I. RUSIA. Înfruntarea cu SUA în criza venezueleană.

II. SUA. Raportul Mueller îi este favorabil preşedintelui Trump.

III. MAREA BRITANIE. Acordul Theresei May a fost respins pentru a treia oară.

IV. POLONIA. Prepoziţionarea echipamentului unei brigăzi americane.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 01 – 07.04.2019.

I. RUSIA.

Tensiuni în relaţiile cu SUA pe fundalul crizei din Venezuela. Criza din Venezuela oferă ocazia unei noi înfruntări dintre SUA şi Rusia. După ce aceasta a făcut un pas decisiv trimiţând trupe la Caracas, SUA au reacţionat, ameninţând cu noi sancţiuni. Deşi situată „la capătul pământului”, această criză va arăta raportul real de forţe şi dacă SUA sunt dispuse să tolereze comportamentul de mare putere al Rusiei chiar în vecinătatea sa. Rezultatul acestei noi înfruntări va avea impact atât asupra crizei din Ucraina, cât şi a agresivităţii Rusiei în Europa, respectiv în regiunea Mării Negre, deci, în final, asupra securităţii noastre.

Rusia a trimis în Venezuela un contingent militar redus, aproape simbolic, dar destul ca să îngrijoreze SUA, care au reacţionat. Un oficial venezuelean a confirmat (24.03) că două avioane ruseşti care au aterizat (23.03) la Caracas au adus 100 de militari ruşi şi echipamente militare. Oficialii militari ruşi (este menţionată şi prezenţa şefului statului major al forţelor terestre ruse) ar fi venit pentru a discuta strategia viitoare, pregătirea trupelor şi mentenanţa echipamentelor militare. Surse americane au afirmat că trupele ruse sunt compuse din forţe pentru operaţii speciale şi experţi în securitate cibernetică. De asemenea, se apreciază că ar fi vorba şi de specialişti în apărare antiaeriană care ar avea ca misiune pregătirea militarilor venezueleni care deservesc sistemele de apărare antiaeriană S 300.

Primul avertisment a venit din partea secretatului de stat, Mike Pompeo, care a transmis ministrului de externe rus, Sergei Lavrov, în cadrul unei convorbiri telefonice, că „SUA şi statele din regiune nu vor asista pasive la exacerbarea tensiunilor din Venezuela de către Rusia”. Serghei Lavrov a replicat acuzând „încercările SUA de a organiza o lovitură de stat în Venezuela”.

Preşedintele Trump a cerut Rusiei (27.03) să-şi retragă trupele din Venezuela, avertizând că toate opţiunile sunt deschise: „Rusia trebuie să plece”. Vicepreşedintele Mike Pence a caracterizat acţiunea Moscovei ca pe „o provocare”, cerând Rusiei să înceteze orice ajutor pe care îl acordă regimului Maduro. 

Moscova a replicat doar prin purtătoarea de cuvânt a MAE rus, Maria Zaharova (28.03), care a transmis că soldaţii ruşi nu prezintă o ameninţare pentru nimeni: „Rusia nu schimbă balanţa de putere în regiune, Rusia nu ameninţă pe nimeni, spre deosebire de Washington”. Ea a afirmat că specialiştii ruşi au fost trimişi în Venezuela în baza unui acord de cooperare militară (care?) şi că aceştia vor rămâne acolo „atâta timp cât este necesar”. De remarcat, ataşatul militar al Venezuelei la Moscova a transmis (28.03) că militarii ruşi nu vor participa la operaţii militare.

Consilierul de securitate naţională, John Bolton, a declarat (29.03) că „îi avertizăm pe actorii din afara emisferei vestice să nu disloce mijloace militare în Venezuela sau oriunde în emisferă cu scopul de a desfăşura operaţii militare”. Ameninţarea cu sancţiuni asupra companiilor care lucrează cu Venezuela este unul dintre instrumentele pe care SUA le au pregătite împotriva Rusiei. Pentru a mai linişti apele, Rusia a transmis (29.03) că ar fi vorba despre deschiderea unui centru de pregătire a echipajelor care oprează elicoptere militare.

Pe un ton mai reţinut, preşedintele Trump a declarat (29.03) că „va trebui să discut cu mai mulţi lideri, poate cu preşedintele Putin, poate cu preşedintele Xi”, pe această temă.

