Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre
MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (25 - 31.05.2020)
Sandu Valentin MateiuI. UNIUNEA EUROPEANĂ. Planul de redresare economică propus de Comisia Europeană. II. UNGARIA/ROMÂNIA. Vizita ministrului de externe maghiar la Bucureşti. III. SUA/NATO/RUSIA. Zboruri ale bombardierelor strategice americane în zona Mării Negre şi Mării Baltice. IV. KOSOVO. Decizia Curţii Constituţionale. V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 01 - 07.06.2020.
![](https://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/2/2921/36487/19214496/1/ro-grafica-raport-saptamanal-v4.jpg?width=620)
I. UNIUNEA EUROPEANĂ. Planul de redresare economică propus de Comisia Europeană.
Comisia Europeană/CE a lansat un plan financiar de redresare „hamiltonian”, semnificativ prin faptul că propune îndatorarea în comun a europenilor şi acordarea acestor fonduri gratuit, „după nevoi”. Planul CE merge pe linia iniţiativei franco-germane prin care Germania a acceptat, pentru prima dată, ideea îndatorării în comun. Reacţiile au fost, aşa cum era de aşteptat, pozitive din partea Sudului, care va primii banii, şi negative din partea Nordului, reprezentat de „cvartetul frugal”. Acordarea banilor va fi condiţionată de îndeplinirea unor criterii şi recomandări făcute de CE pentru fiecare stat în parte, Sudul fiind obligat să introducă reforme. Apare o altă problemă, la tensiunea dintre Nord şi Sud adăugându-se cea dintre Vest şi Est, Ungaria şi Polonia fiind vizate că nu îndeplinesc criteriile statului de drept (nici Bulgaria nu stă mai bine, mai ales pe justiţie şi luptă anticorupţie, deşi o combinaţie de diplomaţie, promisiuni şi omerta crease la Sofia falsa impresie că Bruxellesul va ridica MCV-ul). Vor fi lupte grele pentru aprobarea planului CE, cât şi a bugetului multianual, în ansamblu, dar, politic, prin decizia franco-germană, zarurile au fost aruncate şi ne îndreptăm spre o Europă mai unită financiar, fapt cu efecte politice majore. Indiferent de discuţiile care vor urma (o soluţie s-ar putea găsi cel mai devreme în iulie, dezbaterea putând trena până în septembrie), un pas mare a fost făcut de bogaţii Europei, în primul rând Germania, pentru a ne apropia de Statele Unite ale Europei. Nici nu exista altă soluţie, alternativa la calea spre acestea fiind Statele Divizate ale Europei (şi ştim ce a ieşit, nesfârşite războaie sângeroase). Trebuie, însă, păstrate proporţiile, mai ales în referirea la momentul „hamiltonian”, în acel caz având un pas financiar care urma celor politici, pe când, în cazul UE, avem un pas financiar care ar putea declanşa un lung proces politic de integrare într-o uniune politică de genul unei construcţii asemănătoare SUA (deşi este departe, foarte departe, sună bine: Statele Unite ale Europei).
Preşedintele Comisarul European, Ursula von der Leyen, a anunţat (27.05) propunerile Comisiei Europene pentru bugetul multianual 2021 – 2027, care conţine şi planul de redresare economică post-coronavirus. Planul prevede un fond de 750 miliarde euro, dintre care 500 nerambursabili şi 250 credite. Aceşti bani vor fi împrumutaţi de către UE (împreună, toate statele europene) şi vor fi rambursaţi până în 2058. Aparent, Sudul şi alte state cu probleme economice sau subdezvoltate (inclusiv noi) sunt profitorii, dar, în realitate, câştigătorul este UE, în ansamblul său, fapt remarcat de un politician german: „noi suntem marele profitor”. De asemenea, banii trebuie folosiţi pentru proiecte de viitor, în folosul generaţiilor viitoare (avertisment transmis de Manfred Weber). Concret, însă, fondurile vor merge, în principal, spre Italia, Spania şi Grecia (Sudul cu probleme), Germania şi Franţa (care dau, dar şi iau) şi... România (dacă propria elită post-comunistă îi va permite să construiască capitalismul european).
