MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (24 - 30.08.2020)

I. BELARUS. Lukaşenko a optat pentru „războiul de uzură” cu beloruşii.

Asigurat de Moscova, care a cerut Vestului să lase beloruşii „să-şi rezolve singuri problemele” (însemnând să lase dictatorul în pace), Lukaşenko a decis reducerea la tăcere a opoziţie politice, arestând unii membrii ai Comitetului de Coordonare şi amplificând represiunea. Lukaşenko s-a decis pentru războiul de uzură, profitând de faptul că opoziţia nu poate trece la acţiuni hotărâte de ameninţare a puterii, ea fiind limitată doar la manifestaţii paşnice şi rezistenţa civilă, în urma ameninţării Rusiei că va interveni dacă situaţia va degenera. Acest război de uzură ar fi putut fi câştigat de opoziţie, dacă Rusia nu intervenea şi economic în sprijinul lui Lukaşenko. Moscova a optat pentru varianta „salvăm dictatorul de dragul dictaturii”, soluţia sigură care menţine Belarusul în sfera sa de influenţă, aceasta fiind doar începutul unui proces în care Lukaşenko va începe să cedeze Rusiei atât elemente de suveranitate politică, cât şi economice. Beloruşii simt pericolul, auzindu-se tot mai des lozinca „trăiască Belarus”. Nici Lukaşenko, nici Putin nu menţionează preţul ajutorului acordat dictatorului. Probabil, calculul este ca, după depăşirea momentului actual, şurubul să fie strâns gradual de către Lukaşenko, Vestul fiind blocat cu ameninţarea Moscovei că va interveni dacă se conturează posibilitatea ca dictatorul să piardă puterea. Kremlinul va culege roadele, prin integrarea Belarusului, atât prin accelerarea procesului de integrare în Uniunea Statală, cât şi prin acapararea unor capacităţi economice. Pentru a îşi salva pielea, Lukaşenko este obligat să accepte acest preţ. Însă, el tatonează şi jocul geopolitic, reprezentanţi de-ai săi având contacte cu europenii. Pare că, în timp ce blocajul intern se menţine într-un echilibrul fragil între putere şi opoziţie, balanţa s-a înclinat în favoarea Moscovei. Europenii au anunţat, însă, că nu acceptă calea impusă de Moscova şi Lukaşenko, dar este greu de văzut cum va reuşi UE să dea poporului belarus dreptul să se exprime politic fără să aibă o înfruntarea directă cu Moscova, pe care nu are cum să o câştige, având în vedere argumentul forte al acesteia: posibilitatea, asigurată de apartenenţa Belarusului la OTSC şi de complicitatea lui Lukaşenko, de a invada acest stat.   

Lukaşenko a încercat intimidarea opoziţiei cu intervenţia armatei (23.08), în vederea împiedicării demonstraţiei, dar a eşuat, demonstraţiile ajungând la un nivel care l-a făcut să se simtă direct ameninţat (a apărut înarmat şi înconjurat de trupele de miliţie, cărora le-a mulţumit). Apoi, el a început represiunea împotriva opoziţiei, arestând membrii ai Comitetului de Coordonare. Prioritate au avut organizatorii principali ai demonstraţiilor şi cei ai grevelor din întreprinderile de stat. Atât condamnările acordate oponenţilor (doar 10 zile), cât şi numărul arestărilor (cam 50 pe zi) sunt blânde, dictatorul având o strategie de creşterea graduală a represiunii, fiind interesat de efect, reintroducerea terorii. Astfel, el nu poate fi acuzat de represiune violentă, putând prezenta, ajutat de Moscova, situaţia ca fiind stabilă, dictatura comportându-se legal, singura care ar putea fi acuzată de violenţe (pretext necesar Moscovei pentru a intervenii) fiind opoziţia. Dezavantajul principal al acestei abordări a războiului de uzură este impactul economic, apărând, deja, probleme cu rezerva valutară a ţării (suficientă doar pentru a asigura importurile pe următoarele patru săptămâni) şi plata datoriei externe. Însă, Rusia s-a oferit să renegocieze o datorie scadentă de două miliarde dolari. Rusia îl va ajuta pe dictator să reziste presiunii economice interne şi externe (din datoria externă de 15 miliard a Minskului, jumătate este către Moscova), dar cei doi dictatori trec sub tăcere preţul pe care acest stat îl va plăti, acapararea economică de către Moscova, care va fi însoţită de acapararea politică a acestui stat, în condiţiile în care dictatorul fragil, Lukaşenko, s-a dat pe mâna Kremlinului. Totuşi, nu şi-a spus, încă, cuvântul, poporul belarus, masa de „şobolani”, cum i-a numit dictatorul pe manifestanţi. De acest lucru le este teamă celor doi dictatori mai mult decât de Vest,. 

