MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (25.02 – 03.03. 2019)

  I. REPUBLICA MOLDOVA. Alegerile parlamentare.

 II. UCRAINA. Legea anticorupţie a fost respinsă de Curtea Constituţională.

III. ORIENTUL MIJLOCIU. Summit-ul UE – Liga Arabă.

IV. ISRAEL. Premierul Benjamin Netanyahu urmează să fie pus sub acuzare.

 V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 04. – 10.03.2019.

I. REPUBLICA MOLDOVA. Alegerile parlamentare.

Alegerile parlamentare din RM (24.02) au decurs, aşa cum era de aşteptat, la limita legalităţii, iar rezultatele au fost cele aşteptate: Vladimir Plahotniuc are posibilitate de a controla, în continuare, situaţia politică având cel mai mare număr de mandate din Parlament, dacă le adăugăm pe cele ale lui Şhor şi pe cele ale „independenţilor”. Socialiştii lui Igor Dodon au obţinut cele mai multe mandate, însă fără să obţină majoritatea, iar forţele democratice au destule mandate ca să devină o forţă de opoziţie importantă în Parlament. Asta, numai în măsura în care vor rezista presiunilor venite din partea lui Vladimir Plahotniuc (şi nu numai din partea acestuia!). Primele presiuni vor începe chiar cu procesul de validare a mandatelor.

În final, PDM a obţinut 30 de mandate la care se adaugă cele ale partidului lui Şhor, 7 mandate, şi cele 3 mandate ale independenţilor, care numai independenţi nu au fost, Plahotniuc având un total de 40 de mandate. El este urmat de socialişti, PSRM, cu 35 de mandate şi de forţele democratice, ACUM, cu 26 de mandate. Sistemul mixt a lucrat bine pentru PDM, dezamăgitor pentru PSRM şi în defavoarea ACUM. 

Câştigător este, indubitabil, Vladimir Plahotniuc, deoarece a păstrat controlul politic, dar şi aparenţa de legalitate, deşi a folosit mijloace la limita legii atât în campania electorală (mobilizând resursele statului), cât şi în ziua alegerilor. Oricum, atuul său este acela că îi are de partea sa/sub control pe cei puternici din RM, de la administraţia de stat la oamenii de afaceri. Câştigătoare sunt şi forţele democratice deoarece, în pofida modului în care a acţionat puterea, au putut obţine un număr semnificativ de mandate, care le asigură o poziţie solidă în Parlament. Perdanţii sunt socialiştii care au câştigat cel mai mare număr de mandate, dar nu majoritatea care le-ar fi asigurat întreaga putere. Probabil, Moscova are sentimentul că a fost înşelată de Igor Dodon prin acceptarea votului mixt[1]. Întâlnirea ambasadorului rus la Chişinău cu Dodon, urmată de plecarea acestuia din urmă la Moscova arată că Rusia îşi pregăteşte reacţia, chemându-şi instrumentul la ordine.

Alegerile par a fi validate de către OSCE, chiar dacă se menţionează încălcări flagrante. UE şi SUA au trimis mesaje care acceptă, implicit, rezultatul acestora, chemând pentru găsirea unei soluţii politice de guvernare şi reamintind regulile pe care viitorul guvern trebuie să le îndeplinească pentru a se bucura de sprijinul lor (democraţie, stat de drept, domnia legii). Încep căutările pentru o soluţie politică, cel mai probabil fiind exercitarea de presiuni de către Plahotniuc pentru a obţine cele 10 mandate de care are nevoie. Perdantul geopolitic este Rusia, deoarece aceste alegeri au demonstrat că oricât ar investi în forţele pro-ruse, acestea nu pot obţine întreaga puterea la Chişinău. Marele câştigător este chiar absenta Românie deoarece forţele locale, cele ale „democraţilor lui Plahotnoiuc” împreună cu cele democratice moldoveneşti deţin majoritatea absolută la Chişinău[2]. Există o majoritate politică a moldovenilor, neinstrumentată din exterior, care, indiferent de caracterul ei, asigură suveranitatea RM. Acest fapt este cu atât mai important cu cât el nu este rezultatul unor acţiuni externe, ci al realităţii de pe teren, RM rămânând un „al doilea stat românesc” independent şi suveran.

