MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (26.08 – 01.09.2019)

I. SUMMITUL G7. Aparent uniţi, chiar dacă având poziţii diferite.

Summitul G7 a oferit aparenţa unei înţelegeri între ”cei mari” din Vest, fie şi datorită talentului diplomatic al preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron. Marea victorie este că nu s-a întâmplat nimic deosebit, în sensul în care nu s-a mai ajuns la dezacorduri vizibile, pentru că soluţiile, câte s-au găsit, vor fi greu de implementat. În crizele momentului, nu s-a decis mai nimic, deşi au existat momente de speranţă generate de activismul diplomaţiei franceze. În final, însă, nici în dosarul Ucraina, nici în dosarul Iran nu s-a întâmplat nimic. Era şi firesc, de vreme ce, dincolo de ambiţiile franceze, deghizate sub atractivul “suveranitate europeană”, superputerea rămâne SUA, cea care duce un război comercial cu China, pare hotărâtă să îngrădească Iranul şi are propria strategie în relaţiile cu Rusia (greu de decelat, de vreme ce una spune preşedintele Trump şi alta fac instituţiile americane).

În mod remarcabil, între ”cei mari” a domnit o aparentă înţelegere. SUA au vorbit aceeaşi limbă cu ceilalţi, problema taxelor vamale fiind tratată ca fiind una rezolvabilă, nu una ce ar genera fisuri interne. Astfel, SUA şi Franţa au găsit o soluţie privind taxarea giganţilor informatici (să vedem dacă şi cum va fi implementată), preşedintele Trump a anunţat un viitor acord comercial cu Japonia, iar despre taxe pe produsele europene, mai ales pe autoturismele germane, în final, nu s-a mai adus vorba. Ceea ce s-a decis cu adevărat nu este cunoscut, dar, mai important decât asta, a fost vizibilă o atmosferă de înţelegere şi comunicare. Acesta este semnalul cel mai important.

În planul crizelor, deşi Franţa a emis comunicate privind unele probleme, nu am avut o poziţie clară, dar am avut semnale despre direcţia în care se îndreaptă lucrurile. După ce, în ajun, anunţase noi taxe asupra produselor chineze, răspuns la recentele măsuri luate de China, preşedintele Trump şi-a liniştit partenerii (şi pieţele), anunţând faptul că Beijingul ar fi trimis semnale pozitive privind semnarea unui acord. Totuşi, este puţin probabil că se va ajunge la un acord, deşi taxele vor ajunge la 30% (spre sfârşitul anului), deoarece ambele state îşi joacă viitorul, atât SUA, care nu mai pot suporta un deficit uriaş, în condiţiile transferării producţiei proprii pe teritoriul rivalului, cât şi China, care nu poate evolua fără metodele ilegale pe care le foloseşte (furtul proprietăţii intelectuale). De altfel, participanţii la G7 au căzut de acord asupra necesităţii împiedicării acestei practici, chiar şi europenii (de obicei, duplicitari, pentru a nu îşi periclita accesul la piaţa chineză, chiar dacă şi ei se confruntă cu această problemă) fiind de acord că aceasta trebuie să înceteze. Practic, SUA au adaptat strategia îngrădirii la noul război rece, preponderent economic: este imperativă limitarea accesului adversarului la know-how şi înalta tehnologie, contracarând toate căile ilegale folosite de acesta pentru a le obţine.

În problema Iranului, lovitura de teatru franceză, care l-a adus pe ministrul de externe iranian la Biarritz, în acelaşi loc cu, dar nu la summitul G7, s-a dovedit a fi o lovitură de imagine, dar doar atât. Preşedintele Trump a temperat aşteptările, evitând contacte directe americano-iraniene, prin anunţarea deschiderii sale faţă de o viitoare întâlnire cu preşedintele Iranului (dar aceasta a fost condiţionată de Rohani de ridicarea sancţiunilor, fapt ce nu se va întâmpla). Deşi europenii au dreptate atunci când invocă faptul că acordul de denuclearizare a fost denunţat unilateral de către SUA, ei par a fi în afara jocului major care se desfăşoară între SUA şi Iran: Washingtonul nu mai este dispus să tolereze un Teheran ostil şi ameninţător pentru întreaga regiune, mai ales pentru aliaţii săi, Israel şi Arabia Saudită. Teheranul se prezintă ca victimă în faţa Europei, punând condiţii pentru eventuale negocieri cu SUA (ridicarea sancţiunilor şi nepunerea în discuţie a programului său balistic), dar, în realitate, continuă, neabătut, politica sa în regiune. Cea mai recentă dovadă este reprezentată de războiul, de facto, cu Israelul. Chiar dacă, tactic, Israelul este cel care atacă (de la dronele din Liban la atacurile din Siria şi Irak), strategic vorbind, el se  apără împotriva unui stat care îl ameninţă cu distrugerea (doar din considerentele ideologice ale regimului religios şiit de la Teheran!). Administraţia Trump este alături de Israel, acum, mai mult ca oricând, aşteptând de la Teheran nimic altceva decât capitularea.

