MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (24 - 30.12.2018)

I RUSIA. Testări de rachete pentru…a păstra INF.

II RUSIA - UCRAINA. Tensiune, chiar dacă avem un armistiţiu.

III BALCANI. Dincolo de criza din Kosovo, Balcanii încep să se mişte.

IV ORIENTUL MIJLOCIU. În SIRIA, kurzii au mutat primii, iar în ISRAEL urmează alegeri anticipate.

V Evoluţii de urmărit în anul care vine şi ceea ce ne-am dori să fie.

I RUSIA. Testări de rachete pentru…a păstra INF.

Forţele strategice ruse au testat (26.12), cu succes, sistemul Avangard, care constă într-un planor hipersonic transportat de o rachetă balistică SS-19/UR-100NUTTH. Racheta SS-19, având ca încărcătură planorul hipersonic Avangard, a fost lansată de la silozul diviziei de rachete din Dombarovskiy şi a atins o ţintă din poligonul din Kura, la peste 6000km distanţă. Lansarea a fost urmărită de către preşedintele rus, Vladimir Putin, de la Centrul de Control al sistemului naţional de apărare. Acesta a anunţat că sistemul va fi operaţionalizat în anul următor.

Sistemul Avangard (Proiectul 4202) are o lungă istorie, fiind născut în anii ’90, uitat o perioadă de timp, reluat în 2004, urmând apoi o serie de teste cu rezultate mixte, fiind aproape de eşuare în 2014. Ultimele teste au fost, însă, reuşite, fapt ce permite operaţionalizarea, pentru început, cu două rachete SS-19/UR-100NUTTH care vor fi bazate în silozul de la Dombarovskiy. Un total de 12 rachete urmează să fie amplasate acolo până la sfârşitul lui 2027[1]. Partea rusă a anunţat că vehiculul Avangard ar atinge viteze 20 Mach (de 20 de ori viteza sunetului în aer), mergându-se, în unele declaraţii, până la 27 Mach. Este o viteză remarcabilă (între 5,8 km/s şi 7,8 km/s raportat la viteza sunetului de la aceea altitudine, 70-80km, de 290 m/s, mai mică decât cea la nivelul solului, de 340 m/s). Se pare că specialiştii ruşi au depăşit problemele serioase pe care le-au avut cu acest vehicul atât privind manevrarea precisă a acestuia la viteze mari, cât şi materialele din care este construit pentru a rezista la temperaturile ridicate la care este supus. De reţinut, surse neoficiale americane anunţau că un test eşuat ar fi avut loc în 2017.

În esenţă, nu avem un vehicul hipersonic propriu zis, ci o încărcătură a unei rachete balistice, care planează, manevrând pe verticală şi orizontală, în vederea evitării interceptării prin complicarea traiectoriei (de la una balistică simplă). Prima întrebare este dacă s-a reuşit, cu adevărat, să se rezolve toate problemele şi dacă au existat trei teste reuşite consecutive (cel din 2017 nu a fost anunţat de către partea rusă). A doua este legată de vitezele anunţate (cât de reale sunt: 27Mach, 20Mach sau mai mici). Indiferent de aceste întrebări, Avangard reprezintă, cu adevărat, o problemă pentru sistemele de interceptare americane, atât prin viteza sa, cât şi prin impredictibilitatea traiectoriei sale. Experţi americani au declarat că, „în măsura în care aceste date sunt reale”, sistemul Avangard pune probleme sistemelor de interceptare (inclusiv cele de detectare, ce să mai vorbim de cele de interceptare: de ce „glonţ de argint” ai nevoie ca să loveşti o asemenea ţintă „care zboară în zig zag” şi la o asemenea viteză?). De exemplu, scutul Aegis Ashore, chiar şi cu interceptori SM3 IIA cu viteze de 4.5 km/s (15,25 Mach), nu are nici o şansă de a intercepta un asemenea vehicul cu viteza de 20 – 27 Mach. Asta nu înseamnă că sistemele americane nu pot ajunge la capacitatea de a intercepta acest sistem, fie măcar pe perioada ascendentă, până la desprinderea de racheta balistică a planorului manevrabil, eventual cu alte mijloace (sisteme laser bazate în spaţiu). Dar Rusia anunţă că a luat startul şi în acest domeniu şi că va operaţionaliza rachete/vehicule pe care actualele sisteme antirachetă nu le pot intercepta. Rămân, însă, multe îndoieli (de ce vrea ca SUA să renunţe la sistemele antirachetă, dacă tot a găsit antidotul?), răspunsul urmând să fie dat de ritmul operaţionalizării acestui sistem.

