MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL. 26.11-02.12.2018

Acum 100 de ani, o majoritate, ridicându-se la înălţimea momentului istoric, a decis să facă România Mare. Nu împotriva cuiva, ci pentru cineva, viitorimea. Asta suntem noi, cei care trebuie să construim ţara pentru viitorimea noastră. Astăzi, trăind în pace cu urmaşii celor care au fost împotriva ei, trebuie să ne gândim la cei care au luptat şi murit pentru această cauză, oameni cu rădăcini adânci şi demni de pomenire.

I. ROMÂNIA. La aniversarea a 100 de ani de la Unirea cea Mare, România nu este singură.     

II. RUSIA - UCRAINA. Situaţia din Marea Azov s-a stabilizat, pentru moment.

III. SUA – CHINA. Avem un armistiţiu temporar în războiul comercial.

VI. BALCANI. Vizita lui Hashim Thaci la Washington.

V. Evoluţii de urmărit în această săptămână.

I. ROMÂNIA. La aniversarea a 100 de ani de la Unirea cea Mare, România este sigură de ea[1] şi nu este singură, ci integrată în Occident, iar ameninţările nu sunt iminente, deşi nu au dispărut.

Înainte de toate, îndeplinim, în continuare, condiţia de supravieţuire geopolitică emisă de George Brătianu: avem crestele Carpaţilor libere şi accesul liber la Marea Neagră[2]. În privinţa integrării în clubul democraţiilor occidentale, acolo unde ne este locul şi unde ne-am şi născut ca stat modern, mesajele primite din partea aliaţilor şi prietenilor sunt elocvente. Cel al „Unchiului Sam”, garanţia securităţii nu numai pentru noi, dar pentru întreaga lume liberă, indiferent de iluziile pe care şi le fac duşmanii libertăţii, rezumă ceea ce şi ceilalţi ne-au transmis.

Felicitându-i pe români cu ocazia zilei naţionale, secretarul de stat, Mike Pompeo a menţionat că „România este un aliat puternic al SUA. Apreciem contribuţia la securitatea globală prin apartenenţa la NATO, incluzând participarea la misiuni internaţionale în Afganistan şi Irak şi apreciem sacrificiile pe care România le-a făcut. Salutăm rolul de lider în abordarea problemelor regionale ca securitatea în Marea Neagră. SUA vor rămâne alături de România în eforturile sale de menţinere a valorilor democratice şi a domniei legii, care se află în centrul relaţiilor noastre şi la baza dezvoltării economice şi a prosperităţii”.

Mesajul este fără echivoc, pentru noi şi pentru prietenii, respectiv adversarii noştri, obligând, însă, atât în plan intern, cât şi extern. În plan extern, participarea noastră în Afganistan va continua până când o soluţie politică de pace se va găsi, angajamentul nostru faţă de SUA fiind de la începutul misiunii până la sfârşitul ei, sacrificiul soldaţilor noştri căzuţi acolo fiind preţul plătit pentru a avea un aliat şi o alianţă care ne asigură liniştea acasă.

Mai dificil se arată rolul de lider în securitatea Mării Negre, mai ales că suntem abia la începutul dezvoltării unor capacităţi navale şi aeriene, în condiţiile în care situaţia se complică prin solicitarea Ucrainei adresată NATO de a se implica în Marea Azov (greşită, din start, ca şi strategie de contracarare a Rusiei). Noi dezvoltăm capacităţi militare pentru a descuraja, nu pentru a juca un rol militar, arma noastră principală în asumarea unui posibil rol de lider regional fiind cea diplomatică (capitalizând pe mult citatul „export de securitate”, de fapt, o abordare nebelicoasă de către un stat „cuminte”).

Indiferent de viitoarele încercări externe, avem motive de bucurie la 100 de ani de la naşterea României Mari: suntem liberi într-un stat democratic şi avem şansa să ne construim un viitor prosper.