Nordul a reacţionat negativ, dar, după ce Germania a lansat, împreună cu Franţa, iniţiativa de împrumut comun european, este previzibilă ajungerea la un compromis. Având în vedere că fondurile de redresare sunt parte a bugetului multianual, şi ştim discuţiile legate de acesta premergătoare crizei, nici Nordul nu va ieşi perdant, lucrurile urmând să se echilibreze în contribuţia directă la bugetul european, a cărui creştere Nordul nu vrea să şi-o asume (în contextul plecării Marii Britanii, o altă mare problemă. Acum, Londra descoperă că nu poate culege doar avantaje într-un viitor acord cu UE, aşa cum i-a reamintit Michel Barnier).
„Cvartetul frugal”, Austria, Danemarca, Olanda şi Suedia, au criticat propunerea CE, aşa cum o făcuseră şi cu iniţiativa franco-germană (Sebastian Kurz: „nu vrem o „uniune a datoriilor” strecurată pe uşa din dos”). Aceştia au făcut o contrapropunere, ca bani împrumutaţi de UE să fie oferiţi ca împrumuturi avantajoase celor care au nevoie. Astfel, aceşti bani ar trebui returnaţi, adăugându-se, practic, datoriei naţionale (cu efecte negative, mai ales pentru marii îndatoraţi, cum este Italia). Trebuie remarcat, însă, că, dincolo de nemulţumiri, cei patru consideră crearea acestui fond de reconstrucţie european ca fiind un fapt pozitiv. Ei reclamă un „angajament clar pentru reformă” şi responsabilitate bugetară din partea celor care vor beneficia de aceşti bani. Esticii sunt prudenţi deoarece fondul de redresare este integrat în bugetul european, asta însemnând efecte negative asupra fondurilor structurale şi a celor agricole, existând pericolul ca banii să fie deviaţi dinspre Est spre Sud.
Pentru noi, pasul „hamiltonian” al Europei unite, reprezintă mult mai mult, şansa intrării economice, cu adevărat, în Europa, acum, banii venind „comunist” pentru capitalismul real, de viitor, nu capitalist pentru a fi risipiţi pseudo-comunist. În acelaşi timp, el este un test, pe care, dacă nu îl vom trece integrându-ne, vom rămâne europeni doar cu numele.
II. UNGARIA/ROMÂNIA. Vizita ministrului de externe maghiar la Bucureşti.
După tensiunile din ultima perioadă, vizita lui Péter Szijjártó la Bucureşti (26.05) reprezintă un pas important spre reluarea comunicării la nivel diplomatic între cele două state, indiferent de motivele care au determinat-o (reconsiderarea unei politici „de penalizare” care nu mai funcţionează sau/şi unele avertismente externe). Avem o evoluţie pozitivă, deşi sunt multe piedici în dezvoltarea rapidă a relaţiilor bilaterale, de la însăşi natura regimului naţionalist-autoritar al lui Viktor Orban şi a politicii sale externe care reflectă această orientare, până la decalajele economice şi sociale dintre cele două state, precum şi a moştenirii istorice mai îndepărtate sau mai recente. Ţine de datoria noastră ca, la fiecare semnal pozitiv de la Budapesta, să reacţionăm cu deschidere, având speranţa că o reconciliere reciproc avantajoasă va avea loc în termeni de respect reciproc şi într-o abordare europeană[i].
