt de economia rusă. Schimburile comerciale dintre cele două state au atins un nivel de peste patru miliarde dolari, constând în materii prime energetice, vehicule, minereu de fier şi oţel, precum şi produse agricole. Deşi mai puţin vizibile în ecuaţia de moment, aspectele religios-identitare şi economic sunt elementele cruciale care scot Ucraina din sfera de influenţă a Rusiei, mărind pericolul perceput de Kremlin (o democraţie occidentală la uşa lor imperială!).

Departamentul de Stat a anunţat că SUA vor continua să impună sancţiuni Rusiei până când aceasta se va angaja pentru pace în Donbass şi va înceta ocuparea Crimeei: „sprijinul nostru este pentru Ucraina”. Ca să pună capăt speculaţiilor, Pompeo a anunţat că vizita lui Zelenski în SUA nu este condiţionată de ancheta în cazul Biden Jr. În plan militar, cooperarea continuă, în condiţiile în care au fost deblocate fondurile de ajutorare militară şi s-a vorbit despre eventuale noi livrări de armament[ii]. 

Vizita lui Pompeo relansează relaţiile dintre cele două state, vitale pentru Ucraina şi edificatoare pentru rolul pe care şi-l asumă SUA[iii]. Paradoxal, „scandalul Ucraina”, cel care a dus la impeachment, va avea, în final, un rol pozitiv: după ce va scăpa de acesta, preşedintele Trump nu se va mai juca cu deciziile privind Ucraina, Kievul urmând să beneficieze de un sprijin constant politic, militar şi economic, fireşte, cu condiţia să îşi facă bine lecţiile acasă, de la reforme la decizii corecte în conflictul din Donbass, respectiv disputa cu Rusia, mai ales că ambele părţi ştiu că nu s-a trecut de punctul culminant în conflictul geopolitic dintre Rusia şi Ucraina, Crimeea şi Donbass  fiind doar două episoade în derulare.

3) Belarus. Vizita La Minsk a lui Mike Pompeo (01.02) a răspuns aşteptărilor lui Lukaşenko de relansare a relaţiilor, dar mai este mult până când să se nască o cooperare reală între cele două state, existând piedici multiple în calea acesteia, singurul argument pentru relansare fiind doar nevoia lui Lukaşenko de a găsi un sprijin politic în faţa presiunilor crescânde ale Kremlinul de a „îi preda ţara”. După întâlnirea cu preşedintele Lukaşenko, Mike Pompeo a remarcat „progresul real” în relaţiile bilaterale dintre cele două state: „suntem convinşi că, împreună, putem realiza un progres real în toate domeniile relaţiile noastre”. Pompeo a reiterat sprijinul SUA pentru un Belarus suveran, independent, stabil şi prosper şi s-a pronunţat pentru normalizarea relaţiilor bilaterale. Lukaşenko a remarcat că „este foarte bine să vă văd riscând să veniţi la Minsk după atâtea neînţelegeri între Belarus şi SUA”[iv]. El a menţionat că speră „că se va deschide un nou capitol” în relaţiile cu SUA.

Vizita lui Pompeo este una istorică, după ce relaţiile dintre cele două ţări ajunseseră la nivelul la care ambasadorii fuseseră retraşi. SUA au făcut deja un gest favorabil, Belarusul dispărând de pe lista recent publicată cu statele ai căror cetăţeni nu mai au acces în SUA. Însă, nivelul relaţiilor este atât de redus, încât, indiferent de măsurile de apropiere pe care le vor lua cele două părţi, este nevoie de timp şi cedări reciproce pentru ca lucrurile să se mişte din loc. Piedicile politice rămân un obstacol major, SUA având doar o bază geopolitică, nu şi una politică pentru a sprijini Belarusul lui Lukaşenko: de ce ai apăra un dictator de un alt dictator? Economic, SUA nu pot face mare lucru, Miskul având nevoie nu de petrol, ci de „petrol ieftin”, ceea ce este cu totul altceva. Un analist remarca faptul că întâlnirea nu are relevanţă economică: „poţi să ai toate întâlnirile pe care le vrei, dar banii nu vin din Vest” (referire la afacerea cu petrol care susţine economia Belarusului: petrolul ieftin rusesc este rafinat în Belarus, iar produsele sunt vândute la preţurile pieţei, inclusiv în Vest). Moscova va fi, mai ales, atentă la aspectele militare: dacă Lukaşenko va fi asigurat că, indiferent ce face în plan intern, nu va exista o reacţie militară occidentală, va putea să-şi reorienteze dispozitivul militar să înfrunte ameninţarea militară din est, Rusia, nu pe cea din Vest, pentru care a cooperat atât de strâns cu Rusia în cadrul OTSC. Oricum, pe termen scurt, rămâne întrebarea supravieţuirii economiei belaruse, iar un ajutor substanţial se pare că apare ... din China (Beijingul a găsit o nouă „poartă spre Europa”, spre îngrijorarea Rusiei, dar şi a Vestului). 