Eşecul Rusiei la Chişinău constă în separarea electoratului rus/pro-rus (al socialiştilor) de cel moldovenist (unul moderat, cel al lui Plahotniuc), unirea căruia fusese realizată de către Vladimir Voronin. Opoziţia democratică nu mai este unionistă, acuza principală la adresa celor pro-România, fiind pro-europeană, de fapt, chiar mai aproape de o Românie care reprezintă statul european „legat” de RM. Pro-moldovenii lui Plahotniuc nu sunt anti-români, ci profitori care nu au de ce să nu fie pro-români (banii noştri sunt buni). Însă, geopolitic, rămân multe necunoscute la Chişinău. Numai faptul că cei aduşi din Transnistria, deşi au votat pe listele de partid cu socialiştii, au votat pe listele uninominale doi deputaţi independenţi care vor merge cu Plahotniuc, ridică destule întrebări. Cum s-a putut ajunge aici? Dodon acuză firma Sherif că a făcut asta, dar sunt oare şefii Sherif (omologii lui Plahotniuc din Transnistria) atât de puternici încât să sfideze Rusia? Sau sunt şi alte elemente, necunoscute nouă?  Probabil, nu se va ajunge la repetarea alegerilor, oricât de mult s-ar face Dodon că le doreşte. Rezultatele ar fi cam aceleaşi, iar acestea costă mult, Plahotniuc nefiind dispus la un asemenea demers după ce a obţinut rezultatul dorit.

Dintre combinaţiile aritmetice, calculând după numărul de deputaţi, două majorităţi sunt excluse, PDM şi ACUM, precum şi PSRM şi ACUM, de vreme ce opoziţia democratică refuză cooperarea cu forţele politice compromise, evitând sinuciderea politică ce ar rezulta din asemenea alianţe. O alianţă PDM cu PSRM, deşi nu poate fi exclusă, nu este probabilă. Aceasta ar fi posibilă numai dacă Moscova ar considera că ea ar corespunde intereselor sale, ori acest lucru nu este valabil deoarece Plahotniuc va juca o carte geopolitică sigură: garanţii către SUA că nu permite Rusiei să îşi facă jocurile geopolitice în RM şi promisiuni către Bruxelles că va încerca să respecte statul de drept. Fireşte, Plahotniuc nu va respecta statul de drept, dar va păstra aparenţele, iar UE se va mulţumi, în lipsă de altceva, chiar numai cu aceasta. Probabil, chiar va relua finanţarea. Totul este ca aparenţele să fie păstrate. Chiar şi ACUM îşi va tempera, probabil, nemulţumirea, nerecurgând la demonstraţii, şi, forţată de realitate, va încerca să adopte o poziţie mai constructivă, care va conveni UE.

Aşa că, rămâne varianta cea mai probabilă, un guvern PDM sprijinit de o majoritate pe care Plahotniuc o va construi în modul său specific, prin preluarea unor deputaţi de la PSRM şi, de ce nu, şi de la ACUM. Probabil, va găsi 11 deputaţi care să se alăture celor 40 pe care îi are deja. Nu Dodon, care a cerut ca majoritatea să fie legitimă, este problema (va fi, iar, suspendat 24 de ore) ci aparenţa de legalitate pe care o cere UE, atât de necesarul finanţator. Dar cât poate ceda legalităţii Plahotniuc!