Opoziţia încearcă să contracareze mişcările lui Lukaşenko, urmând să fie cât mai inventivă în acest război de uzură cu dictatorul sprijinit de Moscova. Ea este activă prin demonstraţii, cea de astăzi fiind, din nou, una mare, şi prin declaraţiile liderilor săi, după ce cadrul legal i-a fost închis de către justiţia dictatorului. Fireşte, opoziţia va căuta ajutorul Vestului, fără să apeleze deschis la el, de teama identificării sale ca agent occidental, proces la care cei doi dictatori lucrează din plin. Forţa opoziţiei este atât masa militantă (sute de mii de demonstranţi), cât, mai ales, masa nevăzută de beloruşi săraci care îşi calculează şansele de supravieţuire între paternalismul dictatorului (care flutură ideea măririi salariilor) şi promisiunea incertă a unei alternative politico-economice, în condiţiile în care mentalitatea populaţiei a fost menţinută într-un cadru pseudo-sovietic (dictatura lui Lukaşenko având multe elemente fasciste, deşi a fost implementată cu mijloace şi mentalităţi sovietice, ca orice dictatură post-sovietică, prin „transformata Stalin inversă”: tot ce este roşu se face verde).  

Moscova a precizat cadrul prin Serghei Lavrov: „să lăsăm poporul belarus să decidă” (asta însemnând „să lăsăm dictatorul în pace”) şi a cerut Vestului să nu intervină, acuzându-l că vrea să se implice în Belarus (implicarea Rusiei fiind de la sine înţeleasă şi legitimată de dictator). Mai ales la întâlnirea cu emisarul american, Moscova a testat până unde va merge Vestul în sprijinirea opoziţiei beloruse. În final, Vladimir Putin a trasat liniile directoare, sprijinirea dictatorului, inclusiv în reprimarea demonstraţiilor, şi ameninţarea Vestului să nu intervină. Lukaşenko are dreptate, fără să vrea, când afirmă că „asistăm la un război hibrid împotriva ţării noastre”, referire la sprijinul Vestului pentru opoziţie, însă adevăratul război hibrid, într-o nouă formă, este cel al Moscovei. Calculând cinic situaţia, Kremlinul s-a întrebat dacă are rost să intervină armat într-o ţară pe care un dictator frate i-o oferă, de nevoie, pe tavă? Răspunsul este, pentru moment, nu, soluţia găsită fiind ajutarea dictatorului, extrăgând de la acesta cedări din ce în ce mai mari, invazia urmând să ia forma ajutorării în reprimarea demonstranţilor de către forţele de represiune ruseşti (Putin anunţând formarea unor asemenea forţe de represiune). Ameninţarea cu intervenţia armată este folosită, pentru moment, doar pentru a intimida Vestul, în vederea obţinerii neimplicării acestuia. Planul Moscovei pare să meargă, dar, iarăşi, necunoscuta este poporul belarus care ar putea să reziste, situaţie în care Vestul va fi încurajat să se implice şi mai mult în această criză, fiind protejat de ameninţarea cu intervenţia armată a Moscovei chiar de către atitudinea poporului belarus. 