Péter Szijjártó a transmis următoarele mesaje[ii]: 1) Ungaria doreşte să dezvolte cooperarea cu România pe baza respectului reciproc şi continuarea cooperării rezonabile pe care a avut-o în timpul pandemiei. Ungaria vrea consolidarea cooperării în Europa Centrală şi îşi bazează relaţiile bilaterale pe respectul reciproc, invocând argumentul istoric („ne respectăm partenerii, dar ca naţiune de peste 1000 de ani, ne aşteptăm la acest respect şi din partea lor”); 2) în relaţiile dintre cele două state, comunitatea maghiară din România trebuie să fie liantul: „este şi în interesul celor 1,5 milioane de maghiari din Transilvania ca cele două ţări să fie în relaţii bune una cu cealaltă”. Astfel, România trebuie să considere comunitatea maghiară care trăieşte pe teritoriul său ca pe o resursă (la fel cum Ungaria îşi vede minoritatea română). Ungaria ar fi bucuroasă dacă maghiarii nu ar fi subiect în campania electorală din România; 3) în privinţa programului de dezvoltare economică lansat de Ungaria în România (în valoare de 250 de milioane de euro), partea ungară este deschisă spre încheierea unui acord privind continuarea acestui program, în conformitate cu solicitarea părţii române; 4) lucrările de conectare a reţelelor de gaze dintre cele două ţări vor fi finalizate în curând (cu un volum de 1,75 miliarde mc/an); 5) apelul la evitarea „declaraţiilor nefericite”. Din partea română, răspunsul a fost: 1) cele două ţări trebuie să depăşească abordările istorice diferite şi să construiască un parteneriat strategic real, cu proiecte reciproc avantajoase, prin îndepărtare de logica confruntărilor; 2) relaţiile bilaterale trebuie să se bazeze pe respectul şi încrederea reciprocă, iar oficialii ungari care vizitează România ar trebui să se abţină să facă declaraţii contrare spiritului parteneriatului strategic: „pentru România, Tratatul de la Trianon nu înseamnă decât consfinţirea juridică, la nivelul relaţiilor internaţionale, a actului de importanţă cu adevărat primordială al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. România nu contestă dreptul suveran al Ungariei de a stabili modalităţi de sărbătorire sau de comemorare a evenimentelor istorice semnificative, însă ar dori ca relaţia dintre cele două state să fie determinată de intenţia de a construi un viitor pragmatic în spirit european în secolul XXI”.
După o perioadă „fără respect reciproc”, avem o vizită fulger, efectuată la insistenţa părţii maghiare (partea română ar fi dorit-o după 04.06), care arată o deschidere remarcabilă. Mesajele transmise de partea maghiară şi română sunt încurajatoare, dar diavolul rămâne ascuns în amânunte. Să remarcăm faptul că apelul vine după ce chiar Péter Szijjártó a jignit ambasadorul României aşa cum nu s-a mai întâmplat în Europa de decenii, iar, la Bucureşti, acuzaţiile au fost explicite „vor să dea Ardealul ungurilor”, implicându-l direct pe Viktor Orban. Toate mesajele maghiare conţin elemente pozitive: 1) mesajul privind dorinţa de cooperare este crucial şi se va răspunde cu toată deschiderea, indiferent de neîncrederea acumulată. Să remarcăm că Slovenia şi Croaţia, date ca exemplu, au relaţii bune cu Ungaria tocmai pentru că Budapesta a dorit acest lucru. Vrea şi cu România, le va avea; 2) în privinţa comunităţii maghiare, este evident că aceasta este şi trebuie să rămână un liant în relaţiile dintre cele două state, românii ştiind cum să construiască un viitor cu aceasta („nu vrem să devenim din asupriţi, asupritori”). Despre respectul reciproc, acesta este vital, dar nu se obţine prin segregare (aceasta este, în definitiv, ceruta autonomie teritorială pe bază etnică, neconstituţională şi diferită de o firească autonomie locală) şi se acordă în baza faptului că am trăit, trăim şi vom trăi împreună, nu invocând vechimi istorice[iii]; 3) orice program de ajutorare a minorităţii maghiare este binevenit, dar cu ce ţară din lume îl mai aplică Ungaria pe baza unui acord verbal, obţinut privindu-l în ochi pe un trecător ministru de externe? 4) economic, orice cooperare dintre cele două state este ceva remarcabil, cu menţinea că şi aici trebuie un avantaj reciproc; 5) fireşte, retorica de orice fel trebuie să înceteze, ambele state şi naţiuni pierzând şi câştigând doar oportuniştii (şi cu ce preţ, cel al înveninării relaţiilor dintre oameni!).
Vor fi multe piedici într-o evoluţie rapidă a relaţiilor bilaterale, dar dacă se vrea înţelegere şi respect reciproc, se vor obţine progrese remarcabile. Despre piedici, să enumerăm câteva: 1) decalajele dintre cele două state: deşi economic, social şi educaţional, acestea se menţin, politic, rolurile s-au inversat: România este democraţia stabilă care se bucură de încrederea Washingtonului, Bruxellesului şi a Berlinului, în timp ce Ungaria, sub regimul Orban, a devenit o problemă, atât pentru UE, cât şi pentru SUA, în contextul consolidării unui regim autoritar, dar şi a jocurilor externe ale Budapestei; 2) chiar dacă vrea, guvernului Orban îi va fi greu să ducă o politică de prietenie cu România, fie şi pentru că promovează o politică internă naţionalist-iliberală („ce o mai fi şi asta”, Merkel dixit!) pentru a îşi justifica regimul autoritar; 3) timp de trei decenii, dar mai ales în ultimul, comunitatea maghiară din România s-a văzut prinsă între dragostea de Budapesta şi reticenţa faţă de Bucureşti. Politicienii maghiari trebuie să promoveze, deschis, ceea ce vrea majoritatea acestei comunităţi, aşa cum politicienii români trebuie să se gândească cu aceeaşi responsabilitate atât la majoritatea românească, cât şi la minoritatea maghiară.