Având în vedere faptul că PDM a cerut Curţii Constituţionale să accepte funcţionarea guvernului actual şi după întrunirea parlamentului (fapt ilegal, dar pe care, probabil, CC îl va accepta, într-un fel sau altul), este vizibil faptul că Plahotniuc se pregăteşte pentru o perioadă mai lungă în care va aplica tactica sa preferată: atragerea către partidul său a unor deputaţi, fie mituindu-i, fie ameninţându-i cu dosare reale sau fabricate, doar are întreg statul la dispoziţia sa … fiind decis să nu îl piardă. Acesta este riscul major: acţionând fără scrupule, Plahotniuc ar putea să trezească indignarea societăţii şi s-ar putea să avem un val de demonstraţii şi instabilitate politică.

În concluzie, nu avem un şoc la Chişinău, ci continuarea celui mai puţin rău posibil, cu un stat suveran şi cu o majoritate politică neostilă României. Asta, fără să facem nimic care ar deranja Rusia, ci doar pentru că realităţile locale se impun. Marea întrebare este unde s-ar putea găsi acel punct de echilibru în care mafia politică a lui Plahotniuc acceptă un anumit grad de domnie a legii, iar opoziţia democratică îl acceptă. Există oare un asemenea punct de echilibru? Şi este asta o soluţie acceptabilă pentru „al doilea stat românesc”?

II. UCRAINA. Legea anticorupţie a fost respinsă de Curtea Constituţională.

Preşedintele Petro Poroşenko a propus (28.02) o nouă lege de luptă anticorupţie după ce Curtea Constituţională a respins vechea lege. Curtea Constituţională a respins legea (27.02) pe motivul că aceasta ar contraveni principiului prezumţiei de nevinovăţie. Respingerea a trezit atât în Ucraina, cât şi în Vest, îngrijorarea că ţara regresează în lupta anticorupţie. Acţiunea lui Poroşenko are şi un caracter electoral, în acest moment, el stând prost în sondajele de opinie. Legea anticorupţie, votată în 2015, a fost condiţia pusă de UE şi FMI pentru a acorda împrumutul care a salvat Ucraina de la faliment, dar şi pentru acordarea cetăţenilor ucraineni dreptul de a călători în UE fără viză.  

Poroşenko a declarat (28.02) că a semnat un proiect de lege prin care vechea legea se modifică ţinând cont de obiecţiunile Curţii Constituţionale, dar păstrează principiul cheie – inevitabilitatea pedepsirii penale pentru îmbogăţirea ilicită. Poroşenko declarase, anterior, (27.02) că a cerut guvernului să elaboreze un nou proiect de lege privind oficialii corupţi şi că textul va fi trimis în Parlament cât mai curând posibil.

Decizia Curţii Constituţionale a fost denunţată de Biroul Naţional Anticorupţie din Ucraina ca fiind un pas înapoi în lupta împotriva corupţiei, fiind motivată politic şi contravenind obligaţiilor pe care Ucraina şi le-a asumat în faţa forurilor internaţionale. Decizia Curţii Constituţionale vine la câteva zile după ce au apărut acuzaţii publice asupra unor persoane apropiate de Poroşenko care au fost implicate în contrabanda cu piese de schimb pentru echipamentele militare aduse din Rusia. Iulia Timoşenko anunţase (26.02) că partidul său va încerca să iniţieze procedura de suspendare a lui Poroşenko.

Este cel puţin ciudat că, în plină campanie electorală, legea anticorupţie a fost respinsă de către Curtea Constituţională ... la patru ani de la adoptarea acesteia. Renunţarea la această lege, votată sub presiunea Vestului, reprezintă un recul semnificativ în curăţirea politicii ucrainene, care, şi aşa, mergea cu paşi de melc. Efectul este imediat: Vestul începe să se îndoiască de reala dedicare a preşedintelui Poroşenko, respectiv a puterii din Ucraina pentru îndreptarea ţării spre un stat de drept unde domneşte legea. Într-un sistem politic ca cel din Ucraina, unde puternicii zilei dictează totul, decizia Curţii Constituţională apare, mai degrabă, ca o măsură a acestora pentru a se proteja, preventiv, împotriva oricărui pericol de a răspunde în faţa legii pentru modul cum îşi promovează interesele.