II. UCRAINA. Situaţia din Marea Azov s-a stabilizat, pentru moment.

După incidentul din strâmtoarea Kerci[3], situaţia s-a tensionat rapid atât prin decretarea stării de urgenţă de către Ucraina, cât şi prin refuzul Rusiei de a elibera marinarii, respectiv returnarea navelor ucrainene capturate. Vestea bună a venit la sfârşitul săptămânii, când Angela Merkel s-a întâlnit cu Vladimir Putin (01.12) şi s-au decis consultări cvadripartide (Germania, Franţa, Rusia şi Ucraina) asupra strâmtorii Kerci. Astfel, au apărut şansele unei medieri care, chiar dacă ar putea să nu ducă la o soluţie, are ca rezultat imediat stoparea escaladării tensiunilor între Rusia şi Ucraina. Speranţele sunt ponderate de declaraţiile lui V.Putin care a declarat (01.12) că acest conflict cu Ucraina va continua câtă vreme la Kiev se află conducerea politică actuală. Aceasta este o dovadă a strategiei ruse de implicare în politica internă ucraineană în scopul atingerii obiectivelor cunoscute, mesajul fiind: „ucraineni, dacă vreţi pace, alegeţi o putere pliabilă în faţa cererilor noastre, care să accepte ceea ce vrea Rusia, din Crimeea până în Donbas, şi, în final, reintegrarea voastră în sfera rusă de influenţă”.

Ucraina, confruntată cu un act de război asumat din partea Rusiei, deschiderea focului asupra navelor sale, a încercat să internaţionalizeze problema având multiple obiective: obţinerea trecerii libere a navelor sale, inclusiv cele militare, prin strâmtoare, stoparea controalelor navale ruse în Marea Azov, sancţionarea Rusiei pentru acţiunile sale, precum şi implicarea directă a Vestului în conflictul din Marea Azov. Petro Poroşenko, confruntat atât cu suspiciunile interne la decretarea legii marţiale, legate de obţinerea de avantaje în perspectiva viitoarei campanii electorale, cât şi de pericolul real al unei reacţii militare ruse, a redus perioada valabilităţii şi amploarea stării de urgenţă, amplificând contactele şi apelurile către Vest. NATO având cea mai clară reacţie, ucrainenii au apăsat pe această pedală, mergând, totuşi, prea departe.

Cererea de intervenţie a navelor NATO în Marea Azov este nu numai greşită, dar chiar face un deserviciu atât Ucrainei, cât şi eforturilor NATO de gestionare a situaţiei. Mai întâi, NATO nu poate apăra Ucraina direct, fie şi doar prin prezenţa navelor sale în Marea Azov, pentru că, oricare ar fi regulile de angajare, vor fi acolo să împiedice acţiunile ruse, nu prin implementarea unui acord, ci descurajând prin prezenţa forţei. Apoi, navele NATO nu pot intra în Marea Azov, în baza aceluiaşi acord care permite navelor ucrainene să intre în această mare. Şi apoi, ce ar putea face navele NATO, dincolo de escortarea navelor ucrainene …şi cum ar trebui să reacţioneze dacă Rusia continuă controalele, respectiv blocada…decât să nu le angajeze în nici un fel! Adăugăm, deşi fără relevanţă mare, pentru că problema este politică, un aspect militar: Marea Azov este mică, fiind un teatru aero-naval în care sistemele A2AD (de la cele antinavă la cele antiaeriene) reprezintă o ameninţare serioasă la adresa navelor NATO. Ucraina trebuie să ştie că NATO o sprijină, dar nu poate începe un război cu Rusia pentru ea.

Reacţia reţinută a NATO şi apelul Angelei Merkel la păstrarea proporţiilor au fost răspunsuri cât se poate de fireşti la situaţia creată. În plus, Ucraina şi-a făcut un deserviciu, nefiind oare „ameninţarea NATO, venind din Ucraina, la adresa Rusiei” motorul propagandei ruseşti, atunci când a atacat în Crimeea, apoi, în Donbass? Ce s-ar fi întâmplat dacă Rusia dorea, cu adevărat, să atace, nu doar să ameninţe şi să umilească Ucraina în această demonstraţie de forţă? Nu era acest apel la NATO cel mai bun argument pentru ca Moscova să-şi convingă populaţia de iminenţa unei ameninţări NATO care necesită atacarea Ucrainei?

Mai ales că declaraţiile ucrainene că Rusia şi-a concentrat trupele la frontieră, deşi exagerate, au, foarte probabil, la bază informaţii reale. Avioanele de cercetare electronică americane au zburat în zonă şi au putut confirma situaţia din teren. O dovadă a fost vizibilă: Rusia a alarmat unităţile logistice şi de geniu din regiunea militară sud. Ce indicator la nivel operativ-strategic mai bun decât acesta, mai ales că pretextul este pueril (vreme rea !). O altă măsură militară, de această dată, anunţată, a fost consolidarea sistemului de apărare antiaeriană din Crimeea. Urmează dislocarea unui nou divizion de sisteme de rachete S 400 (şi complementarele acestora, sistemele Panţir), unul dintre cele trei deja prezente în Crimeea fiind redislocat în nord, la Djankoi (consolidând A2-AD în Marea Azov).   