În concluzie, vizita ministrului de externe maghiar reprezintă un pas remarcabil, deşi reprezintă doar un început rezonabil într-o mare de prejudecăţi, chiar de ură, care au marcat relaţiile dintre cele două state, Ungaria condusă de Viktor Orban punctând sistematic, chiar dacă nu foarte vizibil, împotriva intereselor României. Realitatea tristă ar fi, dacă, după un deceniu la guvernare, Viktor Orban a acţionat aşa pentru că a descoperit că România nu mai este „sat fără câini” (deşi, chiar şi aşa, se ajunge la mult invocatul respect reciproc). Oricum, noi, românii şi maghiarii, trebuie să ne facem datoria unii faţă de alţii, aceea de a trăi frumos împreună, în cel mai pur spirit european.
III. SUA/NATO/RUSIA. Zboruri ale bombardierelor strategice americane în zona Mării Negre şi Mării Baltice.
Bombardierele strategice americane B-1B Lancer (care au sisteme de armament convenţional, muniţie precisă şi rachete de croazieră, inclusiv anti-navă) au efectuat misiuni deasupra Mării Baltice, Mării Negre şi a zonelor NATO adiacente acestora (29.05) într-o demonstraţie de forţă reflectând capacitatea de lovire la nivel strategic şi a interoperabilităţii cu aliaţii. Bombardierele au fost escortate de avioane poloneze, greceşti, ucrainene şi româneşti, în spaţiul aerian naţional al acestora. Misiunea a avut un dublu scop: descurajarea adversarului şi demonstrarea solidităţii Alianţei (mai ales, zborul deasupra Macedoniei de Nord, noul membru NATO). Cele două bombardiere B-1, fără escortă, au fost interceptate de avioanele de vânătoare ruseşti Su-30SM şi SU-27P deasupra Mării Negre. Foarte probabil, în această fază, aviaţia SUA nu îşi propune decât misiuni demonstrative, fără escortă, în zboruri pe axele de avans spre Rusia, inclusiv în Marea Neagră, deşi exerciţii privind escortarea, respectiv interacţiunea cu avioanele adversarului au fost efectuate de aviaţia americană din Europa.
Forţele aeriene ale SUA au anunţat că bombardierele B-1 au efectuat misiuni de antrenament împreună cu avioanele F-16 poloneze, pentru a doua oară în această lună. În imaginile prezentate, două bombardiere B-1 apar escortate de trei avioane F-16 poloneze (acestea având acroşate rachete aer-aer) şi două MiG-29. În Sud, bombardierele B-1 americane au zburat escortate de avioane greceşti, româneşti şi ucrainene. Escortarea de către avioanele ucrainene, un Su-27 şi două MiG-29, este o premieră, reprezentând un mesaj neechivoc către Moscova. Deasupra României, cele două bombardiere B-1 au fost escortate de trei MiG-21 şi un F-16, zburând deasupra Dunării şi Dobrogei şi ieşind, pe direcţia est, prin zona Corbu, la nord de Mamaia. Bombardierele B-1 decolaseră de la baza Ellworth din Dakota de Sud şi au zburat fără escală, efectuând realimentarea în zbor de la avioane cisternă КС-135R decolate din Marea Britanie şi din Turcia, inclusiv de la un КС-135R turcesc (o altă premieră).
