MAS SpecialRaport săptămânal: Evenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (24.02 - 01.03.2020)

Sandu Valentin Mateiu

I. AFGANISTAN. Acord de pace semnat între SUA şi talibani. II. SIRIA. Război „nerecunoscut” între autocraţi cu efecte în Europa. III. SUA/RUSIA. SUA rămân de partea Ucrainei şi a dreptului internaţional. IV. SLOVACIA. Alegerile parlamentare. V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 02 - 08.03.2020.

Sursă foto: Mediafax

I.  AFGANISTAN. Acord de pace semnat între SUA şi talibani.

Cel mai lung război din istoria SUA, dar şi a României se apropie de sfârşit. SUA şi talibanii au semnat un acord de pace care încheie războiul nostru, existând şanse ca şi al doilea război, cel civil afgan (între tabere formate, în principal, pe diviziuni etnice) să se încheie, cele două procese fiind legate. Pentru afgani, acest acord este o şansă la un viitor paşnic, pentru SUA reprezintă încheierea unui război început în căutarea unor terorişti şi devenit unul de „formare a unei naţiunii”, pentru aliaţii NATO ai SUA reprezintă îndeplinirea unei misiuni de sprijin (obligatorie pentru membrii „celei mai de succes alianţe din istorie”), mai ales, pentru noi, aceasta fiind o etapă importantă în parteneriat strategic cu SUA care ne dă garanţia unui viitor sigur (spus simplu între militari: „For he today that sheds his blood with me / shall be my brother”)[1].

În condiţiile în care un preacord de încetare a violenţelor a fost respectat, SUA şi talibanii au semnat (29.02), la Doha, un acord de pace care stabileşte o agendă de retragere a trupelor americane în schimbul asumării de către talibani a unor angajamente de securitate, în principal, renunţarea la violenţe şi începerea de negocieri cu puterea de la Kabul. Acordul a fost semnat de reprezentantul special al SUA, Zalmai Khalilzad şi de mullahul Abdul Ghani Baradar, conducătorul aripii politice a talibanilor. Conform declaraţiei comune, SUA şi NATO îşi vor retrage trupele din Afganistan în următoarele 14 luni: după o reducere iniţială la 8.600 de militari (de la 12.000, în acest moment) în următoarele 135 de zile, SUA şi aliaţii săi îşi vor retrage, condiţionat de stoparea violenţelor de către talibani şi de progrese în negocierile interafgane, toate trupele într-o perioadă de 14 luni. Deşi atât reprezentanţii SUA, cât şi talibanii au evitat să le confirme, există informaţii că acordul are câteva anexe secrete care prevăd: 1) un acord privind staţionarea trupelor antiteroriste americane în Afganistan; 2) denunţarea de către talibani a terorismului şi extremismului; 3) un mecanism de monitorizare a armistiţiului pe perioada desfăşurării negocierilor interafgane; 4) modul în care CIA va acţiona în teritoriile controlate de talibani.

Secretarul de stat, Mike Pompeo, care a asistat la ceremonie alături de alţi 30 de reprezentanţi importanţi, inclusiv ministrul de externe al Pakistanului, a avertizat că „suntem doar la început. O reducere semnificativă a violenţelor va crea condiţiile pentru pace, iar absenţa acesteia va crea condiţiile unui eşec”. El a accentuat faptul că afganii au nevoie de pace şi prosperitate (şi respectarea drepturilor femeilor!), în timp ce SUA vor să fie asigurate că nu va mai exista o ameninţare teroristă din acest stat. Secretarul apărării, Mark Esper, care a dat, la Kabul, o declaraţie comună cu puterea legală afgană privind retragerea trupelor americane, a declarat: „SUA nu vor ezita să anuleze acordul dacă talibanii nu îl respectă”. El a remarcat că acest moment este unul crucial în procesul de pace. Preşedintele Donald Trump, care obţine un succes important cu acest acord (îndeplinindu-şi promisiunea să încheie acest război şi să aducă trupele americane acasă) a prezentat rezumatul foii de parcurs: „dacă aceste angajamente sunt respectate, ele vor reprezenta un pas important spre o pace durabilă într-un nou Afganistan, fără Al-Qaeda, ISIS şi alte grupuri teroriste. De aceea, cerem poporului afgan să profite de această oportunitate de a aduce pacea şi un nou viitor ţării”. Trump i-a avertizat pe talibani că, dacă nu vor respecta prevederile acordului, SUA vor avea o reacţie militară promptă. Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a caracterizat acordul ca fiind „primul pas spre pace”. NATO a anunţat că „Alianţa şi partenerii săi din cadrul misiunii Resolute Support va implementa ajustări condiţionate, inclusiv reducerea prezenţei militare” pe fondul aşteptării ca „negocierile interafgane să conducă la un acord de pace cuprinzător”.