Vestul a definit o poziţie unitară, poporul belarus are dreptul la exprimarea democratică a opţiunilor sale politice, şi s-a întrebat ce poate face pentru opoziţia belorusă, menţinând dialogul cu Moscova şi încercând deschiderea unuia cu Lukaşenko (ambasadorii UE s-au întâlnit cu un reprezentant al puterii). La reuniunea miniştrilor de externe UE s-au luat următoarele decizii: 1) UE nu recunoaşte rezultatul alegerilor şi consideră acţiunile autorităţilor inacceptabile; 2) sprijinul pentru suveranitatea şi independenţa Belarusului; 3) condamnarea represiunii; 4) propunerea ca OSCE să asigure iniţierea dialogului între putere şi opoziţie; 5) impunerea de sancţiuni împotriva persoanelor implicate în fraudarea alegerilor şi reprimarea demonstranţilor; 6) sprijinul pentru un dialog care reprezintă singura cale spre democraţie şi respectarea drepturilor fundamentale. Astfel, la această reuniune, s-a decis o politică intransigentă faţă de Lukaşenko şi acoliţii săi, dar, cel puţin pentru moment, în afara sprijinului moral, UE nu poate face prea multe pentru opoziţia din Belarus. Se caută o mediere între opoziţie şi putere, dar Lukaşenko evită un asemenea dialog, deoarece ar însemna cedări care ar duce, în final, la prăbuşirea dictaturii sale. Numai frica de Moscova îl obligă la tatonarea acestora variante, ştiind că, după ce va fi salvat dictatura cu ajutorul dictatorului, Kremlinul nu va mai avea nevoie de el (fireşte, omul Lukaşenko va avea parte de „o pensie onorabilă” din partea Kremlinului). Deşi lucrurile par să evolueze în favoarea Moscovei, situaţia nu este deloc clară, putând apărea surprize chiar şi din partea lui Lukaşenko. Determinant în acest sens este ceea ce nu ştim: cât, cum şi în ce ritm cere Moscova lui Lukaşenko predarea Belorusului. Câtă încredere este între cei doi dictatori, a spus-o episodul „celor 33 de mercenari”: nici un fel de încredere decât frica, respectiv ura faţă de tot ceea ce înseamnă democraţie, libertate şi Vest.

Misiunea lor este cu atât mai dificilă cu cât rezistenţa beloruşilor continuă. Astăzi (30.08), mii de beloruşi au demonstrat în Minsk, deşi autorităţile îi avertizaseră să nu o facă. Puterea a reacţionat, arestând 125 de persoane. Din nou, Lukaşenko a apărut înarmat cu un pistol-mitralieră, într-o prezentare simbolică a puterii, dar imaginea nu face decât să arate teama sa. Pe parcursul săptămânii, puterea a accentuat represiunea, efectuându-se numeroase arestări în rândul participanţilor la demonstraţii. Totuşi, peste 10 000 de femei au avut curajul să demonstreze (29.08), sub sloganul „Saşa, eşti concediat”. Numărul victimelor este în creştere. Lidera opoziţiei, Sviatlana Ţikanouşkaia, a anunţat că cel puţin şase persoane au fost ucise şi alte zeci sunt „dispărute”. Acest fapt nu contează pentru putere, important pentru Lukaşenko şi acoliţii lui fiind „să îi dovedească” pe aceste (după spusele lui) „oi” şi „şobolani”. Pentru poporul belorus, însă, aceste victime nu pot fi trecute uşor cu vederea, prăpastia dintre dictator şi naţiune adâncindu-se. Acesta este elementul cel mai periculos pentru putere, pe care Putin şi Lukaşenko urmează să îl discute la următoarea lor întâlnire, fireşte, alături de termenii predării Belarusului de către propriul său dictator. 

II. GRECIA/TURCIA. Tensiunile continuă.

Tensiunile au revenit la cote deosebite, mai ales datorită prelungirii misiunii navei de prospecţiuni turce, dar şi a exerciţiilor militare desfăşurate în raioane maritime relativ apropiate. „Închiderea” acestor raioane prin mesaje NAVTEX naşte un pericol deosebit. Ameninţarea greacă de extindere a apelor teritoriale din Marea Egee de la 6 la 12 mile a pus paie pe foc, fiind receptată la Ankara ca echivalentă cu o declaraţie de război. Turneul lui Heiko Maas a creat cadrul începerii negocierilor, dar fiecare parte pune condiţii prin cererea ca cealaltă parte „să nu pună precondiţii” (de fapt, să nu îşi precizeze o poziţie de start la negocieri care ar influenţa decisiv soluţia finală). Atena beneficiază de sprijinul diplomatic al UE şi de cel militar al Franţei (şi al EAU), ameninţările preşedintelui Erdogan nemaiavând în spate o superioritate aero-navală. În toată această competiţie a demonstraţiilor de forţă, numită de Maas „jocul cu focul”, apare pericolul unor incidente, nedorite de nici una dintre părţi, deşi fiecare vrea ca cealaltă să facă primul pas înapoi (esenţial pentru Ankara fiind acceptarea greacă a prezenţei navei de prospecţiuni, iar, pentru Atena, stoparea prospecţiunilor turce în apele în dispută). Ratificarea de către Parlamentul grec a acordurilor cu Egiptul şi Italia, precum şi reuniunea miniştrilor de externe ai UE reprezintă reacţia greacă, respectiv europeană, în faţa căreia Ankara a anunţat că nu va ceda. Probabil, ambele părţi vor continua această strategie de demonstraţii militare în vederea câştigării unei poziţii cât mai solide până în momentul în care se va găsi o soluţie de începere a negocierilor. Problema este că a devenit mai greu de realizat deescaladarea decât păstrarea tensiunilor la nivelul actual, având în vedere necesitatea păstrării aparenţelor, „salvarea feţei”, mai ales pentru preşedintele Erdogan. Deşi, paradoxal, prezenţa străină la exerciţii reduce riscul, nu poate fi exclusă posibilitatea apariţiei unui incident care să genereze o criză, forţând SUA, dar şi marii europeni „neutrii” să intervină (fireşte, Rusia este gata să ajute, dar asta ar însemna un regres major pentru NATO). Dacă acest puseu de tensiune, amplificat de demonstraţiile de forţă, precum şi de declaraţiile belicoase, este trecut cu bine, apar şanse ca o mediere între cele două state să aibă şanse de succes. Rămâne, însă, tensiunea de bază dintre o Turcie condusă de un lider islamist naţionalist şi o Grecie cu propriile vulnerabilităţi, dar care a reuşit să câştige sprijinul UE şi pe cel militar al unor ţări. Turcia este singură, dar acest fapt nu contribuie la soluţionarea disputei, ci la încrâncenarea preşedintelui Erdogan, iar el este singurul care decide pentru Turcia. 