Probabil că, în această fază, aviaţia SUA nu îşi propune misiuni complexe ale bombardierelor B-1 în proximitatea Rusiei (şi Crimeei ocupate) incluzând escortarea lor în vederea protejării în situaţia interceptării, ci doar acţiuni demonstrative, pentru a scoate în evidenţă capacitatea de lovire a acestora. Astfel, în momentul în care cele două bombardiere B-1 neescortate au fost interceptat de avioanele Su-30SM şi Su-27P ruse, decolate din Crimeea, acestea aveau viteză redusă (se pot observa frânele aerodinamice deschise ale avioanelor ruseşti pentru a reduce viteza, după ce acceleraseră în vederea interceptării bombardierelor americane).
Misiunea bombardierelor B-1 în teatrul european se încadrează într-o serie de exerciţii la nivel global ale aviaţiei SUA pentru a demonstra capacitatea de lovire, în orice teatru şi în cel mai scurt timp, în cadrul unui nou concept, Dynamic Force Employment, care măreşte impredictibilitatea zborurilor. Astfel, în teatrul est-asiatic, în zona limitrofă Rusiei şi Japoniei, a avut loc o acţiune complexă, cu participarea, alături de bombardiere B-1, a avioanelor de vânătoare. Şi în Europa, avioanele de vânătoare SUA au exersat asemenea misiuni, dar în zone depărtate de frontiera cu Rusia. Nu este exclus ca, pe viitor, misiunile să devină mai complexe şi în Europa, iar solicitările americane la adresa Aliaţilor să crească. Foarte probabil, noi vom putea răspunde, de vreme ce naţiunea a cheltuit, deja, aproape de un miliard de euro pentru înzestrarea Forţelor Aeriene Române.
Pentru noi, deşi sunt multe de spus, ne limităm să remarcăm ridicarea de la sol a unui avion F-16 şi a trei MiG-21 şi să exprimăm respectul nostru pentru piloţii lor, precum şi pentru echipele tehnice de la sol.
IV. KOSOVO. Decizia Curţii Constituţionale.
Decizia Curţi Constituţionale tranşează situaţia din Kosovo, dând câştig de cauză preşedintelui Hashim Thaci în privinţa desemnării noului prim ministru Avdullah Hoti (şi plecarea de la putere a premierului interimar, Albin Kurti). Astfel, se deschide calea nu numai pentru un nou guvern, dar şi pentru redeschiderea negocierilor cu Serbia. De fapt, problema este între cei doi sponsori ai Kosovo, SUA şi Germania, care nu s-au înţeles în privinţa soluţiei pentru normalizarea relaţiilor dintre Kosovo şi Serbia, Washingtonul fiind pentru un schimb de teritorii asupra căruia s-au pus de acord preşedinţii Vučić şi Thaci, iar Berlinul opunându-se. Astfel, recent, preşedintele Hashim Thaci a declarat că refuză medierea europeană a lui Miroslav Lajcak (practic, pe cea germană, de care este apropiat reprezentantul UE pentru Kosovo), fiind în favoarea doar a celei americane. Prins între SUA şi Germania, viitorul partid de guvernământ, LDK, a anunţat că se pronunţă pentru medierea SUA şi UE. Urmează o perioadă de demonstraţii, Albin Kurti nerenunţând uşor la putere, şi pe fondul nemulţumirii germane (care şi-a consolidat poziţia la negocieri prin declaraţia comună franco-germană privind Kosovo).
Curtea Constituţională din Kosovo a decis (29.05) în favoarea preşedintelui Thaci, aprobând numirea de către acesta ca premier a lui Avdullah Hoti, din partea Ligii Democratice din Kosovo (LDK). Fostul premier, Albin Kurti, care dorea organizarea de alegeri anticipate, şi-a exprimat dezacordul faţă de această decizie, chemând la demonstraţii, fapt ce va duce la amplificarea tensiunilor politice. Curtea Constituţională a decis că: „partidul politic cu cea mai mare reprezentare în Parlament nu are exclusivitatea propunerii candidatului la funcţia de premier în vederea formării noului guvern”. Astfel, Albin Kurti, al cărui partid, Vetëvendosje, are cel mai mare număr de mandate, dar nu poate forma o majoritate (după ce a pierdut sprijinul celui de-al doilea partid, LDK, cu care formase o alianţă), trebuie să cedeze în faţa deciziei preşedintelui care l-a desemnat premier pe Avdullah Hoti, din partea LDK, acesta putând forma o majoritate în Parlament.