Preşedintele Poroşenko, confruntat şi cu efectele economice ale lipsei reformei, dar şi cele rezultate din implementarea cererilor FMI trebuie să reacţioneze, păstrând aparenţele. Se ştie că, fără asanarea vieţii politice, economia nu va fi performantă şi Ucraina va rămâne o gaură neagră, mereu în pragul falimentului, dar instinctul de supravieţuire al elitei este prea mare pentru a se debloca situaţia.

Elita ucraineană şantajează Vestul cu situaţia ţării, confruntată cu agresiunea rusă, prezentându-se nu numai ca apărătore a Ucrainei, dar şi a Europei, deşi, de fapt, îşi apără cinic interesele sale într-un sistem politic care nu a evoluat de loc. Pe de altă parte, Vestul şantajează Ucraina cu ajutorul financiar, cerându-i implementarea de reforme, mai ales lupta împotriva corupţiei.

Ca într-o piesă care se repetă, Ucraina se îndreaptă, din nou, spre o situaţie de maximă instabilitate politică şi criză economico-socială, Vestul este, din nou, din ce în ce mai neîncrezător în puterea de la Kiev … iar Kremlinul stă la pândă, aşteptând momentul de maximă vulnerabilitate al victimei. Alegerile prezidenţiale nu aduc nimic nou ucrainenilor, aceştia având de ales între un preşedinte ce se identifică cu stagnarea, o Iulia Timoşenko care poate aduce ceea ce a adus mereu (instabilitate)  precum şi un candidat surpriză, un comediant. 

Pe de altă parte, sprijinul occidental faţă de Ucraina a venit prin reiterarea nerecunoaşterii anexării Crimeei, la cinci ani după ocuparea acesteia, atât de către SUA, cât şi într-o declaraţie comună a mai multor state membre NATO şi/sau UE printre care şi România. Totuşi, Occidentul trebuie să aibă ce să sprijine la Kiev, adică o putere responsabilă nu numai pentru apărarea ţării în faţa agresiunii ruse, dar şi capabilă de o minimă reformă politică şi economică care să ţină această ţară pe linia de plutire.

Şi nici Rusia nu stă: urmărirea îndeaproape a unui distrugător american pe toată perioada prezenţei sale în Marea Neagră de către o navă de luptă şi una de cercetare electronică (probabil, şi de către un submarin rus care plecase în patrulare din Sevastopol cu puţin timp înainte de intrarea acestuia în Marea Neagră) arată că are o strategie de reclamare a supremaţiei navale în Marea Neagră. Este bine şi aşa, de vreme ce Rusia nu a recus la incidente în spaţiul naval şi aerian (avioanele de cercetare americane continuându-şi zborurile fără probleme), în condiţiile în care tensiunile dintre cele două state au atins, cel puţin la nivel de retorică, cote alarmante. Atât pentru Ucraina, cât şi pentru noi este vizibil faptul că numai cu o navă NATO, prezentă temporar în Marea Neagră, nu se face decât o descurajare limitată. O prezenţă permanentă ar putea fi realizată doar de state stabile politic şi economic, dar cu capacităţi militare, chiar la un nivel minim, performante şi sustenabile.

III. ORIENTUL MIJLOCIU. Summit-ul UE – Liga Arabă.  

În cadrul primului summit UE – Liga Arabă, organizat de Egipt la Sharm el-Sheikh (24-25.02), statele celor două organizaţii au căutat să-şi „sincronizeze” politicile, în vederea rezolvării problemelor comune. Ele au căutat să găsească teren comun în abordarea ameninţărilor de securitate şi a crizelor regionale, incluzând Yemen, Siria şi Libia, fără să omită problema palestiniană. Summit-ul a abordat, fără să îi acorde prioritate, şi problema migraţiei. Fiecare dintre cele două părţi a avut o problemă internă de dezbătut: UE, Brexit-ul, iar Liga Arabă, revenirea Siriei. Diferenţele au fost evidente, chiar preşedintele ţării gazdă remarcând poziţiile politice şi socio-culturale dintre cele două state, precum şi cele dintre valorile fundamentale.