Talibanii au remarcat faptul că au respectat preacordul de încetare a violenţelor şi au anunţat că vor începe discuţiile cu puterea de la Kabul. Chiar dacă aceasta nu a fost reprezentată la semnarea acordului, un grup de şase oficiali afgani a fost prezent la Doha pentru a începe discuţiile oficiale cu talibanii prin Oficiul de Reprezentare al acestora, deschis din 2013 în Qatar. Piatra de încercare a acordului o reprezintă nu numai încetarea violenţelor, ci şi modul cum vor decurge negocierile dintre talibanii şi puterea de la Kabul (cu care, până acum, aceştia refuzau să discute, acuzând-o că este o marionetă a SUA). Teama principală este că talibanii vor folosi violenţa pentru a obţine concesii politice din partea puterii de la Kabul[2].

Întrebare este dacă acordul dintre SUA şi talibani va funcţiona. Probabil, da, având în vedere că nu s-ar fi ajuns la semnarea acestuia dacă părţile nu ar fi avut garanţia implementării lui. Problema rămâne, însă, negocierile interafgane dintre puterea de la Kabul şi talibani, de progresul cărora este condiţionat calendarul retragerii trupelor SUA şi NATO, fiind cruciale. Faptul că talibanii au acceptat să discute cu puterea de la Kabul este un element important, necesar, dar nu şi suficient. Pentru ca cele două părţi să ajungă la un acord trebuie ca ele să găsească un numitor comun privind modul cum va arăta viitorul Afganistan! În plus, avem lipsa de unitate a puterii de la Kabul, amplificată de anunţarea câştigării alegerilor prezidenţiale de către paştunul Ghani şi refuzul rivalilor săi tadjici şi uzbeci de a recunoaşte acest rezultat. Însă, divizarea puterii de la Kabul este, în acelaşi timp, un element negativ (lipsa unei poziţii unice a puterii alese de la Kabul în faţa talibanilor), dar şi unul pozitiv (tabăra paştună de la Kabul, condusă de Ghani, poate să ajungă mai uşor la un dialog cu talibanii, ceilalţi paştuni, excluşi de la putere în acest moment). Alături de tradiţionala falie afgană dintre grupurile etnice, paştuni, tadjici şi uzbeci, şi religioase, hazara (şiiţii afgani), o a doua cauză a războiului afgan o reprezintă actorul extern cu un rol crucial în desfăşurarea conflictului, Pakistanul. Acest stat a creat talibanii şi i-a ajutat permanent, deşi a negat acest lucru. A fost nevoie de o Administraţie Trump fără reţineri diplomatice care să spună lucrurilor pe nume Islamabadului, „nu mai faceţi joc dublu, în acelaşi timp, prieteni, dar şi susţinători ai celor care ne ucid soldaţii în Afganistan”, pentru ca Islamabadul să faciliteze ajungerea la acest acord[3].  

Important este că drumul spre pace a fost început, deşi traseul va fi unul sinuos. Astfel, preşedintele Ghani a anunţat că puterea de la Kabul nu va elibera cei 5000 de prizonieri talibani (la schimb cu 1000 de prizonieri din forţele de securitate afgane deţinuţi de talibani) aşa cum au promis SUA, termenul fiind 10.03. Probabil, puterea de la Kabulul va ceda, presiunea SUA fiind exercitată nu numai asupra talibanilor. Cu speranţa că retragerea soldaţilor noştri din Afganistan va decurge fără probleme, ne bucurăm să anunţăm că situaţia din acest stat nu va mai fi obiectul preocupărilor noaste (de vreme ce ne interesează doar ceea ce ne afectează). 