Am comparat viteza sistemului Avangard cu cea a interceptorilor sistemului Aegis Ashore tocmai pentru că există bănuiala că racheta desemnată să poarte sistemul Avangard este, de fapt, RS-26 Rubezh/SS-X-31(sau SS-X-29B) care ar încălca INF: Rusia a testat această rachetă la raze de peste 6000 km având încărcătură sub cea nominală, racheta având, de fapt, raze de acţiune sub 5 500km. Şi ajungem la aspectele politico-militare: Rusia a anunţat că are, pe lângă racheta de croazieră SSC8, o încărcătură planor, Avangard, care nu poate fi interceptată de sistemele antirachetă actuale, ce poate fi pusă pe o a doua rachetă care încalcă INF, una balistică, RS-26 Rubezh/SS-X-31. Mesajul este trimis atât SUA, cât, mai ales, europenilor, care se tem de consecinţele renunţării de către SUA la INF. Deja, ministrul de externe german, Heiko Maas, şi-a exprimat scepticismul (27.12) faţă de un eventual răspuns american constând în rachete cu încărcătură nucleară dislocate în Europa: „în nicio circumstanţă, Europa nu trebuie să devină scena unei dezbateri privind reînarmarea. Staţionarea de noi rachete cu rază medie de acţiune se va lovi de o mare rezistenţă în Germania. Reînarmarea nucleară este, cu siguranţă, răspunsul greşit”. De menţionat, însă, că acelaşi H. Maas caută, împreună cu partidul său, SPD, o nouă politică faţă de Rusia, bazată pe rezultate vizibile, nu pe întâlniri şi înţelegeri la nivel personal, care s-au dovedit ca fiind ineficiente. După cum îl ştim pe D.Trump, poate ne trezim în situaţia în care acesta refuză orice răspuns la încălcarea de către Rusia a INF dacă europenii nu vor plăti. Atunci vom vedea, noi, europenii, ce înseamnă decuplarea transatlantică, cu rachetele ruseşti SSC8 şi RS-26 ameninţând atât centrele de comandă politico-militare şi alte obiective militare strategice, cât şi porturile în care ar urma să sosească ajutorul militar american. Deci, e mai bine să ne întrebăm ce vor face SUA ca să ne apere de rachetele ruseşti deja dislocate, decât să transmitem ce nu ar trebui să facă.

II RUSIA - UCRAINA. Tensiune, chiar dacă avem un armistiţiu.

Rusia a respins (29.12) declaraţia comună franco-germană în care se cerea eliberarea marinarilor ucraineni, fiind acuzată şi de utilizarea forţei, controlul ilegal al navelor, precum şi de încălcarea drepturilor omului în Crimeea. Ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, a declarat că „este regretabil că partea a doua a declaraţiei, în care Berlinul şi Parisul acuză nefondat Rusia de unele violări ale drepturilor omului în Crimeea şi escaladarea tensiunilor în Marea Azov şi strâmtoarea Kerci, ne pune în faţa unei cereri inacceptabile”. V.Putin a transmis cancelarului Angela Merkel că marinarii ucraineni sunt anchetaţi în conformitate cu legile Rusiei (neţinând cont de faptul că cei 24 s-au declarat prizonieri de război). Este remarcabil faptul că Rusia dă, totuşi, semnale că are un oarecare grad de deschidere spre o soluţionare pragmatică a problemei (eliberarea, după condamnare, a marinarilor, precum şi asigurarea, cu limitările de rigoare, a libertăţii de navigaţie în Marea Azov), esenţială fiind menţinerea paradigmei ruse: Crimeea nu a fost anexată, acolo nu se încalcă drepturile omului, iar Marea Azov este deschisă navigaţiei (în măsura în care decide ea). La fel reacţionase Rusia şi în momentul în care Adunarea Generală ONU a condamnat încălcarea drepturilor omului în Crimeea. Rusia este, în continuare, în căutarea unei căi, care să pară legală, de a separa anexarea Crimeei de actualele disensiuni din Marea Azov, tocmai pentru că, dacă în cazul celei de-a doua este deschisă spre un compromis, în cazul Crimeei nu există cale de întoarcere.