Rusia încearcă, fără să se angajeze decisiv, pentru a nu risca o înfrângere umilitoare, să intervină treptat, tatonând până unde poate să meargă, profitând de ezitările SUA, aşa cum a făcut şi în Siria. Ca şi acolo, regimul nu se mai bucură de sprijinul majorităţii populaţiei, dar este hotărât să nu cedeze puterea. Rusia are interese politice (Rusia este prietena oricărui regim autoritar, radical de stânga sau de dreapta, nedemocratic şi antioccidental) şi economice: Rusia a făcut investiţii de miliarde de dolari în Venezuela, unele ineficiente, o eventuală schimbare de regim punându-le în pericol. Aşa se explică dislocarea secretă a militarilor şi modul reţinut, pseudo-legal, în care s-a răspuns[1] avertismentelor americane.

Pentru Rusia, însă, Venezuela este „un pod prea îndepărtat”, neavând capacitatea economică şi militară de a susţine acest regim, cu condiţia să fie oprită la timp. Acest lucru fac ca SUA să reacţioneze într-un mod dur, reamintind de doctrina Monroe[2]. China are capacitatea economică să intervină în ajutorul regimului, dar nu a căutat, până acum, să înfrunte SUA în vecinătatea acestora şi nu pe alte planuri decât cele economice.

SUA au o strategie de sprijinire a opoziţiei în îndepărtarea de la putere a lui Maduro bazată pe impunerea de sancţiuni asupra exporturilor de petrol ale Venezuelei şi presiuni, de la cele diplomatice la cele umanitare, urmărind să provoace o reacţie internă care să ducă la căderea regimului. Argumentul principal în această strategie este … chiar regimul Maduro, care nu este capabil să administreze ţara, el fiind cel care a adus-o în această situaţie economică şi umanitară disperată, precum şi poziţia statelor din regiune, care se opun, în majoritate, regimului Maduro. 

Necunoscuta rămâne preşedintele Trump şi modul în care acesta va negocia cu „prietenul Putin”, dar, în acest caz, o poziţie nedispusă spre compromis este previzibilă. Criza venezueleană ne va arăta în ce măsură Rusia are capacitatea de a acţiona hibrid, în condiţiile în care nu are puterea necesară să o facă deschis, cât este dispusă să rişte (la limită, dislocarea, din nou, a bombardierelor strategice ne-ar apropia de o criză serioasă) şi cât de mult va afecta relaţia sa cu SUA, partenerul nostru strategic.

În regiunea Mării Negre, Rusia continuă comportamentul militar anterior: exerciţii complexe de amploare (prin comparaţie cu cele ale NATO), precum şi afirmarea supremaţiei aeriene şi navale în regiune, prin supravegherea îndeaproape a navelor NATO intrate în Marea Neagră. De menţionat, Rusia nu a escaladat, încă, conflictul din Donbass, acţionând, în Ucraina, numai cu măsuri politice (discuţii cu liderii opoziţiei pro-ruse).

Rusia a executat unul dintre cele mai mari exerciţii ale trupelor aeropurtate din Crimeea, cu participarea a 1500 de militari. Principala unitate implicată a fost Divizia 7 Aeropurtată Novorossisk, inclusiv unitatea de la Dzhankoi (de nivel batalion, obiectivul final fiind de nivel brigadă). Au fost executate desantări aeriene şi navale.

Dacă avem în vedere că Divizia 7 Aeropurtată Novorossisk a fost vârful de lance al agresiunii din Georgia, dar şi a celei din Crimeea, exerciţiului trebuie să i se acorde toată atenţia deoarece acesta este modelul pentru orice acţiune kinetică, de la provocare la agresiune deschisă. Nu atât ameninţarea scutului de la Deveselu trebuie să ne îngrijoreze, aceasta fiind în cadrul unei ecuaţii de descurajare la nivel strategic cu SUA (în definitiv, scutul va fi atacat în cadrul unui război care să implice lansarea de rachete balistice, adică a unuia generalizat), cât ameninţările, hibride sau tradiţionale, de genul celor exersate în cadrul acestui exerciţiu.