Summit-ul este un pas important în noua situaţie apărută prin retragerea SUA din MENA, vidul fiind umplut de către Rusia, Iran, Turcia şi China. Răspunsul UE, la adresa căreia apar ameninţări serioase (terorism, migraţie) din acest spaţiu instabil prin definiţie, este Realpolitik, o politică realistă, bazată pe pragmatism mai degrabă decât una având ca referinţă valorile occidentale. Confruntată cu destule probleme interne, de la deriva antidemocratică a unor state, până la valul populist care pune în discuţie liberalismul ce a caracterizat spaţiul european, UE se repliază şi se adaptează realităţilor: renunţând să-şi mai bazeze dialogul având ca referinţă valorile sale, iniţiază un dialog pragmatic cu regimurile din statele arabe, în majoritate autocrate, dar neradicale. De fapt, „primăvara arabă” a arătat că aceste regimuri, monarhii absolute sau regimuri autoritare bazate pe elitele născute din eşecul revoluţiilor naţionaliste baath-arabe sunt nu numai stabile, dar singurele în măsură să stopeza valul de instabilitate politică şi radicalizare produse nu numai de jihadism, dar şi de „islamul politic” promovat de fraţii musulmani. Degeaba a protestat preşedintele Erdogan, care promovează o variantă mai puţin radicală a „islamului politic”, acuzând UE de ipocrizie, dar aceasta nu are ce face, făcându-se frate cu aceste regimuri pentru a rezolva problemele comune (aşa cum a făcut, de fapt, şi cu Turcia). Preţul plătit a fost vizibil, preşedintele Egiptului transmiţând mesajul că aceste state nu au nevoie de valorile europene care sunt diferite de cele ale lumii arabe, mergând de la autoritarism până la acceptarea condamnării la moarte.

Obosită de continua criză din arcul instabilităţii din sudul şi sud-estul său, UE, în frunte cu Germania şi Franţa (care au avut un dialog continuu cu aceste state), caută un modus videndi reciproc avantajos, promiţând deschidere economică şi, de facto, tolerarea acestor regimuri politice, în schimbul rezolvării în comun, a problemelor de securitate, în condiţiile în care SUA se retrag, concetrându-se numai pe interesele sale specifice, iar Rusia şi China au alte interese, nu neapărat ostile UE, dar, în nici un caz, ţinând cont de cele ale europenilor: lecţia valului migrator sirian nu va fi curând uitată.

Pentru noi, aceşti paşi nu pot decât să ne bucure. Chiar dacă nu am fost loviţi de valul migraţionist şi nici de terorism, nu există nici o garanţie că, în lipsa unor asemenea paşi preventivi, nu vom fi afectaţi.

Greul abia acum începe, dincolo de o declaraţie comună plină de speranţe. Întrebarea este cum va fi rezolvat conflictul din Libia, unde Franţa a eşuat, iar Italia nu a obţinut rezultate notabile, chiar şi cu un Egipt din ce în ce mai activ (alături, până acum, mai mult de Rusia, decât de UE), cum va fi încheiat coflictul din Yemen (o catastrofă umanitară de proporţii), dar mai ales, cel din Siria, unde Franţa şi Gemania caută o soluţie stabilă pe care ar sponsoriza-o, dar Rusia va fi sceptică în a le oferi o implicare în soluţionare, ci mai degrabă dispusă să ceară o acceptare a situaţiei actuale şi o sponsorizare necondiţionată a reconstrucţiei.

În aceste condiţii, problema palestiniană a trecut în planul secund, poziţia exprimată de reprezentanţii germani (de fapt, poziţia europeană) – recunoaşterea existenţei Israelului, dar cu menţinerea soluţiei „a două state”, fiind acceptată, măcar tacit, de mai multe state arabe importante.