Rusia a sfidat comunitatea internaţională, nu numai neeliberând marinarii ucraineni, ci deschizând dosare penale pentru violarea frontierei de stat rusă („mărturisirile” marinarilor ucraineni, cu ochii vineţi, au fost dovada penibilă a demersului de a invoca o poziţie legală într-un act ilegal). La nivel politic, partea rusă a păstrat tăcerea până în momentul în care V.Putin a transmis el însuşi mesajul (după ce discutase cu A.Merkel, refuzându-l pe P.Poroşenko) de bagatelizare a incidentului şi de incriminare a lui P.Poroşenko ca fiind cel care a provocat incidentul pentru a-şi pregăti campania electorală. Eludând gravitatea incidentului şi convinsă de reuşita narativului său, Moscova a exagerat şi cu incriminarea Vestului, respectiv a SUA şi a europenilor, că ar fi încurajat Kievul să provoace acest incident. Pentru un Vest conştient de gravitatea incidentului şi îngrijorat de escaladarea conflictului asta a fost prea mult. Reacţiile europenilor au fost negative, inclusiv cele germane fiind critice şi fără echivoc.

Momentul cel mai grav a fost, însă, anunţul preşedintelui Donald Trump că nu se va mai întâlni cu V.Putin la reuniunea G20. Foarte probabil, motivele interne, relansarea anchetei în problema posibilei complicităţi în campania electorală cu Rusia (avocatul său făcând dezvăluiri) au fost determinante, dar şi incidentul de la strâmtoarea Kerci are un rol. Moscova nu numai că a fost surprinsă, dar a fost umilită. Unde este marea putere strict necesară pentru a discuta soarta Europei prin negocierea INF? Dintr-un condei (twitter, de fapt), preşedintele SUA a şters toată anvergura şi miza întâlnirii. Rusia nu mai poate escalada atât în problema INF, cât şi cea a Ucrainei, cel puţin acum. Situaţia a devenit stânjenitoare, cu cei doi preşedinţi aproape evitându-se la G 20. Bine că a avut loc măcar o „scurtă întâlnire”, pentru că izolarea nu serveşte nimănui.

Mai mult, o altă întâlnire, cea cu Mohammad bin Salman, strict necesară pentru V.Putin în vederea luării unor măsuri de reducere a producţiei (preţul petrolului se stabilizează, periculos, la 50 $/baril, mult sub necesarul de 70$/baril pentru Moscova) a apărut ca fiind o întâlnirea între doi „criminali politici”. Marea Britanie avusese grijă ca, în ajunul summitului G 20, să scape către public concluziile oficiale că numai V.Putin putea fi cel care a dat ordinul în cazul Skripal.   

Rusia este rănită în orgoliul ei, este aruncată în incertitudine în problema INF şi acuzată de Vest pentru atacul armat asumat din strâmtoarea Kerci. Nu este o situaţie de invidiat pentru securitatea regională şi globală. Greu de prevăzut cum va reacţiona V.Putin: poate moderaţie în problema ucraineană, consultările anunţate oferind o şansă de dialog necesar acum chiar şi pentru Rusia, poate moderaţie şi în cazul INF până când se va deschide un dialog, măcar la un nivel mai redus, dacă cei doi preşedinţi nu se pot întâlni. Din acest moment, Rusia nu mai poate escalada fără să îşi asume riscul unor consecinţe importante, dar nici nu poate să accepte situaţia actuală. Cel puţin, după ce ţinuse închisă strâmtoarea Kerci pentru navele ce navigau spre şi dinspre porturile ucrainene din Marea Azov, Rusia a deschis-o acestora. Să fie, oare, un pas spre detensionare, iar Kievul, şi presat de Vest, să răspundă în aceeaşi notă? Până în prezent, Kievul a continuat şi, în virtutea stării de urgenţă, a blocat accesul pe teritoriul său a cetăţenilor ruşi de sex masculin, cu vârste între 16 şi 60 de ani. Şi mai vine şi tomosul privind Biserica Ortodoxă Ucraineană şi implicaţiile politice ale acestuia. Nu este o surpriză că Ucraina a întărit protecţia infrastructurii critice şi a porturilor de la Marea Neagră, în faţa „testării de către Rusia a ordinii mondiale” (din păcate, o exagerare: V.Putin vrea, pentru moment, „doar” Ucraina, iar P.Poroşenko o va apăra cu adevărat numai dacă o va reforma şi îi va deschide un drum spre viitor, nu dacă îşi va face griji pentru ordinea mondială). V.Putin a anunţat că nu vor exista discuţii cu Ucraina privind eliberarea marinarilor, dar nici nu a replicat la restricţia impusă cetăţenilor ruşi.