Acum, când aproape s-a sfârşit, să acordăm un moment de aducere aminte lor, tuturor celor care au luptat cu onoare în Afganistan, la capătul pământului, în primul rând celor care au murit şi celor cu răni, vizibile şi invizibile.

 

II. SIRIA/RUSIA/TURCIA/UE. Război „nerecunoscut” între autocraţi cu efecte în Europa.

Politica a patru autocraţi, un dictator sectar sângeros, Bashar al Assad, un intervenţionist cinic, Vladimir Putin, secondat de teocratul Khamenei, dar şi unul la fel de arbitrar în decizii, Recep Erdogan, a făcut nu numai ca „iadul pe pământ” din Idlib să genereze mii de victime, aproape un milion de refugiaţi şi o instabilitate regională mare, deşi liderii Turciei şi Rusiei vor să evite un conflict direct (corb autocrat nu scoate ochii la un alt corb autocrat), precum şi pericolul unui nou val de emigranţi în Europa. Am ajuns în situaţia în care un grup de dictatori/autocraţi care nu au nici o legătură cu Siria (nici măcar Bashar, „fiul tatălui”, din fruntea sectei allawite, cu numai 13% din populaţia siriană, care nu este liderul legal şi legitim al Siriei) alege … iar Europa culege!

Totul a început cu ofensiva trupelor lui Bashar în Idlib, sprijinită de bombardamentele puternice efectuate de aviaţia rusă, inclusiv asupra populaţiei civile. Acestea au produs mii de victime şi un val de refugiaţi pe care Ankara nu a vrut să-l mai îl primească. Astfel, Damascul şi Moscova au încălcat acordul de la Astana privind instituirea zonelor de deescaladare, posturile de observare turce rămânând izolate în teritoriul recucerit de trupele lui Bashar[4]. Damascul şi Moscova s-au prevalat de faptul că Ankara nu a luat măsuri de eliminare a jihadiştilor din această regiune, dar obiectivul lor este vizibil: curăţarea de sunniţi a teritoriului şi stabilirea unui „territoire des Alaouites”….la nivelul întregii Sirii (numai curăţirea etnică, alungarea în masă a sunniţilor, îi poate asigura regimului Bashar al Assad stabilitatea, iar tolerarea de către Ankara a jihadiştilor este motivul ideal în vederea atingerii acestui scop). Ankara a reacţionat, dând un ultimatum Damascului să îşi retragă trupele la linia iniţială de contact (marcată de punctele de observare turce) sau va declanşa ofensiva. În acest sens, Ankara a dislocat efective importante şi a înarmat rebelii din Idlib. Contraofensiva acestora a dus la pierderea controlului de către Damasc asupra importantei linii de comunicaţii spre Alep, autostrada M5. Între trupele turce şi cele ale lui Bashar au început luptele, Damascul atacând cu artileria (coordonată de drone) coloanele turce, iar acestea replicând dur după fiecare atac. Deşi cu o retorică ameninţătoare, Erdogan a acţionat prudent, atent la reacţiile adversarului prieten, Vladimir Putin, sperând că va ajunge la o înţelegere cu acesta. 

Însă, situaţia a culminat cu un atac asupra trupelor turce executat (27.02, cu o zi înainte de data expirării ultimatumului) în urma căruia au murit 34 de soldaţi turci. Ankara a reacţionat dur, pe mai multe planuri, evitând însă să-l desemneze pe autorul cel mai probabil al atacului aerian asupra trupelor sale, aviaţia rusă. Mai întâi, Ankara a acuzat Damascul că ar fi vinovat de atac şi a replicat prin atacuri de artilerie. Apoi, Erdogan a acuzat Rusia că nu respectă acordurile de la Astana, continuând seria de discuţii cu partea rusă, inclusiv o convorbire telefonică cu Putin, legate de stabilizarea situaţiei, deşi acestea nu au dat rezultate, Moscova tergiversând şi revenind la acuzele privind tolerarea teroriştilor din Idlib[5].