Este un început, care va fi testat cât de curând nu numai în situaţiile de criză menţionate, dar şi în unele care pot apărea în viitorul imediat, Liban, dar şi Algeria. De menţionat faptul că jucători importanţi, Rusia şi Iranul, nu au o perspectivă asupra situaţiei cât de cât apropiată de cea a europenilor. În plus, SUA, deşi se retrag din regiune ... nu pleacă, uşurând sarcina europenilor în Siria (spre dezamăgirea jucătorilor importanţi, Iranul, Rusia şi Turcia), dar complicând-o în alte situaţii (problema palestiniană, Administraţia Trump fiind un sprijinitor necondiţionat al guvernului de dreapta/extrema dreapta a lui Benjamin Netanyahu, care exclude „soluţia celor două state”). Dar şi acolo lucurile se pot schimba.

IV. ISRAEL. Procurorul general al Israelului şi-a anunţat decizia (28.02) de a îl acuza pe premierul Netanyahu în mai multe cazuri de corupţie şi fraudă, nu înainte de a avea loc o audiere a acestuia. Anunţul, venit cu 40 de zile înainte de alegerile din 09.04, reprezintă o lovitură serioasă pentru acesta şi pentru partidul său, reducând serios şansele ca el să mai fie prim ministru al Israelului, în condiţiile în care îi afectează credibilitatea, în condiţiile în care alternativa cu un premier de centru a capătat consistenţă.

Netanyahu este acuzat că a acceptat cadouri în valoare de 264.000 $ de la diverşi oameni de afaceri importanţi şi că a încercat să acorde favoruri pentru a obţine articole de presă favorabile. În baza acestor acuzaţii, el ar putea să fie condamnat la o pedeapsă de până la 10 ani de închisoare. Fireşte, în plan politic, nu condamnarea acestuia este relevantă, ci pierderea puterii, respectiv pierderea poziţiei de lider politic de excepţie al dreptei, fapt cu consecinţe electorale pe termen lung. Sondajele de opinie au înregistrat imediat scăderea şanselor blocului său de dreapta, Likud, de a putea construi o majoritate. Astfel, Likud ar obţine 29 de locuri din cele 120 ale parlamentului isrealian, cu mult în spatele grupării centriste Alb şi Albastru, care îl are în frunte pe Benny Gantz. Însăşi formarea coaliţiei Alb şi Albastru şi consolidarea poziţiei lui Gantz (care ar continua politica de securitate care i-a adus atâta popularitate lui Netanyahu, dar fără radicalismul acestuia şi, mai ales, fără acuzaţiile de corupţie care l-au însoţit, mereu, pe acesta) reprezenta o ameninţare serioasă. În total, partidele de centru şi cele de stânga ar lua 61 de voturi având potenţialul de a forma, pentru prima dată într-un deceniu, majoritatea parlamentară care ar duce la schimbarea puterii în Israel. Benjamin Netanyahu făcuse, deja, o mişcare greşită atunci când, pentru a compensa formarea alianţei de centru s-a aliat cu extrema dreaptă, fapt care a atras reacţii în plan intern, dar şi pe cele ale organizaţiilor evreieşti mondiale, un factor important în ecuaţia politică din Israel. Dreapta mai speră că, în pofida acestei situaţii, Netanyahu, un abil om politic, va reuşi să obţină victoria, dar foarte probabila acuzare va schimba total datele problemei. Alegerile din Israel merită urmărite, având în vedere nu numai rolul important pe care Israelul îl joacă în regiune, dar şi influenţa pe care acest stat, chiar premierul Netanyahu persoanal, o are în spaţiul politic şi economic românesc.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 04. – 10.03.2019.

REPUBLICA MOLDOVA. Căutările pentru formarea unei coaliţii de guvernare ar putea duce la o instabilitate poltică şi socială deosebită. Sunt multe necunoscute în joc, în afara constantelor Plahotniuc, Rusia şi UE, pentru noi fiind important să avem o RM nu numai stabilă, dar şi neostilă, căci de una democratică şi europeană nu este momentul să vorbim.  