În problema Rusiei, partenerii G7 s-au contrazis. Scăpat de ancheta privind legăturile campaniei sale electorale cu Rusia, preşedintele Trump nu îşi ascunde deschiderea faţă de Moscova, invitaţia sa către Rusia de reîntoarcere la G7 fiind necondiţionată. O asemenea ofertă a diminuat fermitatea ofertei franceze, care condiţionează întoarcerea Rusiei la G7 de progrese în dosarul Ucraina. Oricum, Franţa a anunţat întâlnirea în format normand în lunile viitoare. Chiar şi poziţia SUA faţă de Rusia este transmisă pe două voci: una este cea a preşedintelui Trump, care transmite ce vrea (invitarea Rusiei la G7, stoparea ajutorului militar către Ucraina), iar alta este cea a instituţiilor americane care transmit ceea ce trebuie (sprijin politic şi militar faţă de Ucraina, ponderarea deschiderii preşedintelui ucrainean faţă de negocierile cu Rusia şi, mai ales, sprijin pentru independenţa şi suveranitatea statelor din “vecinătatea apropiată” a Rusiei: Ucraina, R.Moldova şi Belarus). În final, situaţia nu s-a schimbat, Rusia urmând să rămână în afara G7.

Summitul G7 de la Biarritz a fost un pas înainte, fie şi pentru că stridenţele şi diferenţele dintre SUA şi europeni nu au mai apărut în prim plan. În rest, nimic deosebit, situaţia nepermiţând o poziţie unică G7 în problemele internaţionale importante. Pentru noi, este încă bine, cu SUA angrenate, fie şi doar economic, în confruntarea esenţială cu China, cea care va da superputerea secolului XXI, în timp ce Rusia, este, chiar fără o poziţie comună a membrilor G7, descurajată să îşi mai continue agresiunile (sancţiunile rămân în vigoare).

II. SUA. Turneul lui John Bolton în Ucraina, R.Moldova şi Belarus.

Turneul consilierului pentru securitate naţională al preşedintelui SUA, John Bolton, în autodeclarata sferă de influenţă a Rusiei, a avut ca scop transmiterea unui mesaj de sprijin pentru independenţa şi suveranitatea acestor state. Deşi situaţia este diferită[i], mesajul a fost binevenit în cele trei capitale, pericolul pierderii suveranităţii fiind o realitate, chiar dacă nu întotdeauna vizibil. Foarte probabil, Moscova a fost înfuriată de acest turneu, mai ales de vizita la Minsk, deoarece, chiar şi în perioada Trump, SUA demonstrează că nu fac rabat de la politica lor de sprijinire a acestor state independente în faţa puterii dominatoare a Rusiei[ii].

La Kiev, John Bolton a afirmat, fără echivoc, sprijinul pentru Ucraina şi preşedintele acesteia,  Zelenski. Interesant, John Bolton l-a avertizat pe acesta să nu se grăbească în negocierile cu Rusia, având în vedere că acest drum este plin de capcane. Bolton a remarcat dedicarea actualei conduceri pentru o reformă reală. El a discutat cu liderii ucraineni şi despre pericolul practicilor comerciale neprincipiale ale Chinei, în condiţiile în care, în cadrul programului de privatizare, China ar putea să achiziţioneze compania Motor Sich, un important producător de motoare de avion, de elicopter şi de rachetă.  De altfel, Bolton s-a întâlnit cu directorul SBU, Ivan Bakanov, cu care a discutat diferite căi pentru a consolida cooperarea americano-ucraineană într-o gamă largă de probleme privind securitatea naţională.

