29 decembrie 2019

MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (23 – 29.12.2019)

Monitorul Apărării şi Securităţii

I. RUSIA. Operaţionalizarea sistemului hipersonic Avangard. II. Demonstraţii de forţă ale Rusiei în Marea Neagră. III. MUNTENEGRU. Tensiuni politice după votarea legii privind instituţiile religioase. IV. RUSIA – UCRAINA. Există un acord, dar nu şi un contract. V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 30.12.2019 - 05.01.2020.

Sursă foto: Mediafax

I. RUSIA. Operaţionalizarea sistemului hipersonic Avangard.

Ministrul apărării rus, Serghei Şoigu, l-a informat pe preşedintele Vladimir Putin (27.12) că a fost operaţionalizat sistemul hipersonic Avangard. Anterior, cu ocazia participării la activitatea de bilanţ a ministerului apărării, Vladimir Putin prezentase o imagine a armatei ruse care ar devansa adversarii săi, mai ales prin dezvoltarea de sisteme moderne de armament cu impact strategic. Prăbuşirea unui avion „cu ceva caracteristici stealth” Su 57 contrazice, în parte, aceste aprecieri optimiste. Ministrul rus al apărării a repetat pericolul occidental, dar cel de externe a reiterat deschiderea Moscovei pentru prelungirea acordului privind armamentul nuclear strategic cu SUA.

Ministerul Apărării rus a anunţat (27.12) că a operaţionalizat primul regiment cu rachete hipersonice Avangard (rachete balistice purtând planorul hipersonic Avangard). Preşedintele Vladimir Putin apreciase, anterior, că sistemul este unic în lume şi pune Rusia în fruntea cursei armelor hipersonice, dar şi că acesta nu poate fi interceptat de sistemele antibalistice: „astăzi, ne aflăm într-o situaţie unică în istoria noastră recentă. Alte state încercă să ne ajungă din urmă. Nici o altă ţară nu posedă arme hipersonice, ce să mai vorbim de sisteme hipersonice intercontinentale (precum Avangard)”.

Noul sistem este format dintr-o rachetă balistică care poartă ca încărcătură un planor hipersonic Avangard. Planorul hipersonic este propulsat de racheta balistică la altitudini între 40 şi 100 km după care acesta planează plecând de la limita superioară a atmosferei, executând manevre complexe pe o traiectorie mult mai complicată decât cea a unei simple încărcături balistice, aplatizată, mai ales la altitudinile joase. Sistemele de apărare antirachetă actuale au probleme deosebite în detectarea şi în predicţia traiectoriei acestora, fapt care îngreunează interceptarea lor.

Kremlinul afirmă că acest sistem ar fi fără egal, SUA neavând operaţionalizat un asemenea sistem, dar există multe întrebări legate de performanţele reale ale acestuia, a gradului de operaţionalizare, precum şi de capacitatea de a fi invincibil în faţa sistemelor antirachetă. Pentagonul a anunţat că „nu va caracteriza afirmatele performanţe ale sistemului Avangard”, dar specialişti occidentali şi-au exprimat îndoiala că sistemul poate evita apărarea antirachetă, mai ales că, deşi câştigă prin impredictibilitatea traiectoriei, viteza acestuia este mai mică decât cea a unei încărcături clasice care urmează o traiectoriei balistică. De menţionat, Kremlinul a invitat experţi americani pentru a inspecta sistemul Avangard, tocmai pentru a da credibilitate declaraţiilor sale privind operaţionalizarea şi performanţele.  

Operaţionalizarea sistemului Avangard a fost făcută nu pentru a accelera cursa înarmărilor şi a capitaliza pe seama acestui „start furat”, ci pentru a o stopa, prin prelungirea New START. Kremlinul este atât de preocupat de acest lucru încât a anunţat că va include în acest acord atât sistemul Avangard, cât şi noua rachetă balistică Sarmat, dar este puţin probabil ca Donald Trump să prelungească acest acord. Cât despre Avangard, ritmul operaţionalizării va spune cât este propagandă şi cât este realitate în cazul acestui sistem de armament.

II. Demonstraţii de forţă ale Rusiei în Marea Neagră.

Rusia a făcut două demonstraţii de forţă în Marea Neagră – în prima acţiune a simulat atacuri cu rachete antinavă executate de aviaţia tactică din Crimeea asupra unui distrugător american care naviga spre Odessa; în cea de-a doua acţiune a efectuat zboruri cu aviaţia strategică în această regiune. Mai precis, două bombardiere strategice Tu 95 au simulat lansarea unor rachete de croazieră. Acţiunile nu au avut caracter de provocare. Probabil, s-a urmărit atât demonstrarea superiorităţii aeriene şi navale ruse în nord-vestul Mării Negre, precum şi monitorizarea reacţiei distrugătorului american, a apărării antiaeriene a Ucrainei şi a celei a NATO, respectiv a României.