Pentru Rusia, cel mai grav mesaj vine din partea secretarului american al apărării, Jim Mattis, care a transmis (02.12) că preşedintele V.Putin „învaţă greu” fiindcă a încercat, din nou, să se implice în alegerile americane (cele din noiembrie), adăugând că nu are încredere în liderul rus: „avem de-a face cu cineva în care, pur şi simplu, nu putem avea încredere”. În privinţa INF, „avem de-a face cu un comportament duplicitar în încălcarea acordului”. Mesajul este cu atât mai grav, cu cât J.Mattis este fost militar, care, ca soldat, a văzut şi trăit multe, nefăcând afirmaţii politicianiste gratuite şi nu se vrea un dur în relaţiile externe, ci mai degrabă un realist înclinat spre compromis.

Pentru moment, situaţia s-a stabilizat la est de noi, dar vin, foarte probabil, vremuri grele, atât în situaţia navală din Marea Neagră, dar şi în probabila încetare a INF. În ambele probleme, suntem aproape de centrul ciclonului şi nu prea avem prea multe mijloace ca să influenţăm situaţia, dar măcar să realizăm dimensiunile şi periculozitatea ei.

III. SUA – CHINA. Avem un armistiţiu temporar în războiul comercial. Cei doi preşedinţi, Donald Trump şi Xi Jinping, care s-au întâlnit, în marja G20 (02.12), au căzut de acord asupra stopării temporare a războiul comercial, respectiv suspendarea taxelor comerciale pentru o perioadă de 90 de zile pentru a se crea condiţiile de găsire, prin negocieri, a unei soluţii. Înţelegerea s-a reflectat şi în găsirea unui comunicat agreat de ambele părţi pentru G20, care nu va critica protecţionismul.

China a fost de acord să nu introducă taxe vamale de la 01.01.2019. Ameninţarea SUA, de ridicare a tarifelor vamale de la 10% (200 miliarde $) la 25% nu se va materializa, pentru moment, dar dacă, după 90 de zile, nu se va ajunge la o soluţie, această măsură se va implementa imediat. Ca răspuns, China a fost de acord să cumpere produse americane din domeniul agricol, energie şi industrial.  

Chiar dacă D.Trump a declarat că aceasta este o „înţelegere incredibilă” („China se deschide”), nu este decât o mutare de deschidere, urmând să se concretizeze în negocieri fructuoase, iar, în caz de eşec, în amplificarea războiului comercial.

De fapt, China nu a cedat, încă, nimic esenţial, marile întrebări legate de respectarea regulilor economice, respectiv deschiderea pieţei de către ea rămânând, remarcabile fiind doar elementele care au apărut în declaraţia ministrului de externe chinez, Wang Yi: „cei doi lideri au căzut de acord să-şi deschidă reciproc pieţele şi acest proces va duce la rezolvarea îngrijorărilor legitime ale SUA”. Pentru prima dată, Beijingul recunoaşte că ar exista unele îngrijorări legitime ale SUA, părând că acceptă ceva din paradigma Washingtonului. Dar este atât de departe de momentul unui acord, părând mai plauzibilă ipoteza că Bejingul va temporiza, aşteptând ca un nerăbdător, dar şi presat intern, D.Trump să accepte doar puţinul care i se va oferi,  dacă nu dispare, între timp, de pe scenă. Important este că apar unele speranţe că vor exista reguli în această competiţie globală.