II. SUA. Raportul Mueller îi este favorabil preşedintelui Trump.

Investigaţia condusă de consilierul special Robert Mueller s-a încheiat (24.03), aceasta negăsind nici o dovadă că preşedintele Donald Trump ar fi colaborat cu Rusia în timpul campaniei electorale din 2016. În privinţa obstrucţionării justiţiei de către preşedinte, rezultatele au fost neconcludente. Conform procurorului general, William Barr, care a publicat un rezumat al raportului lui Robert Mueller, acesta nu a găsit dovezi concludente care să îi aducă preşedintelui o asemenea acuzaţie, deşi nu îl exonerează.

Rezultatul anchetei reprezintă o victorie politică majoră pentru Trump. El a declarat că rezultatul raportului este o „exonerarea completă şi totală”, în timp ce democraţii au anunţat că vor continua anchetele parlamentare privind afacerile financiare şi personale ale acestuia. 

Kremlinul a reacţionat prudent, anunţând că preşedintele Putin este gata să îmbunătăţească relaţiile cu SUA, dar ţine de Washington efectuarea primului pas.  Purtătorul de cuvânt, Dimitri Peskov, a declarat că „în acest caz, mingea se află în terenul lor. I-a fost dată lui Trump la Helsinki”.

Încheierea anchetei privind o eventuală colaborare a echipei preşedintelui cu Rusia în timpul campaniei electorale reprezintă trecerea la o nouă etapă în funcţionarea Administraţiei Trump. Este ca şi cum, în sfârşit, Donald Trump este preşedinte cu drepturi depline, fără nici o umbră de îndoială asupra sa privind colaborarea cu o putere străină. Asta nu înseamnă, însă, că avem alt Donald Trump, omul rămânând acelaşi, cu rele şi cu bune.

Urmează o consolidare a puterii preşedintelui, atât prin modul de acţiune, scăpând de orice acuzaţie care plana asupra sa, cât şi printr-o reconciliere cu republicanii, care nu vor mai fi reticenţi faţă de preşedinte, aşa cum au fost, de multe ori, până acum, deşi au rămas, în majoritate, alături de el.

Democraţii trebuie să accepte realitatea şi să se gândească nu cum pierde Donald Trump preşedinţia, ci cum pot ei să o cucerească. Mai ales că au probleme serioase, partidul derivând serios spre stânga, fapt ce face puţin probabilă atragerea centrului, demers strict necesar dacă se doreşte înfrângerea lui Trump la următoarele alegeri. Victoria anterioară la alegerile parlamentare şi-a pierdut din strălucire: democraţii pot bloca anumite măsuri ale preşedintelui, dar nu pot stânjeni, în mod esenţial, funcţionarea eficientă a Administraţiei Trump.

Primul efect este imediat: preşedintele Trump va demara cu aplomb planurile pe care le-a promis încă de când a venit la Casa Albă: distrugerea programului de asigurări de sănătate Obamacare şi contracararea imigraţiei ilegale prin construirea celebrului zid la frontiera cu Mexicul, mai ales că a obţinut o parte din banii necesari (şi de la Pentagon, pe seama renunţării la unele investiţii în infrastructura militară externă, unele chiar la noi). Ameninţarea unei noi coloane de emigranţi către frontiera americană este o ocazie, nu o provocare, pentru Trump. El a anunţat că va lua măsuri ferme, mergând până la închiderea frontierei cu Mexicul, act cu impact economic serios pentru această ţară, care va fi forţată să reacţioneze. Deja, preşedintele a tăiat ajutoarele financiare pentru statele din America Centrală din care vin aceşti emigranţi. În acest demers, preşedintele are sprijinul majorităţii, nu numai al bazei sale, fiind hotărât să rezolve, în forţă, problema.

În plan extern, sunt câteva cunoscute şi unele necunoscute. Astfel, în privinţa Chinei, negocierile vor continua, administraţia sa fiind pe cale să obţină un acord comercial cu această ţară, în termenii pe care i-a dorit: deschiderea pieţei chineze şi protejarea proprietăţii intelectuale. În problema relaţiei cu Rusia, avem mare întrebare: va fi oare relansată, având în vedere deschiderea arătată de preşedintele Trump faţă de preşedintele Putin? Situaţia actuală nu permite decât o relansare lentă, cele două state înfruntându-se pe multiple planuri: INF, Ucraina, Siria, Iran. Ca de obicei, criza prezentă este cea mai importantă: Venezuela va fixa primul pas spre un grad minim de colaborare sau înfruntarea va continua.