Deşi a adus şi unele progrese, turneul la Atena şi Ankara al ministrului german de externe, Heiko Maas, poate fi caracterizat de aprecierea acestuia privind situaţia actuală: „se joacă cu focul şi orice scânteie poate duce la o catastrofă”. Este o evaluare realistă a situaţiei, diplomatului german fiindu-i străine exagerările.   Important este faptul că se menţine canalul de comunicare german, care poate genera o mediere. La fel de important, diplomatic, deşi UE şi-a definit poziţia principială („nu acceptăm încălcarea suveranităţii unui stat european”), iar SUA au respins pretenţiile, în forţă, ale Ankarei în Mediterana de Est, europenii caută o soluţie de dialog. În UE există tabăra celor care cer o poziţie fermă, intransigentă, alături de Grecia şi Cipru, direct implicate, poziţionându-se Franţa, şi cei care caută o soluţie mai flexibilă, care să deschidă calea spre negocieri, Germania, Italia şi Spania. Din nefericire pentru Ankara, cele două poziţii se completează şi nu slăbesc poziţia UE.    

Grecia a ratificat acordurile de partajare a Zonei Economice Exclusive cu Egipt (şi a celui cu Italia). Cu această ocazie, guvernul grec a ridicat problema apelor teritoriale ale Greciei, respectiv perspectiva de extindere a acestora de la 6 la 12 mile. Deşi, pentru Atena, un asemenea act este fundamentat juridic internaţional, ca şi dreptul la ZEE de 200 de mile în jurul insulelor sale, Grecia fiind semnatara UNCLOS, acesta este perceput de Turcia ca un act de război, deoarece Marea Egee ar deveni „o mare grecească”, apele teritoriale greceşti urmând să acopere o parte semnificativă a acesteia. Ankara, care nu a semnat UNCLOS (elaborând o teorie proprie a „platoului continental turcesc”, care s-a întinde departe în Marea Mediterană….chiar şi peste insulele greceşti), a reacţionat cu ameninţările de rigoare, Recep Erdogan dând o dimensiune politico-istorică specifică regimului său islamist-naţionalist, care nu lasă loc de discuţii. Probabil, Atena se va mulţumi doar cu ameninţarea, evitând să  implementeze asemenea decizii extreme, fiind expusă riscului de a intra într-o capcană (nu are mijloacele de a implementa această decizie) şi de a fi privită, de proprii aliaţi, ca având un comportament provocator. Probabil, Atena a vrut să avertizeze Ankara că, la limită, are mijloacele juridice care să o pună în dificultate.