Aviaţia rusă a interceptat un avion de recunoaştere american, de cercetare electronică, Rivet Joint (27.12) în proximitatea Crimeei, respectând, însă, regulile de angajare internaţionale. Era de aşteptat un asemenea eveniment, care, probabil, se va repeta, elementul pozitiv fiind acela că nu s-a încercat transformarea lui într-un incident, aşa cum a fost anterior.

Nava de cercetare electronică Ivan Khurs, a intrat în Marea Neagră (27.12), îndreptându-se spre Sevastopol. Ivan Khurs este o navă de cercetare electronică (AGI) nouă, cu capacităţi remarcabile SIGINT (Signal Intelligence) şi EW (Război Electronic), putând acţiona şi ca navă de comandă (nod de comunicaţii C4ISR, având la bord sisteme de comunicaţii remarcabile). Ivan Khurs are capacitatea de a detecta şi urmări lansările de rachete balistice şi de croazieră. Rusia îşi reface flota de nave de cercetare electronice a FMN cu una dintre cele mai mari şi moderne nave de acest tip (o navă AGI rusă s-a scufundat în apropiere de Bosfor în urmă cu câţiva ani). De remarcat, această navă, de care este nevoie în toate flotele ruse, mai ales cele care se confruntă direct cu prezenţa navelor şi submarinelor americane (Flota Nordului, Flota Pacificului) este dislocată în Marea Neagră, un indiciu al importanţei pe care Rusia o acordă acestei regiuni, respectiv conflictului nedeclarat pe care îl are cu Ucraina, inclusiv pe mare. Fireşte, Ivan Khurs va avea misiuni şi în Mediterana de Est, dar cele care ne îngrijorează vor fi cele din proximitatea litoralului românesc.

Armistiţiu de Anul Nou. Reprezentantul ucrainean în Grupul Trilateral de Contact de la Minsk, Yevhen Marchuk, a anunţat (27.12) că s-a ajuns la o înţelegere cu separatiştii ca, începând cu 29.12, să se implementeze un armistiţiu între cele două părţi. Rămâne de văzut dacă acesta va fi respectat, date fiind semnalele contradictorii ce vin de la cele două părţi. Prim ministrul rus, Dmitri Medvedev, a anunţat (29.12) un embargo asupra unei game largi de produse ucrainene, agricole şi industriale, la numai câteva zile după ce extinsese lista de sancţiuni cu noi firme şi persoane din Ucraina. Autorităţile ruse au anunţat (28.12) că au terminat un gard de protecţie la graniţa dintre Crimeea şi Ucraina. Preşedintele ucrainean, Petro Poroshenko, a decis (26.12) ca starea de urgenţă decretată în unele regiuni ucrainene să înceteze. Oricum, restricţia de intrare în Ucraina impusă cetăţenilor ruşi de sex masculin cu vârste între 16 şi 60 de ani a rămas în vigoare. Cele două părţi s-au acuzat reciproc de pregătirea unei provocări cu arme chimice. După ce acuzaţiile separatiştilor privind pericolul unui atac cu arme chimice executat de partea ucraineană au fost reluate de purtătoarea de cuvânt a MAE rus şi serviciile secrete ucrainene au pomenit de posibilitatea unui atac chimic separatist. Pe cât de neverosimile sunt aceste acuzaţii, pe atât de periculoasă este situaţia în care s-ar putea produce o asemenea provocare. Să menţionăm că separatiştii vor trebui să fie mai reţinuţi în a-i acuza pe britanici că ar pregăti un asemenea atac alături de ucraineni, de vreme ce se vede un mic semn de dezgheţ între Moscova şi Londra: începând cu ianuarie 2019, un număr limitat de diplomaţi britanici, respectiv ruşi, vor putea fi încadraţi în ambasadele ţărilor lor din Moscova, respectiv Londra. Probabil, vom avea linişte de Anul Nou (care va fi continuată, în ambele ţări, cu sărbătorile de Craciun), dar nu avem nici cea mai mică îndoială că ele vor fi reluate, cu intensitate crescută, imediat ce aceste sărbători vor fi trecut, mai ales că se apropie alegerile prezidenţiale din Ucraina.

III BALCANI. Dincolo de criza din Kosovo, Balcanii încep să se mişte.