După ce fusese supravegheat îndeaproape de o navă de luptă rusească, distrugătorul american USS Ross, aflat în drum spre Odessa, a fost ţinta unui atac simulat al aviaţiei tactice ruse (24.12) bazate în Crimeea. Avioane de vânătoare-bombardament Su 24 („calul de bătaie” al aviaţiei tactice ruse), escortate de avioane de vânătoare Su 27, respectiv Su 30, au simulat lansarea de rachete anti-navă[i] asupra distrugătorului american. Cele două avioane Su 24 au executat numeroase zboruri la joasă altitudine, efectuând manevre agresive şi simulând atacarea cu rachete a distrugătorului american. Distrugătorul USS Ross (DDG 71), din clasa Arleigh Burke, are capacitatea de apărare antirachetă (BMD), având sistemul Aegis modernizat în acest sens şi ambarcând rachete antirachetă SM3. Dislocat la baza Rota din Spania, USS Ross face parte din sistemul de apărare antirachetă al NATO. Rusia reacţionează în mod special la dislocarea acestui tip de navă, respectiv sistem, în Marea Neagră. Totuşi, acţiunile au fost executate în marja măsurilor de securitate prevăzute în acordul dintre cele două părţi privind securitatea pe mare şi în aer, valabil încă din timpul războiului rece, partea americană neprotestând[ii].

O a doua demonstraţie a constat în zborul a două bombardiere strategice Tu 95 în zona Mării Negre, respectiv deasupra Crimeei (25.12), unde au simulat, foarte probabil, lansarea de rachete de croazieră, respectiv anti-navă. Ţinta a fost, probabil, Odessa, unde distrugătorul USS Ross ancorase, deşi simularea lansării s-a făcut „în oglindă” (simetrica „zonei închise” faţă de vârful său de nord-est este întreaga zonă de nord-vest a Mării Negre, între Odessa şi Delta Dunării). Cele două bombardiere strategice Tu 95, având indicativele 73041 şi 73042, au decolat de la baza Engels şi aparţineau, foarte probabil, Regimentul 184 Aviaţie Strategică.

Zborul s-a repetat (27.12), două bombardiere strategice Tu 95, cu indicativul 73041 şi 73042, îndreptând-se de la Engels spre Crimeea. Această continuitate a exerciţiilor aviaţiei strategice ruse în acvatoriul Mării Negre, zborurile fiind repetate într-o perioadă scurtă de timp, indică posibilitatea pregătirii unor acţiuni mai complexe (lansării reale?). Mai ales pentru al doilea zbor, nu poate fi exclusă o acţiune de dezinformare (maskirovka), având în vedere că nu există o identificare vizuală a celor două bombardiere strategice. SUA au răspuns doar prin zboruri ale aviaţiei de cercetare, Rivet Joint şi Global Hawk, în nordul şi nord-estul Mării Negre.

Foarte probabil, Kremlinul a luat decizia executării unor asemenea demonstraţii de forţă pentru a-şi demonstra superioritatea aeriană şi navală în zona Mării Negre, mai ales cea de nord-vest, de interes în condiţiile existenţei unui conflict cu Ucraina şi a tensiunilor cu NATO. Practic, aviaţia rusă a exersat pe o ţintă reală, distrugătorul USS Ross. De asemenea, Kremlinul a testat capacitatea de reacţie a apărării antiaeriene ucrainene şi a celei NATO, respectiv a României, responsabilă de această zonă. Cel puţin la nivelul comunicatelor oficiale, inexistenţa acestora arată că scopul a fost atins. De menţionat, că nu am avut de-a face cu provocări, bombardierele strategice având transponderele deschise[iii], iar avioanele Su 24 respectând limitele de siguranţă … de data aceasta. Pe viitor, mai vedem!

III. MUNTENEGRU. Tensiuni politice după votarea legii privind instituţiile religioase

Parlamentul din Potgoriţa a votat (27.12) legea privind comunităţile religioase în pofida protestelor opoziţiei, în interiorul şi în afara Parlamentului, dar şi a celor ale reprezentanţilor bisericii sârbe (cea muntenegreană subordonată celei sârbă). Au existat incidente în Parlament, forţele de ordine intervenind şi arestând deputaţi ai opoziţiei care încercaseră împiedicarea votului. Conform legii, comunităţile religioase trebuie să dovedească proprietatea asupra bunurilor, inclusiv asupra celor imobiliare şi funciare, prin acte anterioare anului 1918, anul în care Muntenegru a devenit parte a Regatului Iugoslaviei („Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor”), premergătorul Iugoslaviei postbelice.