Bolton a subliniat faptul că SUA sunt dedicate respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Ucrainei.  Zelenski şi-a exprimat speranţa că SUA se vor implica şi mai mult în procesul de soluţionare a conflictului din Donbas, invitând SUA să participe în formatul normand de negocieri. O viitoare întâlnire Trump-Zelenski este previzibilă, chiar dacă ocazia de la Varşovia nu s-a materializat.

Mesajul încurajator transmis de Bolton a fost anihilat, în parte, de anunţul făcut de preşedintele Trump că va cere stoparea ajutorului militar acordat Ucrainei. Ajutorul american către Ucraina din ultimii cinci ani a ajuns la circa trei miliarde USD, din care 1,5 miliarde în echipamente militare, SUA fiind principalul actor occidental implicat în reformarea şi pregătirea armatei ucrainene.

La Chişinău, Bolton s-a întâlnit cu prim ministrul Maia Sandu şi cu preşedintele Igor Dodon. Cu Maia Sandu, Bolton a discutat probleme de securitate şi reformă. Bolton a reiterate sprijinul SUA faţă de noul guvern din R.Moldova (RM) şi lupta împotriva corupţiei iniţiată de acesta. El a spus că există reale problem de securitate în regiune şi în afara acesteia şi că SUA sprijină suveranitatea şi independenţa RM. El a precizat că ţine de cetăţenii RM, nu de influenţele externe, care va fi viitorul acestei ţări. Referindu-se la conflictul îngheţat din Transnistria, Bolton a declarat că SUA sprijină eforturile guvernului RM de soluţionare a acestuia, respectiv de reunificare a ţării, astfel încât RM să fie o ţară unită, nu subiectul influenţelor străine: “ţine de cetăţenii acestei ţări să decidă, dar menţinerea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii este, de asemenea, un element critic”.

Maia Sandu a afirmat că SUA au asistat sectorul apărării şi cel de securitate al RM cu circa 15 milioane USD anual, element extrem de important pentru RM: „în acest an vom negocia un nou plan de acţiune în cadrul parteneriatului RM-NATO şi vom deschide a doua fază a iniţiativei de consolidare a capabilităţilor de apărare a RM. Prioritatea noastră este de a extinde dialogul strategic cu SUA şi cooperarea în domenii cheie, în vederea atragerii investitorilor”.

Bolton s-a întâlnit şi cu preşedintele Igor Dodon, care a scris apoi: „apreciez pozitiv interesul acordat de conducerea SUA de intensificare a contactelor cu ţara noastră, fapt care indică faptul că parteneriatul strategic dintre RM şi SUA intră într-o nouă fază”.   

În Belarus, John Bolton a chemat liderul acestei ţări pentru iniţierea unui dialog despre interesele comune ale celor două state, în pofida problemelor importante din relaţiile bilaterale (drepturile omului şi proliferarea). Preşedintele Lukaşenko i-a făcut o primire călduroasă lui Bolton, declarând că urmează să se deschidă un nou capitol în relaţiile dintre Minsk şi Washington. Bolton menţionase, anterior, că, având în vedere mediul geostrategic din această parte a Europei şi ameninţările globale, ar trebui ca SUA să aibă un dialog cu Belarus pentru a vedea unde interesele acestui stat şi cele ale SUA coincid.

Cum să interpretăm un asemenea turneu al unui important oficial american în zonă de influenţă a Rusiei (este cel mai important oficial american care vizitează Minskul în ultimii....20 de ani!)? Înainte de toate, indiferent de incoerenţele Administraţiei Trump, mesajul transmis este fără echivoc: SUA se pronunţă pentru independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a acestor stat, vizată fiind Rusia. Apoi, încep realităţile. Indiferent de motivaţia sa (să îl ajute pe prietenul Putin, să se verifice modul cum au fost utilizate fondurile sau o reacţie pripită la posibila cedare către China a unei întreprinderi de echipamente militare importantă), ameninţarea preşedintelui Trump de sistare a ajutorului militar către Ucraina este o lovitură serioasă pentru Kiev, chiar dacă, foarte probabil, nu se va materializa (reacţia legislativului american a fost deosebit de virulentă). Oricum, cealaltă Americă, cea a instituţiilor care continuă politica tradiţională americană, va ajuta, mai departe, Kievul şi îi va supraveghea mişcările, încurajând reforma şi urmărind îndeaproape negocierile, chiar dacă nu se va grăbi să facă parte din formatul normand. Ucraina are nevoie de asta, mai ales acum, când se angajează, cu un nou guvern, să lanseze reforme curajoase.