Urmează să vedem dacă tensiunile dintre Minsk şi Moscova se vor amplifica sau dacă, cu răbdare, Kremlinul revine la vechiul joc, de „absorbire” treptată a Belarusului, renunţând la presiunile multiple aplicate lui Lukaşenko, acesta urmând să revină la poziţia de „îmbrăţişat al Moscovei”. Situaţia periculoasă este cea în care Kremlinul „schimbă complet foaia”, deschizându-se calea spre mijloacele hard, indiferent de formă, hibrid minor sau militar major. Oricum, Lukaşenko trebuie să găsească o soluţie, iar timpul nu lucrează în favoarea sa.

Mike Pompeo se va deplasa şi în Khazastan şi Uzbekistan, o dictatură în consolidare şi una în relaxare, fapt care va deranja Moscova, dar această nemulţumire este nimic în raport cu furia trezită de sprijinul SUA iniţiat pentru Minsk şi cel reînnoit pentru Kiev. Răspunsul Moscovei nu va întârzia să apară, de aceea să fim atenţi la regiunea noastră, unde Donbass-ul este în război, chiar dacă se uită uşor acest fapt. Până acum, „supărarea” rusă s-a văzut doar în zborul a două bombardiere Tu 160 spre Alaska, interceptate prompt de către avioanele F 22 stealth americane. 

IV. SUA/ISRAEL. Lansarea planul de pace.

Lansarea planului de pace american (28.01), făcută cu ocazia vizitei la Washington a premierului israelian Benjamin Netanyahu, nu are şanse de reuşită, fiind respins, deja, de palestinieni datorită faptului că este unilateral, răspunzând doar nevoilor de securitate israeliene şi prevăzând anexarea de către Israel a unei părţi din Cisiordania. Autoritatea Palestiniană a întrerupt orice relaţie cu SUA şi Israel, iar Hamas a anunţat că va face orice pentru a împiedica implementarea planului. Pe de altă parte, planul, deşi este unilateral (ginerele Kushner a cooperat numai cu partea israeliană), nu exclude soluţia a două state, deşi aceasta este menţionată vag. De asemenea,  el nu a fost respins ferm de statele arabe importante, ci doar de Iordania şi de ne-arabi, Iran şi Turcia, iar poziţia Ligii Arabe pare fermă, dar este irelevantă.

Totuşi, planul fixează o nouă referinţă pentru viitorul Israelului, palestinienilor şi a unor eventuale negocieri spre o soluţie care rezolvă toate problemele Israelului şi nu poate fi ignorat, ţinând cont atât de poziţia dificilă în care se află palestinienii, cât şi de poziţia dominantă în care a ajuns Israelul, de facto aliat, în faţa pericolului iranian, al regatelor sunnite arabe din Golf[v], dar şi având relaţii bune cu noul jucător din Orientul Mijlociu, Rusia. Benjamin Netanyahu a plecat de la Washington la Moscova, unde reţinerea Kremlinului arată palestinienilor că nu se pot baza decisiv pe Rusia.