Noul premier, Avdullah Hoti, se pronunţă pentru reîntoarcerea la negocierile cu Serbia (implicit ridicarea necondiţionată a taxelor de 100% introdusă pe produsele sârbeşti, condiţia impusă de Serbia pentru revenirea la masa negocierilor) în vederea normalizării relaţiilor cu Serbia, sub medierea comună, a UE şi a SUA.
Anterior, Albin Kurti îi acuzase pe preşedintele Hashim Thaci că el este cel care a generat demiterea guvernului său deoarece Vetëvendosje se opune conducerii negocierilor cu Serbia de către acesta (care ar fi ajuns la o înţelegere, mediată de SUA, cu omologul său sârb Aleksandar Vučić, care prevede schimb de teritorii, cel locuit de sârbi la nord de Ibar pentru Valea Preşevo, locuită de albanezi, din Serbia).
Foarte probabil, situaţia arată astfel: la propunerea SUA, Thaci şi Vučić au ajuns la o soluţie implicând schimb de teritorii. Germania nu a fost de acord cu aceasta. Suveranistul Albin Kurti a jucat cartea germană, iar Thaci pe cea americană. După ce Albin Kurti a fost prima vioară, acum, Hashim Thaci revine în acest rol. Are nevoie, însă, de sprijinul LDK, care se pronunţă pentru medierea dublă, SUA şi UE. Însă, LDK poate forma majoritatea doar aliat cu o serie de partide care sunt unite doar de ideea recunoaşterii Kosovo, acceptând soluţia schimbului de teritorii. Însă, lucrurile nu s-au tranşat, Germania consolidându-şi poziţia europeană prin obţinerea sprijinului Franţei. Probabil, va fi, mai întâi, o lămurire a lucrurilor între SUA şi Germania, iar abia apoi soluţionarea problemei Kosovo cu schimbul de teritorii (Vučić neputând accepta altă soluţie decât aceasta, care oferă consolarea recuperării sârbilor de la nord de Ibar, şi în contextul în care urmează alegeri în Serbia).
În concluzie, sponsorii trebuie să se înţeleagă dacă se vrea ca drumul european al Serbiei să fie deschis şi Kosovo să devină stat. Până atunci, pierde şi Belgradul şi Pristina, singurul câştigător fiind puterea care pescuieşte în ape tulburi în Balcanii de Vest.
V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 01 - 07.06.2020.
● LIBIA/RUSIA/SUA/TURCIA. Rusia intervine direct, fără să îşi asume implicarea. În condiţiile în care forţele gl.Haftar, chiar ajutate de mercenarii ruşi, au fost înfrânte, la porţile capitalei, de către trupele guvernului islamist recunoscut internaţional, ajutat masiv de Turcia, Moscova a decis să recâştige controlul spaţiului aerian şi să asigure sprijinul aerian pentru trupele lui Haftar prin trimiterea a cel puţin 14 avioane, MiG-29 şi Su-24. Fireşte, în condiţiile în care Kremlinul neagă implicarea, acestea au fost revopsite pentru a li se ascunde identitatea. Totul părea că urmează narativul rus clasic, numai că, de data asta, SUA au intervenit, urmărind şi înregistrând întreg procesul şi publicând imagini relevante. SUA, neimplicate în Libia, au reacţionat în faţa pericolului ca Rusia să creeze un nou focar de instabilitate, obţinând o bază în sudul Europei şi repetând ceea ce a făcut în Siria. Fireşte, Moscova neagă şi construieşte narativul (armistiţiul a picat; avioanele sunt sovietice, nu ruse; Siria a anunţat că a primit avioane MiG-29...), dar îi va fi greu, de această dată, să păstreze aparenţele, dar şi să obţină victoria militară (Turcia luând măsurile necesare pentru a face faţă noii situaţii). Ankara s-a angajat decisiv în Libia, atât pentru că politic, vrea să sprijine un guvern islamist, Fraţii Musulmani (alături de Qatar, dar în opoziţie cu UAE şi Egipt), dar şi pentru că a obţinut de la guvernul de la Tripoli un acord privind delimitarea spaţiului maritim, lovind în pretenţiile întemeiate ale Greciei şi Ciprului (alături de care se află Egiptul). Se anunţă jocuri militare şi politice deosebite în Libia la care, europenii, cei a căror securitate este ameninţată, sunt spectatori. Aşa arată „ordinea multipolară” atât de visată de Kremlin: multiple conflicte în care puterile regionale agresive intervin, amplificându-le.