La Chişinău, mesajul a fost la fel de important, mai ales pentru Igor Dodon: SUA nu lasă RM singură în faţa Moscovei şi a agenţilor acesteia. Mesajul vine la momentul oportun, exact când Igor Dodon l-a primit pe Serghei Şoigu cu care a discutat despre consolidarea relaţiilor bilaterale, pe toate planurile, inclusiv militar. Nu degeaba, Maia Sandu a menţionat ajutorul militar american, în strânsă legătură cu planul de acţiuni RM-NATO. Dacă ministrul apărării socialist măreşte cooperarea cu Rusia şi sistează cooperarea cu NATO, cine va plăti 15 milioane USD, vitali pentru existenţa armatei RM? Rusia nu o va face, ea plătind lunar doar 1 milion USD lui Igor Dodon şi socialiştilor pentru a controla întreaga RM. Probabil, Igor Dodon va încerca să rezolve această dilemă în cel mai original mod posibil: va da Moscovei ce îi cere Moscova (controlul armatei RM) şi SUA ceea ce trebuie să facă SUA (plata şi reforma armatei RM). Pare o ciudăţenie, dar aceasta este adevărul, în RM orice fiind posibil, altfel cum ar rămâne preşedinte al ţării un spion rus care a fost înregistrat când afirmă că este plătit de Rusia şi cere distrugerea statului al cărui preşedinte este (prin promovarea, în secret, a memorandumului Kozak). Deci, la Chişinău, am avut un mesaj de sprijin, dar şi de ameninţare implicită (pentru Igor Dodon) că SUA nu îl vor lăsa să dea RM pe mâna Rusiei.

La Minsk, mesajul a fost de deschidere a dialogului, exact cât îi trebuie lui Lukaşenko ca să îl defileze ca alternativă în faţa lui Putin. Probabil, aici vom avea cea mai mare criză, atunci când va avea loc transferul de putere.           

În final, Bolton a transmis celor din zonă în dispută, mai mult sau mai puţin controlaţi de Moscova, că nu sunt singuri şi că dacă ei ştiu ce vor, SUA îi va sprijin. Întrebarea este dacă aceştia ştiu ce vor, şi aici nu ne referim doar la cei controlaţi de Moscova, ci şi la liderii care se gândesc la ţara lor ca fiind .... independentă şi suverană.

III. UCRAINA. Preşedintele Zelenski are guvernul său.

După aproape 30 de ani de jaf, Ucraina are, în sfârşit, un guvern şi un preşedinte care îşi propun, deşi nu le este garantată reuşita, să servească poporul. Numai că Ucraina de acum a pierdut resurse uriaşe, este, practic, falimentară, are o parte din teritoriu ocupat de Rusia, care nu a renunţat nici un moment la ideea de a controla Kievul, şi a pierdut milioane de tineri, care au migrat din disperare. Dar Ucraina nu a pierdut speranţa, iar acest lucru este esenţial pentru acest important vecin al nostru. 

Guvernul preşedintelui Volodimir Zelenski a fost format (29.08), trecerea sa prin parlament trecând fără probleme, de vreme ce partidul său are majoritatea asigurată. Acesta este format din persoane din cercul său de prieteni, foşti parteneri de afaceri, tehnocraţi, activişti din societatea civilă, dar şi doi membrii ai fostului guvern. Majoritatea miniştrilor au sub 40 de ani şi nu au experienţă în administraţie (nu că ar fi necesară, de vreme ce corupţia a fost elementul de bază al acesteia). Zelenski anunţase, anterior, că va numi persoane în care să aibă încredere, integre şi dedicate reformei.