Şi mai periculos decât unilateralitatea planului este pasul următor, declararea de către Parlamentul israelian a teritoriilor colonizate din Cisiordania ca parte a teritoriului său, pas pe care chiar „ucenicul creator”, Jared Kushner, a cerut să fie amânat. Planul scoate SUA din poziţia de arbitru imparţial, acestea devenind doar un aliat al Israelului, iar Benjamin Netanyahu profită la maxim de situaţie[vi]. Fireşte, deoarece răspunde integral intereselor de securitate ale Israelului, întreg spectrul politic şi populaţia israeliană a aprobat planul, liderul opoziţiei, Benny Gantz, declarând că acesta reprezintă “un moment semnificativ şi un eveniment istoric”. În schimb, în cadrul unei întâlniri de urgenţă cerută de preşedintele Autorităţii Palestiniene, Mahmoud Abbas, liderii palestinienii au respins planul, ministrul de externe rezumând: „Administraţia Trump nu va găsi nici un singur palestinian care să sprijine acest proiecte. Planul Trump este un complot menit să lichideze cauza palestiniană”.

Planul a fost premers de decizia din noiembrie 2019 prin care SUA au abandonat poziţia avută timp de patru decenii faţă de coloniile evreieşti din Cisiordania, conform căreia acestea contraveneau legilor internaţionale (fiind colonizări într-un teritoriu ocupat). De asemenea, SUA au încetat ajutorarea palestinienilor, stopând contribuţia financiară la UNRWA, fapt ce a amplificat degradarea situaţiei economico-sociale a acestora, pe fondul corupţiei şi incapacităţii administrative a Autorităţii Palestiniene şi, mai ales, a Hamasului.

Problema. Ca să înţelegem planul, să recapitulăm problema:

1) Ierusalim: Atât Israelul, care l-a declarat capitală, cât şi palestinienii vor ca oraşul să le fie capitală (350 000 de palestinieni locuiesc acolo). SUA au recunoscut, deja, Ierusalimul ca fiind capitala statului Israel.

2) Statul palestinian: Palestinienii vor un stat independent format din Gaza şi Cisiordania, cu capitala în Ierusalimul de Est. Liderii israelieni au acceptat ideea unui stat palestinian, dar îl vor demilitarizat pentru a nu reprezenta o ameninţare pentru Israel.

3) Recunoaşterea: Israelul insistă că orice acord trebuie să includă recunoaşterea sa ca „stat naţional al poporului evreu”, argumentând că, fără această recunoaştere, palestinienii nu vor înceta să aibă cereri teritoriale, menţinându-se conflictul. Palestinienii afirmă că modul cum se defineşte Israelul este propria sa afacere, dar recunoaşterea lui ca fiind „stat al poporului evreu” ar însemna discriminarea arabilor palestinieni care locuiesc în Israel.

4) Frontierele: cele două părţi au idei complet diferite asupra frontierelor. Palestinienii cer ca acestea să fie linia de încetare a focului care a existat între 1949 şi 1967 (până la ocuparea Cisiordaniei, Gazei şi a Ierusalimului de Est de către Israel). Israelul afirmă că aceste frontiere nu sunt apărabile şi că linia de încetare a focului nu reprezintă un element de permanenţă. Israelul insistă să aibă frontieră pe râul Iordan (element economic vital: „accesul la apa Iordanului”) şi a permis colonizarea Cisiordaniei şi din considerente militare (ocuparea înălţimilor din Cisiordania care îi permit să se poată apăra).

5) Colonizările din Cisiordania: Israelul a înfiinţat circa 140 de colonii la care se adaugă 121 de alte aşezări fără aprobare oficială, cu un total de circa 600 000 de colonişti.

6) Refugiaţii palestinieni: cei circa 5,5-6 milioane de refugiaţi palestinieni, cei care au părăsit Palestina în urma conflictului din 1948-1949 şi urmaşii lor, reprezintă o altă problemă în dispută. Palestinienii spun că este dreptul lor să se întoarcă în Israel, iar Israelul respinge întoarcerea acestora argumentând că acest fapt ar schimba raportul demografic din Israel.

Planul conţine următoarele prevederi

SUA vor recunoaşte suveranitatea Israelului aspra teritoriilor prezentate în harta anexată planului. Israelul este de acord cu aceste frontiere, de fapt, cu întreg planul. Harta arată, conform lui Donald Trump, “un teritoriu palestinian dublu” (faţă de cel controlat de palestinieni în acest moment), dar, conform Autorităţii Palestiniene, acesta reprezintă doar 15% din “Palestina istorică”.