UCRAINA. Alegerile prezidenţiale, care se apropie, aduc o instabilitate politică care va afecta nu numai situaţia internă, dar şi securitatea acestui stat. Deşi preocupată cu o altă problemă, tensiunile cu SUA legate de INF, şi simţind efectul sancţiunilor, Rusia va fi pusă în faţa unei decizii: să acţioneze acum, când Ucraina ajunge la un maxim de vulnerabilitate politică sau să aştepte până când vulnerabilităţile economice vor avea un efect social semnificativ?

BALCANI. Cam prea multe demonstraţii au loc în Balcani, ca să nu iasă ceva. Astfel, dacă în Serbia, Vucici poate face faţă presiunii străzii, mişcarea fiind redusă, deşi persistentă, datorită faptului că are o majoritate asigurată (în sondaje, forţele politice apropiate lui deţin majoritatea), în Albania acestea încep să aibă un caracter din ce în ce mai agresiv, nefiind exclus ca puterea să facă unele concesii, care nu vor fi, acceptate, oricum, de către opoziţie. Nici lui Djukanovic, în Muntenegru nu îi este prea bine după ultimele dezvăluiri ale unor foşti colaboratori deveniţi duşmani. Oricum, dacă vrea ca Muntenegru să evolueze, Djukanovic va trebui să părăsească, mai devreme sau mai târziu, scena politică. Dar, oare când s-a întâmplat în Balcani ceea ce era bine pentru acele ţări?

UNIUNEA EUROPEANĂ. Întâlnirea dintre preşedintele francez Emmanuel Macron şi cancelarul german Angela Merkel a adus o notă de realism în implementarea planurilor binomului european, chiar dacă aceasta este mai puţin ambiţioasă decât ceea ce era preconizat. Până una alta, Germania trebuie să renunţe la scrupulozitatea sa în materie de export de armament, dacă vrea ca integrarea industriei de apărare europene să reuşească. Având în vedere şi interesele, respectiv nemulţumirile industriei de apărare germane, se va ajunge la un compromis. Politicile axei Paris – Berlin rămân esenţiale pentru UE, în momentul în care rapoartele privind economia italiană devin din ce în ce mai alarmante.

MAREA BRITANIE. Vom avea, din nou, un vot în Parlament, dar până atunci Teresa May va căuta clarificări europene care ar mulţumi o majoritate parlamentară britanică. Ea a făcut unele cedări în faţa Parlamentului, reducând şantajul „planul meu sau Blind Brexit”. Cea mai probabilă este, acum, amânarea Brexit-ului, măcar pentru câteva luni, în condiţiile în care laburiştii aduc în discuţie varianta unui nou referendum.

GLOBAL. Tensiunile SUA – RUSIA atât în problema INF (pe fundalul ameninţării ruse cu noi sisteme de arme, cele hipersonice), cât şi în criza din Venezuela, unde SUA acţionează în mod hotărât, iar replica rusă este de aşteptat nu numai la ONU. O altă tensiune, pe cale să se reducă, deşi nimic nu este sigur, cea dintre India şi Pakistan, arată cât de mare este pericolul escaladării spre un conflict nuclear, dar şi cât de benefică este intervenţia SUA, Chinei şi a Rusiei pentru a se stopa o asemenea evoluţie. Între SUA şi China, avem o prelungire a perioadei de negocieri, semnal economic bun, dar navele americane au trecut, din nou, prin strâmtoarea Taiwan, fapt ce deranjează serios Bijingul. Iar întâlnirea Trump – Kim s-a încheiat fără rezultate, arătând că diplomaţia spectaculoasă are limitele sale. Deşi nu sunt în proximitatea noastră, aceste evoluţii au impact asupra relaţiilor, în ansamblul lor, dintre SUA şi Rusia, respectiv China, şi ne dau un indiciu asupra direcţiei în care se îndreaptă noua ordine mondială.