Prim ministru a fost numit Oleksi Honcharuk, care, la 35 de ani, a devenit cel mai tânăr prim ministru pe care l-a avut Ucraina. El este de profesie avocat, activând în domeniul afacerilor imobiliare. În 2015, el a condus un ONG finanţat de UE, BRDO, specializat pe implementarea reformelor şi l-a consiliat pe Stepan Kubiv, vice prim ministru în timpul lui Petro Poroşenko. Honcharuk a caracterizat într-un mod realist situaţia actuală: “va fi foarte greu pentru acest guvern”. Honcharuk a anunţat că Ucraina va începe negocieri cu FMI pentru un nou program de finanţare, semnalând faptul că va căuta un acord pe termen lung care să înlocuiască actualul acord de ajutor financiar de 3,9 miliarde USD: “ştiţi cu toţii despre aceste probleme pe care le avem în ţară. Acestea sunt datorii pe care le-am moştenit“.

Ministru de externe a fost numit Vadim Pristaiko, fostul ambasador al Ucrainei la NATO. Acesta a declarat că traseul Ucrainei spre integrarea în UE şi NATO va continua neabătut. O numire importantă, poate cea mai importantă, este cea a lui Ruslan Riaboshapka în funcţia de procuror general. Acesta este fostul şef al noii administraţii prezidenţiale. El a lucrat în Ministerul de Justiţie în perioada 2001 – 2010, apoi a lucrat în cabinetul lui Mikola Azarov, după care a lucrat pentru Transparency International, în perioada 2013-2014. Noul ministru al apărării este Andri Zahorodniuk. Anterior, acesta a lucrat în consiliul de administraţie al Ukroboronprom (concernul de stat producător de echipamente militare). A luptat ca voluntar în perioada 2015-2017, ulterior lucrând în departamentul de reformă al Ministerului Apărării. La conducerea SBU a fost numit Ivan Bakanov, fostul partener de afaceri al lui Zelenski. Preşedintele partidului de guvernământ, Dmytro Razumkov, a fost numit preşedinte al parlamentului. Şi-au păstrat posturile ministrul de interne, Arsen Avakov şi ministrul de finanţe, Oksana Markarova.

Sarcina noului guvern este uriaşă. El face faţă unei duble crize, cea economică şi socială internă şi cea de securitate, conflictul cu Rusia. În plus, el trebuie să implementeze reforme dure şi costisitoare pentru populaţie în mai toate domeniile, iar implementarea se va lovi de rezistenţa acerbă a paraziţilor care au capturat statul, de la oligarhi la cei care deţin putere, indiferent de nivelul pe care se află. Exemplificator în acest sens este promisiunea lui Zelenski că practica “raiding“ va înceta (aceasta constă în preluarea forţată a afacerilor, de fapt, furt la drumul mare, de către infractori aliaţi cu ... judecători!). Examenul cel mai important este noul acord cu FMI, al câtelea, de fiecare dată, Ucraina primind bani fără să implementeze reformele promise. Perspectivele sunt negative, pe fondul crizei gazului care se anunţă pentru această iarnă.

Persoanele alese au câteva caracteristici comune: sunt integre, nu au fost implicate în sistemul corupt ce a dominat Ucraina, sunt loiale lui Zelenski, au orientări pro-occidentale (nu numai afirmate, ci testate prin colaborările în care au fost implicaţi) şi sunt destul de tineri pentru a avea acea doză de curaj necesară pentru a reforma sistemul. În realitate, situaţia o cere: Ucraina nu mai are de ales, acesta fiind mesajul transmis de electorat atunci când l-a votat pe Zelenski şi partidul său, situaţia fiind prea gravă pentru a mai lăsa jefuitorii Ucrainei să se erijeze in lideri responsabili. Faptul că noii miniştrii sunt hotărâţi nu înseamnă, însă, că au şanse mari de succes. Ucraina va trece printr-o perioadă extrem de grea, reformele amplificând problemele sociale, o criză internă fiind previzibilă, mai ales că reforma se va desfăşura cu sabia lui Damocles - a agresorului rus - deasupra conducerii de la Kiev (şi se vor găsi destui ”patrihoţi”, care, văzând că nu le mai merge cu furatul, se vor orienta spre ... Rusia).

Zelenski este conştient de situaţia în care se află Ucraina, motiv pentru care încearcă să facă tot ceea ce poate în plan intern, dar şi extern. Aşa se explică vizita în Polonia, care va fi alături de el, unde a anunţat cooperarea energetică cu acest stat şi cu SUA. În perspectivă, urmează o vizită în Turcia. Zelenski caută să coopereze cu toate ţările care pot ajuta Ucraina, fie şi numai investind şi extinzând cooperarea economică. Probabil, are o şansă de succes, sincronizarea cu reformele interne putând avea rezultate pozitive.