Ierusalimul „va rămâne capitala istorică şi indivizibilă a Israelului”. Palestinienii „au oportunitatea de a avea statul lor independent”, deşi nu sunt date detalii, probabil, totul urmând să se negocieze la schimb cu cererile israeliene. Apare întrebarea dacă acest stat va exista vreodată şi unde va avea capitala. Harta prezintă mai mult un dominion, enclavizat, chiar dacă un tunel va uni Gaza cu Cisiordania. Israel ar urma să lucreze cu Iordania (care a respins planul!) pentru a asigura status quo-ul, respectiv administrarea locurilor sfinte musulmane din Ierusalim (şi în prezent, Iordania are administrarea religioasă a acestora). Apare întrebarea dacă nu cumva palestinienii sunt excluşi complet din Ierusalim.   

Teritoriile acordate palestinienilor conform planului urmează să „rămână deschise şi nedezvoltate o perioadă de patru ani”, perioadă în care ei vor negocia cu Israelul în vederea „atingerii criteriilor unui stat”. Ulterior, va urma implementarea unor programe economice pentru a se asigura o soartă mai bună „palestinienii aflaţi în sărăcie şi pradă violenţei, exploataţi de cei care îi utilizează ca pioni în răspândirea terorismului şi extremismului. Aceştia merită o soartă mai bună”. Deşi descrierea situaţiei palestinienilor făcută de Donald Trump este corectă, ajungându-se aici atât din cauza compromisurilor făcute de ei cu diferite puteri externe care i-au sponsorizat, cât şi a Israelului (care este putere ocupantă în Cisiordania şi nu a pregetat să îşi apere interesele de securitate în faţa palestinienilor, mai ales a Hamasului din Gaza, de care a fost atacat deseori), este evident mesajul: întâi capitulare, apoi stimulentul economic. Partea realistă a planului a fost evidenţiată de Trump: “Nici un palestinian sau israelian nu va fi alungat din casa sa” (dar problema nu este a acestora, ci a celor, deja, alungaţi din casele lor, refugiaţii, precum şi a acaparării de teritorii prin colonizare în Cisiordania ocupată). 

Planul răspunde la problemele în dispută, astfel: 1) Ierusalimul reprezintă doar capitala Israelului. Probabil, palestinienii vor putea negocia un ipotetic control în Ierusalimul de Est, deşi Iordania va fi cea care va administra locurile sfinte; 2) Palestinienii vor avea un stat, mai mult un dominion, dar numai în condiţiile în care ... 3) vor recunoaşte existenţa statului Israel; 4) frontierele sunt cele care, plecând de la situaţia actuală, vor fi formate prin recunoaşterea de către SUA şi legalizate de decizia Parlamentului israelian; 5) coloniile israeliene din Cisiordania vor fi anexate de Israel; 6) refugiaţii palestinieni ies din ecuaţie, deducându-se că nu se vor mai întoarce.

Planul are un punct tare şi un punct atât de slab încât îl exclude ca plan de pace implementabil, fiind mai degrabă un dictat impus de situaţia de facto, cu sprijinul unei Administraţii Trump părtinitoare. Punctul tare este că acesta răspunde integral nevoilor de securitate a Israelului, în condiţiile în care acesta şi-a respectat, măcar iniţial, obligaţiile luate în cadrul planurilor de pace de la Oslo, palestinienii fiind cei care au avut o strategie duplicitară, atât beneficierea de planul de pace, cât şi continuarea „rezistenţei”, respectiv nerecunoaşterea Israelului, extremiştii Hamas profitând de ajutorul sponsorilor externi cu o politică anti-Israel[vii] dictată de interesele proprii. Punctul slab: acesta este un plan unilateral, făcut cu Israel, pentru Israel, iar „într-un dans spre pace” este nevoie întotdeauna de doi parteneri şi de un mediator imparţial, cât de cât, ori aici avem un plan al SUA, care nu mai sunt mediator, făcut cu Israel, pentru Israel, palestinienilor rămânându-le doar să-şi negocieze predare. Pentru Israel, deşi unilateral, planul este o şansă să îşi atingă interesele fundamentale naţionale. Pentru palestinieni, tristeţea este că, deşi planul îi forţează la cedări esenţiale, el reprezintă o şansă mai mare decât situaţia actuală, lipsa oricărei speranţe.