Pe mare, au fost avut escaladări care nu au dus, din fericire, la incidente. Şi ca reacţie la ratificarea de către Grecia a acordului privind ZEE cu Egipt (care neutralizează acordul Ankarei cu guvernul de la Tripoli), Turcia a anunţat prelungirea prezenţei navei de prospecţiuni în apele în dispută. Anunţurile NAVTEX ale ambelor părţi s-au succedat, în scopul închiderii raioanelor maritime pentru navele părţii adverse (practic, este un abuz, deoarece NAVTEX este un sistem de avertizare asupra pericolelor, libera navigaţie fiind asigurată de dreptul internaţional. Însă, anunţându-se pericolul prezentat pentru navigaţie de executarea de prospecţiuni, respectiv de exerciţiile militare, navele sunt avertizate că intră în aceste raioane pe propria răspundere, expunându-se riscurilor ce decurg din aceasta). La exerciţiul aero-naval desfăşurat de Grecia, Cipru şi Franţa în proximitatea insulei Creta, Ankara a răspuns prin propriul exerciţiu ( şi prezentarea unor imagini de la un exerciţiu turco-american). Aşa cum declara Maas, aceste demonstraţii de forţă pot degenera în conflict în urma unui incident nedorit de nici una din părţi.

UE a decis, la reuniunea miniştrilor de externe (Gymnich, 27-28.08) că: 1) UE este hotărâtă să apere interesele UE şi solidaritatea cu Grecia şi Cipru; 2) Turcia trebuie să se abţină de la acte unilaterale; 3) se caută o cale pentru relaţii mai sănătoase cu Turcia, promovând dialogul, dar arătând puterea colectivă în domeniul apărării şi fermitate în apărarea intereselor comune; 4) se dă o şansă dialogului promovat de Germania; 5) pe fundalul unei frustrării crescânde faţă de comportamentul Turciei, se va elabora o listă de sancţiuni individuale pentru cei implicaţi în prospecţiunile în apele Ciprului; 6) se va elabora o serie de propuneri de măsuri restrictive pentru Turcia care vor fi discutate la reuniunea din 24-25.09. În pofida ameninţărilor, UE nu a trecut la sancţiuni, în speranţa ca Ankara să observe fermitatea şi să dea o şansă dialogului. Având în vedere că reuniunea miniştrilor de externe a avut loc după cea informală a miniştrilor apărării, putem spune că ceea ce nu a reuşit Rusia, a făcut-o un aliat NATO, Turcia: dezbateri serioase privind o politică externă şi de apărare comună europeană în faţa ameninţărilor la adresa unor state UE, deci la adresa UE.

III. UE. Reuniunea informală a miniştrilor apărării.

Întâlnirea informală a miniştrilor apărării din statele UE (26.08) a fost prima întâlnire directă a acestora de la începerea crizei coronavirus, scopul principal al acesteia fiind pregătirea întâlnirii formale din noiembrie, dar şi discutarea crizelor actuale. Josep Borrell a declarat că s-au discutat, în profunzime, „câteva probleme sensibile” care au apărut în ultima perioadă, probabil, Belarus şi Turcia.

Prima problemă discutată a fost cooperarea între misiunile şi operaţiunile de securitate şi apărare ale UE şi ONU, respectiv partenerii NATO. Prezenţa secretatului general NATO, Jens Stoltenberg, şi a reprezentantului ONU pentru operaţii de pace, Jean-Pierre Lacroix, fac dovada nivelului la care s-a discutat această cooperare.

Apoi, au fost discutate, crizele apărute în ultima perioadă: 1) Mali, unde o lovitură de stat a dus la stoparea operaţiunilor civile şi militare, EUTM Mali şi EUCAP Sahel Mali, insistându-se, însă, asupra faptului că acestea nu au încetat. A doua criză discutată a fost cea din Libia, unde s-a reiterat sprijinul pentru recentul acord de încetare a focului dintre părţile în conflict, şi, în acest context, operaţiunea IRINI, precizându-se că aceasta nu poate ieşi din cadrul stabilit de mandatul ONU.

La nivelul orientării strategice a politicii de apărare şi securitate a UE, s-a discutat noua Busolă Strategică (Strategic Compass) în securitate şi apărare, urmând ca, până în noiembrie, să se facă prima evaluare a ameninţărilor la adresa UE. Busola Strategică va acoperi managementul crizelor, rezilienţa, dezvoltarea capabilităţilor şi parteneriatele. De asemenea, s-a discutat modul de dezvoltare al European Peace Facility, căreia îi vor fi alocate 5 miliarde euro.

Probabil, crizele din Belarus şi Mediterana de Est & Libia au fost discutate atât în contextul actual, cât şi din perspectiva strategică, definirea ameninţării Rusiei, respectiv Turciei. Probabil, există diferenţe în privinţa operaţiunii IRINI, de aceea s-a menţionat limitarea impusă de mandatul ONU. Vom vedea în noiembrie, cum şi-au impus cei din est, respectiv cei din sud, modul în care văd ameninţarea la adresa UE. Demn de remarcat, crizele au luat-o înaintea analizelor strategice, fiind uşor de văzut care sunt ameninţările la adresa UE chiar din contextul acestor crize.  