În faţa unei situaţii disperate, ucrainenii au spus că aşa nu se mai poate, dând o şansă unor novici integri, dar nu există nici o garanţie că această nouă şansă (sau ultimă şansă, mai corect spus) va fi valorificată. Pentru securitatea noastră, să sperăm că va reuşi.

IV. ITALIA. Vechiul prim ministru Conte....este noul prim ministru.

Criza politică din Italia s-a încheiat la fel de surprinzător cum a început, prin formarea unei coaliţii de guvernare între două formaţiuni complet diferite ca orientare politică. Deşi mai sunt mici obstacole în calea formării noului guvern, ambele partide urmărind să extragă concesii cât mai mari de la viitorii parteneri de coaliţie, criza politică pare a fi depăşită cu succes pentru Italia, în sensul în care va rezulta un guvern mai responsabil, mai apropiat UE, dar care va continua un buget cu deficit mare. Astfel, se pare că ceea ce coaliţia anterioară nu a obţinut, deşi a folosit înfruntarea făţişă, ar putea să reuşească actuala coaliţie, folosind dialogul şi persuasiunea. Principalul argument al viitorului guvern sunt ... investitorii, pieţele reacţionând pozitiv la acest semnal privind încheierea crizei politice declanşate de încercarea liderului de dreapta Matteo Salvini de a provoca alegeri anticipate.

Preşedintele Italiei l-a însărcinat pe Giuseppe Conte (29.08) să formeze un guvern al coaliţiei nou formate între ”Cinque Stelle” şi Partidul Democrat (PD). Conte va prezenta lista cabinetului său în zilele următoare. El a declarat că prioritatea sa este elaborarea bugetului pentru anul 2020 (marea problemă spinoasă cu UE privind deficitul bugetar).

Oricum, formarea guvernului nu este un fapt sigur, cele două partide fiind departe de a ajunge la un acord privind un program de guvernare comun şi desemnarea miniştrilor. Problema principală constă în faptul că cele două partide au prea puţine în comun, cu excepţia … adversităţii faţă de Matteo Salvini.  Complicând lucrurile, ”Cinque Stelle” a promis să supună acordul pe care îl va semna cu PD votului membrilor săi online. Pe de altă parte, investitorii au reacţionat prea pozitiv pentru a fi contrazişi de politicieni, Conte fiind văzut ca fiind vocea raţiunii chiar şi în vechea coaliţie. Aceştia se aşteaptă la o politică financiară prudentă din partea noului guvern şi evitarea unei confruntări cu UE.

Punctul principal al programului viitoarei coaliţii este relansarea economiei printr-o politică bugetară responsabilă, deşi cu deficit, dar având acordul UE pentru acest deficit. În proiectul de program al coaliţiei, apare acest compromis, în sensul în care se va cere UE “flexibilitate” faţă de bugetul pe 2020 pentru a se permite „consolidarea coeziunii sociale”. De altfel, liderul PD, Nicola Zingaretti, a declarant că prioritatea noii coaliţii va fi revigorarea economiei stagnante. Europenii au primit pozitiv vestea formării noului guvern, iar acest fapt reprezintă încă un argument pentru noua coaliţie.

Totuşi, liderul ”Cinque Stele” a transmis (30.08) un mesaj intransigent PD, avertizând că, dacă acesta nu va accepta condiţiile sale (reducerea numărului de parlamentari, renunţarea la concesionarea unei autostrăzi, acceptarea recentei legi a migraţiei), se va renunţa la coaliţie şi se va ajunge la alegeri. Probabil, nu este decât o manevră a lui Luigi De Maio pentru a îşi convinge electoratul său, debusolat de atâtea schimbări de direcţie, că rămâne ferm dedicat principiilor de bază. Astfel, în programul în 20 de puncte apărut ulterior, ”Cinque Stelle” a transmis un mesaj mai conciliant, fără să mai menţioneze legea migraţiei (marea realizare a lui Salvini!).