Pe lângă problema Kosovo care s-a amplificat prin decizia Pristinei de a introduce taxe pe mărfurile ce vin din Serbia şi Bosnia Herzegovina, scumpind, peste noapte, de 10 ori costul vieţii pentru sârbii de la nord de Ibar, un fenomen nou apare: puterea este contestată, mai mult sau mai puţin, de mişcări de protest, din Albania până în Serbia. Pristina a introdus a doua tranşă de taxe, de această dată, pe produsele străine importate prin Serbia şi Bosnia Herzegovina. Belgradul a numit măsura ca fiind „iraţională”. Măsura se adăugă celei iniţiale, care a mărit de 10 ori taxele pe bunurile produse în Serbia şi Bosnia Herzegovina. Este o problemă de timp nu până când Belgradul cedează, aşa cum speră Pristina, ci până când sârbii de la nord de Ibar vor reacţiona, ajutaţi de Serbia (importurile au scăzut de la 35 milioane de euro la 300 000 euro). Elementul nou este prezentat de mişcările de protest: în Albania, sub presiunea manifestaţiei studenţilor, prim ministrul Edi Rama a efectuat (28.12) o remaniere guvernamentală, înlocuind opt miniştri. Acuzele manifestanţilor atacă baza puterii: corupţie, nepotism, incompetenţă şi incapacitatea de a administra ţara. Gestul lui E.Rama nu prezintă garanţia că mişcarea de protest a studenţilor va înceta (mai ales că aceasta începuse cu un obiectiv limitat – reducerea taxelor şcolare).  Mişcări de protest au început să devină regulă şi la Belgrad, unde regimul preşedintelui Vucic este acuzat că ar controla justiţia şi presa, protejând, de fapt, clasa oligarhică care a acaparat economia şi spaţiul politic în Serbia sub steagul naţionalismului. Încă la nivel redus, mişcarea va reprezenta o îngrijorare permanentă pentru putere. Chiar şi în Srspka, unde Dodik a fluturat naţionalismul pentru a îşi consolida puterea, se încearcă să fie stopată o mişcare de protest împotriva puterii: tatăl unui tânăr ucis (care cerea autorităţilor să elucideze cazul fiului său, acuzând poliţia de complicitate şi de muşamalizare a cazului) care demonstra de câteva luni a fost arestat (25.12). Acest act ar putea amplifica mişcarea de protest. În Balcanii de Vest, unde naţionaliştii au făcut averi şi au acaparat puterea erijându-se în unicii purtători de cuvânt ai naţiunii, ar putea să înceapă să se confrunte chiar cu…naţiunea.

IV ORIENTUL MIJLOCIU.

În Siria, kurzii au mutat primii.

În Siria, am avut primele efecte ale loviturii de teatru reprezentată de decizia preşedintelui D.Trump de a retrage trupele americane. Recep Erdogan a căutat să modeleze mediul politico-militar, pregătindu-se pentru alungarea kurzilor sirieni de la est de Eufrat. Astfel, a început masarea de trupe la frontieră, a căutat să deschidă dialogul cu Moscova pe această temă şi a avertizat Franţa să nu intervină în ecuaţie (de fapt, Franţa ştie cât poate: preşedintele Emmanuel Macron a criticat decizia americană, trupele franceze au patrulat, demonstrativ, în Manbij, recunoscându-se apoi, că „fără americani, cu doar 200 de soldaţi din forţele speciale, nu putem facem nimic”). Kurzii au mutat primii, permiţând trupelor lui Bashar al Assad să intre în Manbij (28.12). Turcia a trebuit să se mulţumească cu apelul că nu ar avea nimic împotrivă, cu condiţia ca „teroriştii” (YPG) să fie alungaţi din zonă. Ea s-a consolat cu o întâlnire la nivel înalt la Moscova pentru a îşi coordona cu Rusia mişcările în Siria. Mare lucru nu a obţinut, de vreme ce Rusia aprobase deja, cu satisfacţie, mişcarea kurzilor care au oferit oraşul şi regiunea puterii de la Damasc. Să vedem ce va oferi viitoarea conferinţa tripartită a învingătorilor regionali, acum, când a venit vremea „împărţirii prăzii.”

În ISRAEL, urmează alegeri anticipate.