IV. Vizita în Italia a ministrului de externe chinez.

Prima vizită în Europa de la începerea crizei coronavirusului a ministrului de externe chinez, Wang Yi, a debutat în Italia, unde s-au obţinut şi cele mai importante rezultate. Punând pe primul plan economia, Italia continuă apropierea de China, în speranţa că proiectele şi piaţa chineză se vor adăuga la avantajele oferite de banii europeni şi sprijinul SUA. Politic, Roma uită de preocupările americane şi europene legate de China, în speranţa că va obţine avantaje economice deosebite, deşi experienţa de până acum nu justifică asemenea speranţe. Pe de altă parte, China caută să obţină, din partea europenilor, o poziţie de mijloc în conflictul său cu SUA, iar Roma nu i-a înşelat aşteptările. 

La Roma, Wang Yi s-a întâlnit (25.08) cu ministrul de externe italian,  Luigi Di Maio, cei doi exprimând necesitatea ca cele două state să construiască relaţii strânse (fapt ce va deranja SUA). Di Maio a declarat că scopul întâlnirii a fost relansarea parteneriatului strategic din punct de vedere economic şi industria. Italia este prima mare ţară europeană care a aderat la iniţiativa chineză „Belt and Road”, semnând o serie de acorduri importante în 2019, dar care nu s-au concretizat în proiecte economice. De remarcat, Italia nu a răspuns cererii SUA de impunerea de restricţii companiei Huawei. Wang a insistat pe faptul că este important pentru China şi UE să consolideze relaţiile dintre ele şi să adâncească cooperarea în lupta împotriva coronavirus. Wang a declarat că ţara sa nu vrea să fie parte la un Război Rece. Turneul european al lui Wang Yi mai cuprinde vizite în Olanda, Norvegia, Franţa şi Germania.

În timp ce Di Maio a vorbit de parteneriatul strategic italiano-chinez, Wang a insistat pe relaţiile Chinei cu europenii, fiind vizibil interesul economic italian şi cel politic chinez privind UE, Italia fiind pentru China doar un cap de pod în UE. China se prezintă ca o victimă a încercărilor Administraţiei Trump de a începe un Război Rece, contând pe o poziţie europeană de mijloc. Probabil, europenii vor avea o poziţie unitară mai fermă faţă de China, atât economic, cât şi politic, dar Italia dă semnalul că interesul economic de moment depăşeşte perspectivele strategice politico-economice europene. 

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 31.08. - 06.09.2020.

● SUA. Convenţia Partidului Republican. Preşedintele Donald Trump a fost desemnat, oficial, ca fiind candidatul republicanilor la alegerile prezidenţiale. El a folosit din plin avantajele funcţiei, Casa Albă fiind fundalul apariţiilor importante, şi a impus, în prim plan, familia sa. Chiar şi turneul lui Mike Pompeo în Orientul Mijlociu a apărut ca un element electoral. Trump a enumerat succesele sale (în pofida crizei economice generată de coronavirus, măsurile economice anterioare luate de Trump sunt apreciate de clasa mijlocie şi cea bogată), insistând pe ameninţarea pe care ar prezenta-o Biden, care ar distruge moştenirea Trump. Probabil, o asemenea strategie este de succes, reactivând baza sa electorală. Oricum, Trump s-a pregătit şi de situaţia în care ar pierde, menţionând pericolul fraudării alegerilor. Cert, urmează o perioadă nu numai de campanie electorală, dar şi de profundă divizare a naţiunii americane.   

● GERMANIA/RUSIA. Concluzia germană este că Navalni a fost otrăvit. După ce medicii germani au anunţat că acesta a fost otrăvit, Kremlinul a reacţionat, considerând această decizie ca fiind pripită. Guvernul german a cerut o elucidare completă a acestui caz (care, fireşte, nu va avea loc), fapt care a deranjat Kremlinul. Astfel, încă un element negativ s-a adăugat în relaţiile dintre Rusia şi Germania.

● BULGARIA. Demisia ministrului de justiţie. Boiko Borisov a eşuat în diversiunea cu propunerea de modificare a constituţiei şi a picat capul a încă unui Moţoc. Bulgaria se scufundă într-o criză politică serioasă, o soluţie care să stabilizeze ţara nefiind uşor de găsit.