În final, oricum s-ar comporta Donald Trump, este mai bine ca SUA să aibă un preşedinte care acţionează fără „sabia lui Damocles” a unei comisii de anchetă deasupra capului. Să sperăm că soluţiile sale vor fi, cel puţin în ceea ce ne priveşte (NATO, parteneriatul strategic) cât mai aproape de cele tradiţionale. Cât despre relaţiile cu Rusia, cu cât aceste vor fi mai bune, cu atât vom avea posibilitatea soluţionării paşnice a unor conflicte din proximitatea noastră. Să sperăm că aceasta va fi şi principială, adică durabilă.

III. MAREA BRITANIE. Acordul Theresei May a fost respins pentru a treia oară.

 Acordul negociat de către Theresa May cu UE privind Brexit-ul a fost respins  (29.03) pentru a treia oară, aruncând Marea Britanie, dar şi pe europeni, într-o incertitudine ce începe să aibă caracterul unei crize (după unele aprecieri, cea mai mare încercare la care este supusă Marea Britanie în perioada postbelică).

Mai înainte de această respingere, Parlamentul votase preluarea controlului asupra procesului de retragere din UE, Brexit, dar nu reuşise să găsească o majoritate pentru nici un plan alternativ la cel propus de Theresa May. Aceasta a sperat că va obţine o majoritate pentru planul său după ce a promis că se va retrage după ce planul va fi fost votat, un alt premier urmând să continue procesul de negociere cu UE. Totuşi, a pierdut, chiar dacă cu o mică diferenţă, de numai 58 de voturi.

Ce urmează acum? Marea Britanie a pierdut termenul de 22 mai, care ar fi fost valabil doar dacă planul Theresei May era votat. A rămas termenul de 12 aprilie, dată până la care Marea Britanie are de ales într-o prelungire pe termen lung, care deschide multe posibilităţi (inclusiv un nou referendum, atât de urât de către adepţii Brexit-ului), dar trebuie să organizeze alegeri europene sau una pe termen scurt. Majoritatea parlamentară pro-Brexit preferă a doua variantă.  

Parlamentul va trebui să găsească, în săptămâna viitoare, un plan alternativ pentru Brexit, deşi nici una dintre variante nu pare să întrunească o majoritate. În plus, guvernul nu sprijină nici una din aceste variante. În aceste condiţii, un Brexit dur apare ca fiind din ce în ce mai probabil, deşi Parlamentul a votat, anterior, împotriva unei asemenea variante, dar această decizie nu are valoare de lege.

Potrivit unor informaţii, Theresa May ar încerca să aducă planul său în faţa Parlamentului pentru a patra oară. Pare incredibil, dar aici s-a ajuns. Şi nu are garantată majoritatea necesară!

În acelaşi timp, parlamentarii conservatori i-au cerut acesteia ca prelungirea termenului Brexitul să fie unul scurt, de câteva luni - „vrem să părăsim UE pe 12 aprilie sau foarte curând după acea dată”, evitându-se prelungirea pe termen lung, care ar implica acceptarea organizării de alegeri europene şi ar putea aduce şi întrebarea dacă Brexitul va mai avea loc.

Dacă Theresa May a vrut să şantajeze Parlamentul cu iminenţa termenului de retragere, nu a reuşit decât să se … autoşantajeze, având acum doar două săptămâni să găsească o soluţie … alta decât cea a acordului negociat de ea. Iar dacă Parlamentul a vrut să preia controlul asupra Brexit-ului, nu a reuşit să o facă decât ca să constate că nu are nici un plan alternativă … de control asupra procesului.  

Cu tot dramatismul, avem o constantă: o majoritate parlamentară vrea Brexitul (altfel nu se refuza un nou referendum). Aşa că nu vom avea o prelungire pe termen lung, ci doar una pe termen scurt, cu variantele: acordul Theresei May (votat la a patra încercare!), un Brexit dur – Blind Brexit sau o variantă apropiată de acestea, de vreme ce nu mai este timp pentru noi negocieri cu UE pentru a găsi alternative. Cu toată tristeţea momentului, următoarele două săptămâni vor fi un spectacol de neuitat, deşi nici cel de până acum nu a fost unul de pierdut. 

IV. POLONIA. Prepoziţionarea echipamentului unei brigăzi SUA.

NATO a confirmat (24.03) că în Polonia se va prepoziţiona echipamentul unei brigăzi, incluzând transportoare blindate, precum şi armamentul şi muniţia necesară. Depozitul va fi situat în Powidz, la 200 km vest de Varşovia.