● CHINA/SUA/UE. Tensiuni crescute şi noi abordări ale relaţiilor. Între SUA şi China s-a declarat noul război rece, ameninţările lăsând locul declaraţiilor oficiale. Tensiunile sunt pe multiple planuri: 1) politic - în Hong Kong (unde China, prin introducerea noii legi a securităţii, încheie promisiunea „un stat, două sisteme”, SUA replicând prin degradarea statului special al acestuia), în Taiwan (unde tendinţa independentistă s-a accentuat, cu sprijinul SUA, iar China vorbeşte nu numai de soluţia paşnică), la OMS (SUA s-au retras, acuzând China că o controlează în interes propriu) şi în problema vinovăţiei în declanşarea crizei coronavirus; 2) militar - în Marea Chinei de Sud şi în Strâmtoarea Taiwanului; 3) economic – multiple sancţiuni, atât împotriva firmei Huawei (inclusiv măsuri de blocare a accesului acesteia la componente electronice esenţiale), cât şi a altor corporaţii (legate de diferite încălcări ale sancţiunilor sau abuzuri). Pe fondul unei campanii electorale americane dure (cu tensiunile rasiale explodând), Casa Albă este mai decisă ca oricând să pună la punct China. Aceasta, având propriile probleme (pentru prima dată nu se mai fixează o ţintă de creştere economică), acceptă cu greu că „ceea ce a tot mers, nu mai merge” şi renunţă la tactica tergiversării în favoarea unei abordări mai agresive. Tensiunile dintre cei doi titani vor avea repercusiuni şi asupra noastră. Deja, la reuniunea miniştrilor de externe UE, s-a evidenţiat necesitatea unei abordări unitare mai ferme în faţa Chinei, dar cei care exportă acolo, cu Germania în frunte, cer diplomaţie, în perspectiva ajungerii la un acord comercial (nici europenii nu mai au răbdare cu o Chină care tot promite că va permite tratament egal pentru firmele occidentale şi nu îndeplineşte nimic din această promisiune, dar caută să obţină acces la tehnologia şi piaţa europeană, prin orice mijloace).
[i] Nu a unei imaginate misiuni civilizatoare maghiare în Bazinul Carpatic şi clamării unei autonomii care înseamnă segregare şi supunere în faţa unei abordări maghiare legate de trecutul feudal. Pe de altă parte, civilizaţia şi cultura maghiară este demnă de admirat şi înţeles, în context european. Ce-ar fi să accelerăm cunoaşterea reciprocă în locul segregării, mai ales că, atât în România, cât şi în Ungaria, cei mai înverşunaţi „anti” sunt cei care nu au convieţuit alături de cei din cealaltă etnie, în comunităţi mixte.
[ii] Informaţiile au fost preluate de la agenţia de presă maghiară MTI, pentru a fi mai aproape de perspectiva maghiară asupra întâlnirii.
[iii] n x 1000 de ani, unde n ia valori 1 sau 2, depinde de fervoarea şi interesul naţionalist. De remarcat, durerile istorice sunt reciproce, tristeţea Trianonului pentru maghiari fiind la fel de mare ca durerea românilor, că, din cei 1000 de ani invocaţi, în 900 dintre ei, maghiarii nu au acordat drepturi elementare românilor din Ardeal, netratându-i niciodată ca egali, în respect reciproc, nici pe cei (sau, mai ales, pe ei) care nu au mai fost „eretici ortodocşi”, pe greco-catolicii care ne-au dezvăluit latinitatea occidentală. Dacă a fost o naţiune în imperiu care a oferit un minim de respect românilor, aceea a fost cea austriacă (deşi, şi ei, ne-au ars bisericile). Dacă vrem un viitor frumos, trebuie să luăm, din istorie, două lucruri: 1) faptul că am putut convieţui împreună, cu bune şi cu rele. Cu câteva excepţii îngrozitoare, am evitat să ne ucidem. Puţine popoare europene au un asemenea trecut, plin de tensiuni, dar fără multe momente îngrozitoare, care să rămână în memoria colectivă, blocând reconcilierea; 2) adevărul istoric, lecţie pentru toţi, fără ca istoria să fie folosită, mai ales în politică.
![](/c.gif/4/32016/1)