Oricum, pentru viitorul apropiat, palestinienii nu vor ceda, ci vor refuza atât discutarea, cât orice relaţiei cu Israel şi SUA. Planul de pace ar putea genera o situaţie de conflict dacă Israelul se grăbeşte cu anexarea oficială a teritoriilor din Cisiordania, iar Hamasul primeşte, totuşi, finanţare şi armament de la un Teheran aproape falimentar.  

 V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 03 - 09.02.2020. 

CHINA/EUROPA. Coronavirus a fost recunoscut oficial ca fiind o ameninţare mondială. Trebuie să ne luăm măsuri, în condiţiile în care au apărut, deja, cazuri în Europa. Reamintind că pandemia este menţionată, de state importante, ca fiind una dintre primele ameninţări la adresa securităţii naţionale (ca amploare şi probabilitate), apreciem că problema trebuie tratată cu toată seriozitatea încă înainte să ajungă la noi. Răspândirea virusului urmează o creştere exponenţială, aşa că cei 300 de morţi şi miile de infectaţi nu reprezintă decât vârful aisbergului.

SUA. Procesul de impeachment se încheie printr-un foarte probabil vot împotrivă dictat de majoritatea republicană din Senat. Toţi au pierdut: democraţii nu au reuşit să îl destituie pe preşedinte, acesta nu a reuşit să transforme procesul într-o campanie electorală câştigată, iar republicanii au demonstrat, refuzând acceptarea martorilor (care puteau complica cazul, mai ales John Bolton), că pun interesele politice deasupra legii, fie ea doar morală. Oricum, să sperăm că SUA vor trece peste acest moment şi că preşedintele Trump va fi mai atent la modul cum duce o politică externă distinctă de campania sa electorală.    

SERBIA/MUNTENEGRU. Tensiunile se amplifică, după ce Podgoriţa a precizat ce vrea prin legea proprietăţilor bisericeşti, iar Belgradul s-a arătat îngrijorat de incidentele care au apărut în Muntenegru (opoziţi se consideră ca fiind de etnie sârbă, dar nu există o bază legală, cetăţenia, la această identificare naţională). Între timp, SUA propun un plan realist privind Kosovo, iar reprezentantul UE afirmă că nu există contradicţii în această problemă între SUA şi UE (cum rămâne cu opoziţia Germaniei la schimbul de teritorii între Kosovo şi Serbia?).

SIRIA. În urma ofensivei trupelor lui Bashar al Assad şi a bombardamentelor aviaţiei ruse, un nou val de refugiaţi sirieni se îndreaptă către Turcia. Ankara acuză Moscova că nu respectă acordurile de la Astana, ameninţând cu o intervenţie militară, dar experienţa arată că cele două puteri regionale agresive ajung la o înţelegere, perdanţii fiind cei prinşi între interesele lor.

LIBIA. Tensiuni franco-turce în această problemă au escaladat în condiţiile în care preşedintele Macron a acuzat Ankara că nu respectă angajamentele luate la Berlin, preşedintele Erdogan răspunzând prin acuzarea Franţei de complicitate cu gl. Haftar. Franţa are dislocat un portavion în estul Mării Mediterane, având posibilitatea de a observa navele de transport turce având escortă care se îndreaptă spre Libia.  

GRECIA/ TURCIA. Avem preludiul unei confruntări. Turcia a escaladat problema accesului la resursele din zonele maritime în dispută prin trimiterea unei nave de prospectare în ZEE a Greciei escortată de o fregată. Grecia a replicat prin trimiterea unei fregate, iar un avion F16 grec a survolat nava de prospecţiuni turcă. De menţionat, fregata turcă de escortă nu a intrat în ZEE a Greciei. Ambele state evită războiul, dar apelează la mijloacele militare pentru a descuraja adversarul. Totuşi, dacă Ankara întinde coarda, Atena nu are ce face decât să răspundă adecvat, într-o strategie „nu război, dar negocieri cu ameninţarea războiului prezentă”, mai ales că Grecia se bucură de un sprijin solid din partea vecinilor, Egipt, Israel şi Cipru, a europenilor, Franţa (care şi-a anunţat deschis sprijinul) şi Italia, dar şi din partea SUA (Parlamentul grec a votat fără ezitare acordul militar greco-american privind accesul american la bazele greceşti).