Aşteptat de mult, anunţul coaliţiei de dreapta, de organizare de alegeri parlamentare anticipate, nu a surprins pe nimeni. Coaliţia de dreapta pleacă de la putere pentru a reveni într-o nouă configuraţie. Prim ministrul Benjamin Netanyahu a anunţat (24.12) că liderii coaliţiei au decis dizolvarea Knesset-ului şi organizarea de alegeri anticipate în aprilie 2019. Probabil, s-a decis că acesta este momentul propice, dat fiind faptul că majoritatea în parlament a coaliţiei era redusă la minimum, iar divergenţele interne nu au fost rezolvate (inclusiv legea care i-ar aduce sub arme şi pe ultra-ortodocşi). Numai că încep să apară problemele: mai întâi un sondaj care arată că dreapta şi extrema dreaptă au capacitatea de a se menţine la putere, cu Likud menţinându-şi acelaşi număr de voturi, dar B.Netanyahu nu mai este dorit ca prim ministru decât de o treime din electorat. Marea problemă are un nume: fostul şef al Statului Major, generalul în rezervă Benny Gantz. Aşteptat de mult să intre pe scena politică, acesta a înfiinţat (27.12) Partidul Rezilienţei pentru Israel. B.Gantz reprezintă o ameninţare directă pentru Likud, respectiv B.Netanyahu, aflându-se în sondaje cu procente ridicate şi adunând, cu poziţia sa de centru-dreapta, electoratul de centru, dar şi pe cel de dreapta. În plus, până la alegeri este puţin probabil ca electoratul să afle ce vrea partidul său, ştiind însă bine cine este şi ce poate liderul său. B.Netanyahu va folosi, probabil, toate mijloacele de a se menţine la putere, deşi chiar şi admiratorii săi s-au cam săturat de el, în pofida succeselor sale. B.Netanyahu are meritul de a fi consolidat puterea militară şi economică a Israelului la un nivel nou, profitând şi de conjunctură, dar este corupt (îl aşteaptă câteva dosare), a distrus complet soluţia „celor două state” şi pare a fi la sfârşit de drum. Totuşi, capabilul B.Netanyahu nu ar fi convocat alegeri anticipate dacă nu ar fi fost convins că are şanse mari de a reveni ca prim ministru. De altfel, sfidând Rusia, B.Netanyahu a ordonat un nou atac aerian în Siria, atacând baze ale armatei siriene în care erau dislocaţi militari iranieni. Sistemul de apărare anti-aeriană sirian a fost ineficient, chiar şi cu S 300 oferit de Rusia, acesteia nemairămânându-i decât să acuze Israelul că, prin atacul său, ar fi pus în pericol zborurile civile.

V Evoluţii de urmărit în 2019.

UE. Supusă la multiple tensiuni, UE va trebui să se reformeze şi să se reinventeze. Alegerile europene vor fi decisive. Brexitul, de asemenea. Va rezolva UE problema populismului şi a derivei antieuropene a unor state? Se va stabiliza puterea economică în derivă populistă, Italia. Va reuşi reforma din Franţa? Va deveni, Germania, cu adevărat, liderul Europei?

SUA. Unde se duce preşedinţia lui Donald Trump? Va forţa acesta nota şi, în pofida anchetei, va lua măsuri peste măsuri care să îi mulţumească baza sa electorală, fără să ţină cont de efectele negative?. Este anul în care vom avea multe surprize neplăcute care, de fapt, nu mai sunt surprize: relaţiile cu Rusia, mai ales problema INF, loialitatea faţă de aliaţii europeni, neasumarea responsabilităţilor tradiţionale – toate vor aduce o stare nouă, necunoscută până acum în relaţiile cu SUA, aceea de incertitudine.

RUSIA. Va decide preşedintele Vladimir Putin că preţul pentru agresiunile sale este prea mare, mai ales că preţul petrolului nu vrea să o ia din loc, iar economia stagnează, efectul sancţiunilor fiind vizibil? Va fi salvat INF sau SUA vor renunţa la INF şi vor fi obligate să răspundă? Şi dacă SUA nu vor răspunde (ne putem aştepta la asta din partea preşedintelui D.Trump), ce vor face europenii, atât de obişnuiţi să se opună planurilor americane de a îi apăra? Ce va face Rusia în Ucraina, când se va decide să acţioneze, că să caute pacea nu pare să o facă? Ce va face în Marea Neagră? Cât de mult se va întinde în aventura sa militară din Siria? Rolul de hegemon de moment e plăcut, dar costă. Va exista un moment în care preţul va deveni de nesuportat pentru societate şi atunci V.Putin va trebui să găsească un răspuns.