Conform secretarului general NATO, Jens Stoltenberg, lucrările vor începe în această vară şi vor dura doi ani. Potrivit acestuia, prepoziţionarea echipamentului va ajuta la creşterea prezenţei militare a SUA în Polonia. Acesta a adăugat că NATO lucrează la circa 250 de proiecte de infrastructură în întreaga Europă.

Foarte probabil, facilitatea reprezintă un prim răspuns, unul ponderat, al SUA, la cererea poloneză de prezenţă permanentă a trupelor americane pe teritoriul său (propusul Fort Trump). Astfel, fără să fie obligate să „blocheze” o brigadă în Polonia, SUA au găsit soluţia practică şi economică de a prepoziţiona echipamentul acesteia, dislocarea personalului şi operaţionalizarea rapidă a brigăzii fiind operaţiuni care necesită un timp redus. SUA au mai folosit această metodă în Norvegia, un alt stat de pe flancul estic, încă din timpul „primului războiului rece”.

Măsura completează dispozitivul de apărare polonez şi cel suplimentar al NATO în Polonia, securitatea acestei ţări fiind, cu certitudine, asigurată atât prin eforturile proprii de dezvoltare a unor forţe armate capabile să o apere, cât şi prin obţinerea unui ajutor militar consistent, judicios organizat (de la elemente de comandă la trupe dislocate).  Probabil că singurul lucru de care trebuie să aibă grijă Polonia este nu exagereze, în sensul în care consolidarea propriei securităţi să nu atragă o replică rusă pe măsură şi de aici o escaladare.

În general, după criza ucraineană, NATO şi-a consolidat prezenţa pe flancul estic, SUA dislocând trupe, prin rotaţie, în această regiune. Această consolidare este asimetrică, nord-estul fiind favorizat atât datorită proximităţii Rusiei (frontieră directă), cât şi a vulnerabilităţii crescute a acestei regiuni (minoritatea rusă la baltici, precum şi concentrarea militară rusă din Kaliningrad „în coasta” acestora şi a Poloniei). Pe de altă parte, Ţările Baltice şi Polonia sunt state consolidate intern, care au depăşit tranziţia, cu forţe armate modernizate şi care se bucură de garanţia unui sprijin militar al aliaţilor deja prezent pe teren prin dislocarea unor unităţi militare şi înfiinţarea unor structuri de comandă adecvate. Situaţia este cu totul alta pe flancul sud-estic, iar dacă nord-estul este locul de confruntare şi tatonare, sud-estul este locul unde au avut şi au loc războaiele, cel mai recent fiind cel din Ucraina. 

Polonia a semnat, de curând, contractului de offset pentru achiziţionarea sistemelor de apărare antiaeriană americane Patriot. Astfel, Polonia continuă strategia prin care nu numai că şi-a echipat la un nivel performant armata, dar a revitalizat industria de apărare.

Discrepanţa dintre dispozitivul militar al cele două flancuri ale frontierei estice a NATO nu poate să scape strategilor ruşi, în nord având dispozitive militare naţionale şi NATO consolidate, în timp ce în sud, cel puţin până acum, doar declaraţii de intenţii şi armate naţionale în proces de înzestrare/modernizare (numai în măsura în care banii cheltuiţi se vor regăsi în sisteme de armament operaţionalizate). Turcia nu intră în ecuaţie, dovada recentă fiind continuarea contractului S 400 care ridică semne mari de întrebare la Washington şi Bruxelles.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 01 – 07.04. 2019.