Pentru a îşi rezolva problema pe care o are cu Putin, Erdogan a apelat la SUA şi NATO şi a mărit presiunea asupra … europenilor, buni de mediatori pe lângă Putin (deşi întâlnirea Putin – Erdogan, cu prezenţă Macron şi Merkel, nu are şanse să aibă loc, Kremlinul respingând-o), el având un singur argument, situaţia umanitară catastrofală a refugiaţilor din Idlib. Astfel, Erdogan, a luat următoarele măsuri:

1) a cerut sprijinul politic şi militar al SUA. Washingtonul a răspuns pozitiv, exprimându-şi sprijinul politic, dar nu a răspuns oficial cererii turce de dislocare de rachete Patriot (deşi au existat unele declaraţii neoficiale privind acest sprijin);

2) a cerut convocarea de urgenţă a Consiliului Nord-Atlantic, în baza Articolului 4. Deşi NATO şi-a exprimat înţelegerea pentru situaţia catastrofală din Idlib, cerând Damascului şi Rusiei să înceteze ofensiva de acolo şi să revină la propriile angajamente luate la Astana, aliaţii au exprimat doar un sprijin principial pentru Turcia, dar nu au luat, practic, nici o măsură politică şi militară în sprijinul acesteia. Nici nu avea cum, Ankara nefiind în situaţia de a fi atacată, ci intrând singură în capcana intervenţiei în Siria şi cea a negocierilor fără o bază principială cu puterile agresoare, Rusia şi Iran;

3) nemulţumit de poziţia europenilor care nu au sărit să îl ajute în disputa cu prietenul Putin, Erdogan „a deschis porţile Europei” pentru un nou val de emigranţi, mii dintre aceştia îndreptându-se spre frontiera cu Grecia, unde au fost întâmpinaţi de forţele de ordine greceşti care i-au respins, în confruntări violente. Atena, confruntată, deja, cu problema emigranţilor, a anunţat că îşi închide frontierele, neavând nici o responsabilitate pentru valul de emigranţi produs de jocul puterilor intervenţioniste din Siria. Alături de Bulgaria, care a anunţat trimiterea de trupe la frontiera cu Turcia, Atena a cerut ajutorul UE. Bruxelles-ul şi-a exprimat îngrijorarea şi caută soluţii la această nouă situaţie de criză. Erdogan şi-a motivat decizia cu nerespectarea de către UE a acordului în baza căruia aceasta plătea pentru refugiaţii din Siria, deşi motivul real este politic: europenii sunt şantajaţi cu arma emigraţiei pentru a îi sprijini să ajungă la un acord cu Putin, unul care să-l scoată din situaţia în care a intrat singur[6].

Rusia a avut o tactică de tergiversare (delegaţii şi discuţii ale celor doi preşedinţi şi ale altor lideri politico-militari), l-a pus la punct pe Erdogan invocând aspectele care îi convin din acordurile de la Astana şi din cele internaţionale[7], uitând, însă de obligaţiile sale asumate tot la Astana, şi şi-a consolidat dispozitivul militar (două fregate cu rachete de croazieră la bord au tranzitat prin Bosfor spre Mediterana de Est).

Situaţia actuală se va tensiona, Recep Erdogan fiind obligat să găsească o soluţie cu Moscova (şi Teheran) pentru Idlib, soarta celor un milion de sunnţi aflaţi pe drumuri fiind singurul argument în favoarea sa. Miza este, în primul rând, internă, lui Erdogan fiindu-i din ce în ce mai greu de explicat electoratului turc politica externă pe care o duce, mai ales când soldaţii turci sunt ucişi în număr mare. În rest, avem doi autocraţi care se înţeleg sau se înşeală unul pe altul, funcţie de situaţie şi de raportul de forţe (acum, în favoarea Moscovei): cam aşa arată mult dorita lume multipolară dorită de adversarii Occidentului. Probabil, europenii (cu Franţa şi Germania în frunte) vor face tot ceea ce le stă în putinţă să găsească o soluţie la situaţia apărută în Idlib, luând măsuri pentru a face faţă noului val de emigranţi lansat de Erdogan, atât prin măsuri diplomatice care să faciliteze dialogul între cei doi adversari/complici, Putin şi Erdogan, dar şi prin creşterea „tributului financiar pentru emigranţi” către Ankara. În acelaşi timp, Grecia şi Bulgaria, dar şi noi, cu, sau fără sprijinul UE, trebuie să se pregătească pentru ce este mai rău. Atenţie, canalul de televiziune de stat turc în limba arabă a prezentat emigranţilor „traseul ideal” pentru a ajunge în Vest … prin Bulgaria, România şi Ungaria.    