Un raport al unui ONG american, publicat în această săptămână, remarca faptul că Bejingul a trecut de la competiţia economică la contracararea politică şi militară a SUA, un indiciu că începem să avem ingrediente pentru un război rece. Şi nu avem cum altfel, de vreme ce capitalismul de stat chinez nu a ajuns la o convergenţă ideologică, Partidul Comunist refuzând reforma sistemului, dovadă fiind încarcerarea în masă a uigurilor şi metodele Big Brother de supraveghere a populaţiei. Iar acest sistem comunistoid pare viabil economic!

 IV. BALCANI. Vizita lui Hashim Thaci la Washington. Cu ocazia vizitei preşedintelui Kosovo la Washington, SUA au trimis un mesaj fără echivoc, de la sprijinirea existenţei statului Kosovo la cererea adresată Pristinei să renunţe la taxele impuse şi anunţând sprijinul său pentru soluţia pe care o vor găsi în comun cele două părţi.

Chiar dacă guvernul de la Pristina a respins renunţarea la taxe, faptul că SUA au arătat sprijinul pentru o soluţie negociată, fie şi cu schimb de teritoriu şi populaţie, deschide drumul spre ieşire din blocaj, chiar şi cu un guvern al Kosovo cu o poziţie dură, având, probabil, în spate, o poziţie principială, dar greşită, a unui mare stat european şi un guvern al Serbiei, legat, încă, în abordare, de trecut.

SUA este obligată să se implice pentru găsirea unei soluţii, de vreme ce a fost parte a creării problemei, constituirea statului Kosovo, indiferent de motivele acestui act. De menţionat şi poziţia Rusiei, transmisă de preşedintele Kosovo (după „întâlnirea în picioare” de la Paris cu V.Putin) conform căreia Rusia va fi de acord cu o soluţie găsită de comun acord de Pristina şi Belgrad.

Sunt semne de speranţă, dar realitatea imediată este cea a unei tensiuni care se va amplifica pe măsură ce efectele taxelor se vor face simţite. Serbia nu poate asista neputincioasă la degradarea situaţie economice la nord de Ibar şi la secţionarea legăturilor economice pe care le are cu sârbii din Kosovo, fiind obligată să reacţioneze. Pristina ştie şi aşteaptă mutarea. Cei mari nu s-au pus, încă, de acord asupra soluţiei şi, pe acest fond, cei doi adversari pot ajunge la confruntare.  

VI. Evoluţii de urmărit în această săptămână.

● Urmările întâlnirilor de la G20. Merită monitorizate efectele întâlnirii importante, China-SUA, dar şi a faptului că cea ruso-americană nu a avut loc. Cea de-a treia, întâlnirea ruso-saudită, însă, va avea un impact economic şi politic imediat, mai ales în cazul Rusiei: evoluţia preţul petrolului. Sunt mari şanse să avem doar o uşoară creştere.

● Ce va face Rusia în Ucraina şi în problema INF, corelat cu evoluţiile anchetei Mueller, este important global, dar mai ales pentru regiunea noastră. Sunt puţine semnale optimiste, SUA părând că se îndreaptă spre ieşirea din INF, ajungând astfel la momentul decizional la nivel NATO din decembrie. Probabil, Rusia va căuta să mişte lucrurile din loc, interesant este să vedem cum o va face.

● Siria „fierbe” din nou. Israelul a reînceput atacurile din Siria împotriva ţintelor iraniene/Hezbollah, sfidând cupola antiaeriană siriano-rusă. În Siria, apar probleme în stabilizarea Idlibului, la Astana găsindu-se soluţii doar pentru armonizarea intereselor învingătorilor, inclusiv o poziţie comună împotriva prezenţei SUA în Siria, unde posturile americano-kurde de la graniţă împiedică Turcia să atace SDF. Promisiunea creării unei comisii constituţionale (condiţia convergenţei procesului de pace de la Astana cu cel de la Geneva, dar şi a frecventării învingătorilor de către Franţa şi Germania) nu a fost  îndeplinită, lucru remarcat de către reprezentantul ONU, Staffan de Mistura, şi reamintit de A.Merkel lui V.Putin la Buenos Aires.

● Marea Britanie a ajuns, în final, la votul în Parlament asupra acordului Brexit. După o săptămână cu o adevărată campanie electorală, Teresa May căutând să-şi convingă proprii parlamentari, urmează votul, care numai finalul problemei nu ar putea să fie. Europenii visează la un nou referendum, care ar putea păstra UK în UE. Poate, poate….mai ales că vin veşti bune şi de pe frontul italian, unde moderarea raţională a luat locul confruntării.