UCRAINA. Alegerile din acest week-end sunt capitale pentru viitorul ţării. Probabil, în turul doi va trece candidatul surpriză, Volodimir Zelenski, şi preşedintele actual, Petro Poroşenko, Iulia Timoşenko urmând să piardă încă din primul tur. Ultimele sondaje îl dădeau câştigător pe Zelenski cu 20,9%, urmat de Poroşenko cu  13,7%, Timoşenko având numai 9,7%. Probabil, Timoşenko va contesta rezultatele, dând apă la moară radicalilor extremiştilor naţionalişti. Pentru Poroşenko, începe greul: el trebuie să răspundă ucrainenilor la întrebarea „de ce nu a schimbat nimic”, aceiaşi oameni de pe vremea lui Ianukovici, cu aceleaşi practici, dominând societatea şi statul. Nici pentru Zelenski nu va fi uşor: el trebuie să arate că este candidat prezidenţial, nu un comediant. În primul tur a mers, el evitând să răspundă la întrebarea „cum va soluţiona problemele cu care se confruntă Ucraina”, dar în cel de-al doilea nu se va mai putea eschiva. S-ar putea să vedem un biet diletant, improvizând în faţa unei situaţii extrem de grave, Ucraina nedepăşind multe din problemele care au declanşat criza din 2014. Dar nici Poroşenko nu poate veni cu placa din primul tur: nu ce a făcut contează, ci ce nu a făcut. Alegerile din Ucraina sunt extrem de importante pentru securitatea noastră, o Ucraină care nu va fi capabilă să stea pe picioare urmând să devină victimă sigură a Rusiei şi atunci întreaga ecuaţie de securitate în regiune se va schimba.  

ISRAEL. Alegerile se apropie, iar evoluţiile din această săptămână vor fi decisive. Cadoul primit la Washington de la preşedintele Trump, declaraţia privind suveranitatea israeliană asupra Înălţimilor Golan, i-au adus lui Benjamin Netanyahu un impuls important în campania sa electorală. Atacurile Hamas nu au degenerat într-un conflict, dar premierul a apărut ca fiind ferm şi în această problemă. De asemenea, aviaţia israeliană a atacat obiective iraniene din Alepo, transmiţând un semnal: iranienii nu pot rămâne în Siria, nici dacă şi-au mutat bazele departe de frontiera cu Israelul. Cum sancţiunile îşi fac efectul, Iranul este obligat să reducă finanţarea acţiunilor sale militare şi a miliţiilor sale, încă un punct pentru Netanyahu. Totuşi, electoratul izraelian ar putea să fie practic: capitalizând pe succesele lui Netanyahu, este timpul ca un nou premier, un militar integru, să găsească soluţiile pentru viitor, care nu sunt, în nici un caz, cele spre care sugerează Netanyahu (anexarea Cisiordaniei). Săptămâna ne va arăta noi lovituri sub centură, dar şi viziuni diferite privind viitorul Israelului, mai ales privind aspectele interne. 

MAREA BRITANIE. Da, este adevărat, toată lumea s-a săturat de această poveste. Dar tocmai în acest moment, vine vremea deciziilor cruciale, care nu vor fi deloc frumoase. În final, britanicii vor pleca şi vor pleca urât, nu aşa cum îşi doreau şi cum le doreau europenii. Efectele vor fi vizibile, iar lecţiile dure, dar vor veni prea târziu.

TURCIA. Alegerile locale ar putea să fie pierdute de AKP, fapt care nu va avea efect imediat pe scena politică naţională, dar semnificaţia lor ar putea fi decisivă: steaua lui Erdogan, care a instaurat un regim autocratic cu bază islamică, ar începe să apună. Simplu fapt că opoziţia a găsit puterea să se unească spune multe. Iar votul decisiv va aparţine…kurzilor.

REPUBLICA MOLDOVA. Întâlnirea preşedintelui Igor Dodon cu partidele parlamentare nu a adus prea multe. ACUM a negat că ar fi împinsă spre o alianţă de guvernare de către europeni. O alianţă Plahotniuc -  Dodon rămâne în cărţi, dar trebuie să vină…acceptul Moscovei, accept care nu prea vine. Aşa se explică şi protestele ruse faţă de o „implicare a ambasadorului SUA la Chişinău pe scena politică”. Îi este frică Rusiei că se repetă povestea Voronin şi în cazul Dodon? E prematur să vedem o transformare a instrumentului Dodon în preşedinte suveran al RM. Şi la fel, e cam devreme să îl vedem pe Plahotniuc dispus la compromis. Trebuie, mai întâi, să vadă că nu îi mai ies manevrele obişnuite ca racolarea, în forţă sau cu bani, a deputaţilor, în acelaşi timp, adormind UE şi SUA cu poveşti despre parcursul european. Modul cum se va forma un guvern la Chişinău ne va asigura liniştea sau nu în următorii ani, că de plătit tot vom plăti, deşi nu avem garanţia că banii vor ajunge acolo unde trebuie, la cei care au nevoie de ei.