În final, Recep Erdogan a decis să atace trupele Damascului, declanşând (01.03) în Idlib operaţia Spring Shield de autoapărare, ca răspuns la atacul asupra trupelor sale din 27.02. Ankara a anunţat că se aşteaptă ca Rusia să convingă Damascul să înceteze agresiunea din Idlib şi să se retragă la linia de încetare a focului convenită la Soci. Deja, două avioane ale Damascului, dintre care un Su 24, au fost doborâte de apărarea antiaeriană turcă, iar o dronă turcă a fost doborâtă de trupele Damascului. Situaţia s-a tensionat până la un nivel la care nici chiar cei doi decidenţi, rus şi turc, nu mai par că deţin controlul total al situaţiei. Probabil, Erdogan a decis lansarea atacului de recuperare a Idlibului după ce a avut semnale din partea SUA că acestea vor disloca o grupare de nave în proximitatea coastelor siriene, fapt ce schimbă raportul de forţe general din Siria în favoarea sa. Astfel, o grupare aeronavală americană (portavionul USS Dwight Eisenhower, un crucişător şi două distrugătoare) a intrat în Marea Mediterană prin strâmtoarea Gibraltar (29.02). Forţele aeriene ruse din Siria şi cele navale din estul Mediteranei (două submarine Kilo II, toate cele trei fregate din clasa Admiral Grigorevici şi o navă de patrulare din clasa Vasili Bukov) sunt mici în comparaţie cu cele ale grupării aeronavale americane. Chiar dacă puterile regionale caută să evite o confruntare directă în Siria (oricâtă viclenie ar exista la nivel înalt, ce reguli de angajare să dai ca să eviţi o asemenea situaţie periculoasă?), Turcia anunţând că „nu are intenţia sau dorinţa de a se confrunta cu Rusia”, iar SUA nu vor, în nici un caz, să fie atrase în conflict, situaţia a devenit deosebit de gravă. Erdogan a plusat, să vedem cum răspunde Putin şi să ne pregătim pentru un nou val de refugiaţi.  

  

III. UCRAINA/SUA/RUSIA.

SUA rămân de partea Ucrainei şi a dreptului internaţional. SUA au prelungit sancţiunile împotriva Rusiei şi şi-au reafirmat sprijinul pentru Ucraina în faţa agresiunii ruse, iar Kievul şi-a reiterat poziţia fermă. Mesajele prieteneşti ale lui Vladimir Putin au fost corectate de precizările cinice ale fostului său consilier, Vladislav Şurkov, care arată cum vede, cu adevărat, Kremlinul pe ucraineni şi Ucraina. Chiar dacă, după recenta recrudescenţă a luptelor de la linia de contact, s-a instaurat un relativ calm, exerciţiile militare ruse din regiune, precum şi reacţia rusă la intrarea unei nave americane în Marea Neagră arată că nu avem nici un fel de detensionare în Donbass şi în regiune. 

Preşedintele SUA, Donald Trump, a extins (26.02), pentru încă un an, sancţiunile împotriva Rusiei ca răspuns la acţiunile acesteia în Ucraina (anexarea Crimeei, agresiunea din Dobass, precum şi alte acţiuni de destabilizare ale acestei ţări). Deşi a fost suspectat, uneori, că ar căuta să favorizeze Moscova, preşedintele Trump păstrează o poziţie fermă de sprijin pentru Ucraina, strict necesară Kievului pentru a face faţă presiunilor Moscovei. Poziţia politică americană a fost precizată de secretarul de stat, Mike Pompeo, care a declarat (27.02) că SUA nu recunosc şi nu vor recunoaşte vreodată anexarea de către Moscova a Crimeei: „Crimeea este Ucraina. Cerem Rusiei să încheie ocuparea Crimeei. Timp de şase ani, Rusia a apelat la minciuni şi dezinformare în încercarea eşuată de a legitima ceea ce este ilegitim, eforturile sale fiind destinate eşecului”.