UCRAINA. Alegerile prezidenţiale, devansându-le pe cele parlamentare, sunt cruciale pentru Ucraina. Deşi forţele pro-ruse sunt în defensivă, situaţia economică şi socială complicată face ca situaţia politică să fie instabilă. Iar orice instabilitate va fi exploatată de Rusia. Venirea Iuliei Timoşenko ar aduce o instabilitate şi mai mare decât situaţia în care Petro Poroşenko rămâne la putere. Ucraina nu a trecut hopul economic (este susţinută de împrumuturile de la FMI) şi nici pe cel politic (reforme esenţiale pentru a deveni, cu adevărat, o democraţie funcţională, aşteaptă, puterea nefiind pregătită să facă acest pas, considerând că este de ajuns „patriotismul” care nu o costă nimic, ci se măsoară doar în numărul de soldaţi ucraineni ce mor în Donbass).

R.MOLDOVA. Avem anul considerat ca fiind decisiv, în care forţele pro-Rusia cred că pot cuceri întreaga putere politică. Vladimir Plahotniuc îşi va apăra „statul său” şi aşa vom avea, probabil, coabitarea de până acum, cu speranţa ambelor părţi că vor reuşi să-şi convingă sponsorii geopolitici de faptul că sunt demne să fie ajutate. Dacă pentru V.Plahotniuc misiunea este deosebit de grea, pentru Igor Dodon greul abia acum începe, în momentul în care Rusia va cere rezultate imediate: promovarea noului plan Kozak şi măsuri de integrare a RM în sfera sa de influenţă. Forţele democratice nu au puterea să se opună acestor manevre, dar societatea, în ansamblul său, da. Ar putea fi şi anul în care, probabil, şi Bucureştiul va afla ce vrea în RM, asta dacă îşi va pune, în sfârşit, întrebarea.

SERBIA. Belgradul va trebui să înfrunte direct problema Kosovo, dar şi realităţile interne. Sârbii s-au cam săturat de ocuparea spaţiului politic cu o problemă ce le blochează viitorul, singurul interes rămânând pentru soarta sârbilor de la nord de Ibar. Societatea nu poate să mai tolereze un regim care, sub masca paternalismului naţionalist, nu a făcut mai nimic pentru a o scoate din starea actuală, de la oferirea libertăţilor democratice până la deschiderea economică (dincolo de interesele oligarhiei care a profitat politic şi economic de tragedia naţionalistă ce a măcinat acest stat). Joaca cu „multivectorialul” nu prea mai ţine, Rusia şi Vestul neîncăpând în aceeaşi teacă, chiar şi la Belgrad. Dar momentul acesta pare, încă, departe. Restul Balcanilor de Vest, fragil democratic şi economic, este departe de noi, atât ca ameninţări, cât şi ca oportunităţi.

ORIENTUL MIJLOCIU. TURCIA.

Turcia, cea care ne interesează cel mai mult, va continua traseul pe care a lansat-o Recep Erdogan. Probabil că acesta va accelera tendinţele anterioare, singurul factor moderator fiind problemele economice. Crize, mai mari sau mai mici, vor exista cu vecinii săi, din Irak şi Siria până în Cipru şi Grecia. Nici cu SUA şi Israel, respectiv Egipt, nu va exista o evoluţie pozitivă. Şi totuşi, va fi anul în care R.Erdogan ar putea afla că ambiţiile sale de lider al lumii sunnite se sting înainte să se nască cu adevărat. Interesant de urmărit este cum se vor stinge, tacit sau cu o criză. În rest, Orientul Mijlociu este departe de noi, de la o Sirie distrusă la un Israel hotărât să stopeze ameninţarea iraniană şi de la o lume arabă care fierbe la un Iran supus sancţiunilor.

GLOBAL.

Tensiunile economico-comerciale dintre SUA şi China vor domina anul, deşi nu este exclus ca să avem şi alte crize economice, dat fiind numărul mare de necunoscute care intervin, mai ales politica economică agresivă, dar şi haotică, a preşedintelui SUA. Factorul principal de stabilitate, SUA, au devenit, prin preşedintele său, generator de incertitudine, numai funcţionalitatea sistemului său democratic limitând consecinţele negative. Totuşi, în problema Chinei, Donald Trump are dreptate, un acord just între cele două contribuind la un viitor economic echitabil şi stabil.

Să sperăm ca nu vor fi crize majore, de orice natură, la noi sau în alte părţi. Şi că le vom depăşi uşor pe cele care vor veni.

Dar mai ales, să sperăm că va fi pace, că nu va începe nici un război, iar cele existente se vor stinge. Nu de altceva, dar este mai bine ca această perioadă să nu fie menţionată ca pacea de aur dinaintea cine ştie cărui război devastator, ci doar perioada în care ne-am îndreptat spre o eră în care pacea a devenit regulă, nu excepţie.  La anul şi la mulţi ani!