Sunt speranţe mari că noul guvern italian va avea o politică financiară responsabilă, chiar dacă va amâna reducerea deficitului bugetar pentru 2021. În situaţia în care reuşte, acest guvern improvizat va produce minunea: Italia va fi privită de europeni aşa cum merită să fie privită, ca a treia putere economică europeană, căutând o soluţie privind evitarea unei crize financiare de proporţii. Pe de altă parte, măsurile de austeritate şi cele care vor tolera migraţia îi vor creşte popularitatea lui Salvini, nefiind exclus ca, la eventuale alegeri anticipate, să avem o victorie a lui Salvini (primul guvern de extremă dreapta din Europa!). Să privim partea plină a paharului, speranţa ca Italia să se stabilizeze financiar având în frunte un guvern responsabil.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 02.08 – 08.09. 2019.

Marea Britanie. După ce în plan extern pare că a obţinut ceva, dar de fapt nu a obţinut mai nimic (UE a transmis că acordul cu UE nu va fi negociat, chiar dacă aşteaptă propunerea Londrei privind o alternativă la backstop), Boris Johnson a decis să lovească decisiv în plan intern. Pentru a se asigura că un Parlament ostil unui Blind Brexit nu îi va încurca planurile a cerut, şi a obţinut, de la regină dizolvarea acestuia. Reacţia parlamentarilor, mai ales a celor anti-Brexit a fost una furibundă, aceştia adresându-se justiţiei. Aşa cum era de aşteptat, Boris Johnson produce nu numai o criză externă, cu UE, dar şi una internă, intrând în conflict cu propriul parlament. Lucrurile se vor complica, reacţia scoţienilor, a irlandezilor, a opoziţiei politice şi a celor anti-Brexit cumulându-se. Probabil, Boris Johnson va reuşi în demersul său, dar cu ce preţ! Având în vedere că Brexitul este una dintre cele mai mari lovituri pe care le primeşte UE, criza britanică merită toată atenţia.

Turcia – Rusia. Preşedintele Recep Erdogan a obţinut ceva, deşi nu prea mult, de la Vladimir Putin:  un acord de încetare a focului s-a implementat în Idlib. Care este preţul plătit de Turcia? Probabil, angajamentul de a rezolva problema jihadiştilor din Idlib (cum?), dar şi o mai mare apropiere (să nu spunem dependenţă) de Rusia. Edificator, s-a anunţat amplificarea cooperării tehnico-militare. Va cumpăra Turcia avioane Su-57? Rusia este disperată să vândă acest aparat pentru a putea să continue programul şi a-şi putea înzestra propria armată cu el, chiar dacă nu este atât de performant pe cât îl prezintă propaganda rusă. Probabil, Turcia va fi prudentă, achiziţionarea unui Su-35 verificat, chiar dacă depăşit, fiind o soluţie mai puţin riscantă, dar trimiţând semnalul de avertizare către SUA (avem alternative!). Să vedem dacă zona de securitate convenită cu SUA se implementează şi cum vor continua relaţiile cu SUA.

Israel – Iran. Partea caldă a conflictului SUA contra Iran este războiul, deşi nedeclarat, dintre Israel şi Iran. Israelul a lovit cu drone ţinte din Liban, Hezbollahul anunţând represalii. De asemenea, aviaţia israeliană a lovit ţinte iraniene (şi ale aliaţilor acestuia, miliţiile şiite) din Siria (prevenind un atac cu drone iraniene asupra teritoriului israelian) şi din Irak. Avem, de fapt, un război în plină desfăşurare, în care sunt implicate sisteme de armament moderne: drone, sisteme cu energie dirijată şi atacuri cibernetice. Faptul că nu există victime umane nu îl face mai puţin periculos, Israelul fiind decis să rezolve problema iraniană, acum, când Teheranul este în corzi. Pe celălalt front, economic, să vedem cât de viabilă se va dovedi oferta rusă de vânzare a petrolului iranian, folosindu-se inclusiv porturile din Crimeea.

Rusia. Exerciţiile militare din Regiunea Militară Sud s-au concretizat prin trageri cu muniţie reală şi lansări de rachete Kalibr în Marea Neagră, precum şi o debarcare în toată regula în Crimeea. Întreaga desfăşurare de forţe merită urmărită, având în vedere că ştim obiectivul probabil: exersarea respingerii unui atac naval NATO, dar şi executarea de debarcări pe teritoriul unor state riverane, cel mai probabil, la Odesa, dar nici alte regiuni, chiar din state NATO, nu sunt excluse din planurile acestor exerciţii.