La şase ani de la ocuparea Crimeei, preşedintele Volodimir Zelenski a desemnat, prin decret (26.02), ziua de 26 februarie ca „Ziua Rezistenţei în faţa Ocupării Crimeei şi Sevastopolului”. Dincolo de simbolistică, strict necesară pentru memoria societăţii ucrainene, decizia arată că Zelenski, deşi flexibil şi deschis la o soluţie implementabilă, nu va accepta un compromis care să pună în pericol viitorul Ucrainei. Rusia a transmis mesaje diferite, o invitaţie prietenească din partea lui Vladimir Putin, care a declarat (21.02) că Rusia şi Ucraina ar trebui să se unească („orice integrare a Rusiei cu Ucraina, punându-şi împreună capacităţile şi avantajele competitive, ar duce la apariţia unui rival global pentru Europa şi în lume”), fiind corectată de imaginea reală a Kremlinului asupra Ucrainei prezentată de Vladislav Şurkov, în primul interviu dat (26.02) după ce şi-a pierdut funcţia de consilier al preşedintelui Putin: „nu există nici o Ucraină şi nici un fel de ucrainean (ca sentiment naţional). Aceasta nu este decât o rătăcire mentală, o pasiune bruscă pentru etnografie dusă la extreme. Istoria locală este atât de sângeroasă. Este nămol în loc de stat….nu există nicio naţiune, ci doar un pamflet „autonumita Ucraină”, dar nu există nici o Ucraină. Singura întrebare este dacă Ucraina s-a dus deja sau nu încă?” Interogat asupra acestei afirmaţii, Dimitri Peşkov a răspuns că Şurkov nu mai deţine o poziţie oficială, cele spuse de acesta fiind doar „opiniile unui rus, dar un rus care este o autoritate şi are competenţe”. Toţi au dreptate, în felul lor: 1) se ştie că fără Ucraina, Rusia nu este imperiu, iar Rusia nu a arătat că poate exista altfel decât ca imperiu;  2) Şurkov a arătat gândirea care a dus la agresiunea împotriva Ucrainei, negarea existenţei acesteia de către Kremlin. Primitiv de dură, gândirea acestuia îngrozeşte, ştiindu-se că orice genocid a plecat de la negarea existenţei unui popor (cel mai recent, drama bosniacă a început atunci când Miloşevici şi Tudjman au decis că nu există boşniaci/musulmanii bosniaci). Cu o asemenea gândire, la ce să ne aşteptăm pe viitor de la Kremlin în politica sa faţă de Ucraina?

În rest, avem exerciţii militare executate de Rusia în regiunea Mării Negre, respectiv în Crimeea. După ce a efectuat o serie de exerciţii aeriene, navale şi terestre (cu, deja, obişnuita debarcare), apărând şi bombardierele strategice Tu 22 M3, intrarea în Marea Neagră a unui distrugător american a fost, probabil, elementul declanşator (într-o altă „obişnuinţă”) pentru o serie de exerciţii de apărare anti-navă de către bateriile de rachete de coastă din Crimeea, în colaborare cu aviaţia şi navele FMN.

Politic, situaţia din estul Ucrainei nu a evoluat spre soluţionare, iar, militar, exerciţii de amploare aeriene, terestre şi navale ruse au devenit rutină.    

 

IV. SLOVACIA. Alegeri parlamentare.

Alegerile parlamentare (29.02) au fost câştigate de opoziţie, social-democraţii lui Fico pierzând în faţa centru-dreptei. Rezultatele acestor alegeri determină schimbarea puterii, pas esenţial pentru viitorul Slovaciei. Cauza înfrângerii puterii o reprezintă corupţia acesteia şi legăturile dintre ea şi oameni de afaceri dubioşi, cu legături mafiote. În Slovacia începe o nouă eră, favorabilă şi pentru noi, în vederea stabilirea unor relaţii mai strânse cu Grupul de la Vişegrad, o Slovacie mai democrată fiind nu numai mai frecventabilă, dar şi deschizându-ne uşile pe care regimurile naţionalist-autoritare ni le închid.

Rezultatele reprezintă un dezastru pentru partidul de guvernământ, social democraţii „Smer” conduşi de Robert Fico, la putere din 2006, obţinând numai 18,29%. Mai rău, aliaţii săi, naţionaliştii şi partidul maghiarilor (au mers şi asemenea combinaţii) nu au depăşit pragul de 5% şi nu au intrat în parlament. Alegerile au fost câştigate de partidul de centru-dreapta, conservatori cu accente populiste, OĽaNO, care a câştigat 25,02% din voturi cu o platformă anticorupţie. Acesta va putea forma o majoritate parlamentară, deşi situaţia este puţin complicată de neintrarea în parlament, la limită, a liberalilor. Astfel, dintre partidele de centru-dreapta, potenţialii aliaţi ai OĽaNO, au trecut pragul doar „Sme rodina” (eurosceptici!) cu 8,24%, SaS, cu 6,22%, şi ZA ĽUDÍ cu 5,77%. În schimb, chiar succesul OĽaNO a contribuit la netrecerea pragului de către liberali, PS/Spolu, care au obţinut doar 6,96% (sub pragul de 7% cerut pentru alianţe) şi de conservatorii KDH, cu 3,9% (sub 5%, pragul pentru partide). Extrema dreaptă, neofasciştii de la ĽSNS, au câştigat doar 7,97%.  

Există un moment în evoluţia democratică est-europeană în care indignarea este cea care determină electoratul să îi îndepărteze de la putere pe manipulatori post-comunişti, chiar dacă, în cazul Smer, aceştia au adus prosperitate economică. Se pare că acest moment a venit în Slovacia. Fireşte, până la o democraţie funcţională mai este, viitoarea putere fiind divizată şi eterogenă ideologic, dar toate au un început, mai ales că primul pas a fost făcut anterior, alegerea unui preşedinte fără pată, care se evidenţiase în lupta împotriva abuzurilor unui oligarh puternic.

 

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 02 - 08.03.2020.

● GLOBAL. Coronavirus are, deja, evoluţia unei pandemii şi a ajuns şi la noi. Indiferent de nivelul până la care va evolua, trebuie să avem în vedere că acesta este primul război, din 1945 încoace, pe care îl vom lupta şi câştiga împreună. Armele principale sunt măsurile de prevenţie şi încrederea în autorităţi. Deci, vom trece acest test numai împreună, printr-un comportament individual disciplinat şi supunându-ne regulilor colective. Nu de altceva, dar, şi fără virus, în 2050, România va avea populaţia redusă cu 30%! Italia este confruntată cu o răspândire a virusului, în pofida măsurilor luate. Având în vedere legăturile pe care le avem cu această ţară, cresc şansele extinderii şi la noi pe această filieră. Efectele economice încep să se vadă, de la întreruperea lanţurilor de aprovizionare globale, mai ales cele plecând din China, la scăderea preţului petrolului sub 50$/baril. Bursele au înregistrat scăderi, existând posibilitatea adâncirii acestei crize. Politic, virusul testează societăţile, statele şi sistemele politice, neputând fi evitat nici cu retorică, nici cu manipulare.

● KOSOVO/SUA. Guvernul de la Pristina a anunţat (27.02) că a ridicat, parţial şi incomplet, taxele introduse pe produsele sârbeşti. Prim ministrul Albin Kurti a anunţat că taxele pe materii prime vor fi ridicate din 15.03, pentru celelalte produse urmând a fi eliminate din 01.04, doar pe o perioadă de 90 de zile şi numai dacă Belgradul renunţă la campania de convingere a statelor să nu recunoască Kosovo şi îndepărtează barierele comerciale pentru produsele kosovare. Reprezentantul special al SUA pentru Serbia şi Kosovo, Richard Grenell, a respins propunerile guvernului kosovar, declarând că SUA nu sprijină această decizie: „decizia noastră este clară. Tarifele trebuie îndepărtate complet”. Să urmărim cum Albin Kurti pică primul test suveranist, urmând să se supună cererii americane.  

● ISRAEL. Alegeri parlamentare, din nou. Partidul lui Benjamin Netanyahu, Likud, are prima şansă deoarece: 1) „Bibi” a obţinut un succes extern, cu importante consecinţe pentru viitorul Israelului, din partea prietenului Donald Trump, care i-a făcut cadou un plan de pace care favorizează Israelul (deşi SUA l-au potolit pe Bibi, care se grăbea să anexeze teritoriile din Cisiordania ocupată ce se acordă Israelului, conform planului de pace); 2) procuratura israeliană a început anchetarea firmei lui Beni Gantz, rivalul său (dar nu şi a acestuia). Acţiunea aruncă o umbră asupra obiectivităţii procuraturii, deşi justiţia israeliană, curţile în frunte cu Curtea Constituţională, sunt exemple de verticalitate pe care se construieşte un Israel puternic. Pe de altă parte, deşi ar putea să iasă cu unul-două locuri în faţa opoziţiei „Alb şi Albastru”, Likud pare că nu poată forma majoritatea parlamentară care să îi permită formarea guvernului. Situaţia rămâne complicată, dar Israelul este prea puternic ca să depindă de un guvern, ce să mai vorbim de un om, deşi Netanyahu chiar a obţinut pentru Israel ceea ce puţini au visat vreodată că pot obţine. Premierul a promis că va permite construirea unui cartier care, practic, izolează Ierusalimul de Est, existând riscul unor noi tensiuni. Dar să vedem ce va decide electoratul israelian, cu atâţia eroi, la propriu, candidaţi la aceste alegeri.


[1] Rămâne ca la nivel politic şi politico-militar să se păstreze acest nivel, ştiindu-se că valoare parteneriatului strategic a fost dată de soldaţii români care şi-au riscat viaţa în Afganistan şi Irak.

[2] Acesta a fost şi motivul pentru care semnarea acordului a întârziat: pentru a obţine condiţii mai bune, talibanii au executat atacuri, inclusiv teroriste, căutând ca acestea să aibă un impact politic cât mai mare. Strategia nu a funcţionat, preşedintele Trump stopând negocierile cu talibanii după un asemenea atac asupra trupelor americane.

[3] În plus, apropierea SUA de India a pus Islamabadul în situaţia să-şi reanalizeze poziţia, mai ales că nici un stat, nici chiar partenera China, nu mai sunt dispuse să tolereze folosirea de către un stat a unor organizaţii teroriste pentru a îşi proiecta puterea în exterior. Rusia, care a avut o strategie de criticare a prezenţei americane în Afganistan (fiind acuzată la un moment dat de către SUA că i-ar ajuta pe talibani), trebuie să se adapteze realităţii, acum când SUA nu îi mai asigură, practic, securitatea la frontiera sudică a OTSC: Moscova a dislocat, în această săptămână, drone la baza sa de la Kant. 

[4] Acestea sunt prea puţin siriene, fiind: 1) afgane, hazara din Afganistan recrutaţi de către Teheran; 2) iraniene, CGRI; 3) Hezbullah, din Liban; 4) mercenari, forţe speciale şi aviaţia rusă; 5) doar….ceva allawiţi sirieni. Vorba unui mercenar rus: „noi luptăm şi ei vin să pună steagul în faţa camerelor de luat vederi”.  

[5] Deşi este o realitate, există organizaţii teroriste în Idlib, cu legături al Qaeda, şi multe jihadiste, acestea nu pot fi identificate cu majoritatea rebelilor şi, mai ales, cu un milion de civili sirieni bombardaţi nediscriminatoriu doar pentru că sunt sunniţi.

[6] El a decis să intervină în Siria, atât împotriva lui Bashar, cât şi a kurzilor sirieni, sfidând poziţia europenilor şi a SUA; el a fost cel care a colaborat cu agresorul iranian şi rus pentru acordurile de la Astana, pe care aceştia nu le-au respectat; el a fost cel care a cochetat şi cochetează, chiar atunci când îi ucide soldaţii, cu Kremlinul; el este cel care, intern, a instaurat un regim autoritar, deşi are jumătate de ţară împotriva sa, iar acum, când politica sa externă se dovedeşte un eşec, apelează la aliaţii tradiţionali; pentru că nu găseşte înţelegere, foloseşte emigranţii ca armă (emigranţii care sunt la frontiera cu Grecia sunt … afgani, cei sirieni din Idlib nefiind, încă, lăsaţi să intre în Turcia).   

[7] Lavrov a remarcat că situaţia din Idlib nu poate duce la invocarea Articolului 5 NATO pentru Turcia. Fireşte, accentul a fost pus pe eliminarea teroriştilor din Idlib.