Opoziţia pro-sârbă, Frontul Democratic, afirmă, pe bună dreptate, că legea este o încercare de promovare a micii biserici autocefale muntenegrene în detrimentul celei sârbe (în care a fost integrată cea muntenegreană, după 1918, inclusiv prin preluarea proprietăţilor). Partidul Democratic al Socialiştilor, de guvernământ, pune accent pe faptul că Biserica Ortodoxă Sârbă a căpătat actualele proprietăţi prin „înghiţirea”, după 1918, a celei muntenegrene, considerând că Biserica Ortodoxă Muntenegreană autocefală îi reprezintă, cu adevărat, pe muntenegreni (deşi ea nu este recunoscută de nicio altă biserică ortodoxă). Există un element clar de forţare în promovarea bisericii autocefale muntenegrene de către putere, justificat doar de faptul că, indiferent de ceea ce spune, biserica sârbă … face politica Serbiei, inclusiv în Muntenegru, în condiţiile în care cele două state au direcţii diferite, Muntenegru plecând spre Vest, în timp ce Serbia se orientează mai mult spre Est.

Aparent, legea cere doar o demonstrare a proprietăţii bisericilor asupra bunurilor înainte de anul 1918, anul în care Muntenegru a intrat în componenţa Regatului Iugoslaviei. În realitate, legea reprezintă o lovitură pentru biserica sârbă, urmând ca ea să piardă o parte însemnată din proprietăţi. Puterea dă, astfel, o lovitură acestei biserici, făcând încă un pas spre impunerea bisericii muntenegrene autocefale. De fapt, avem încă o etapă în lupta pentru definirea identităţii naţionale muntenegrene, independentă de Serbia, politic şi religios, aşa cum o vede puterea prooccidentală de la Podgoriţa, împotriva celei a opoziţiei, care o vede ca fiind ... sârbă. Ambele părţi au dreptatea lor, elemente ale identităţii comune cu Serbia fiind la fel de prezente ca şi cele privind o identitate separată de Serbia. În timp ce puterea pune accent pe diferenţe, opoziţia evidenţiază elementele comune, având loc o luptă politică pentru viitor, fără sau cu Serbia, folosindu-se sau rescriindu-se elemente din trecut.

În lupta dintre puterea prooccidentală, dar coruptă şi autoritară, cu un Milo Đukanović care nu mai vrea să plece de la putere, şi opoziţia naţionalist … sârbă şi antioccidentală, cele două biserici, cea sârbă şi cea autocefală nu sunt decât instrumente. Foarte probabil, tensiunile se vor amplifica, având în vedere caracterul politic al problemei. Acestea au depăşit nivelul la care se putea ajunge la un compromis, în joc intrând şi Belgradul (chiar şi Moscova), deşi preşedintele sârb, Aleksandar Vučić, a chemat pentru reducerea tensiunilor prin mijloace diplomatice.

IV. RUSIA – UCRAINA. Există un acord, dar nu şi un contract, încă.

Firma ucraineană de stat, Naftogaz, a anunţat (27.12) că a primit 2,9 miliarde de dolari din partea Gazprom, plată care încheie disputa dintre cele două companii privind datoriile, parte a acordului mai larg la care s-a ajuns, anterior, între cele două companii. Acestea anunţaseră (21.12) că au ajuns la un acord privind tranzitul de gaz din Rusia spre Europa, prin Ucraina, după 01.01.2020. O parte a acestui acord privea şi datoria de 2,9 miliarde a Gazpromului către Naftogaz (decisă de un tribunalul de arbitraj comercial din Stockholm). Cele două companii urmau să semneze un contract privind tranzitul de gaz pentru o perioadă de cinci ani (la mijloc, între cerea Ucrainei pentru un contract pe termen lung, zece ani, şi cea a Rusiei, doar pe un an).

Deci, unde suntem, pentru că, în Est, mai ales în negocierile cu Rusia, nimic nu este definitiv până când nu se semnează un document, în acest caz, un contract? Mai întâi, în faţa unor presiuni multiple, s-a ajuns la un acord de principiu, mediat de comisarul european pentru energie (şi, deşi nu s-a remarcat, şi un consilier al Angelei Merkel). Acordul prevedea, în principiu, rezolvare problemei datoriei şi semnarea unui acord pe cinci ani privind tranzitul. Părţile s-au întâlnit, din nou, la Minsk. În problema datoriei, Rusia a trebuit să cedeze, deşi ea a încercat să stingă această datorie cu împrumutul acordat de Rusia, Ucrainei, în ultimele momente ale „domniei” lui Viktor Ianukovici (Vladimir Putin a insistat pe această rezolvare, iar nenumărate fake news-uri ruseşti „rezolvau” problema în acest fel).

A rămas problema semnării contractului privind tranzitul de gaz, problemă nefinalizată încă. Este clar acordul la care s-a ajuns privind tranzitul pe cinci ani, dar, acesta nu a fost încă transpus într-un contract semnat, foarte probabil, pentru că au mai rămas diavoli ascunşi în amănunte: preţul pentru tranzit şi alte condiţii tehnice. Până când nu se semnează contractul, problema nu este încheiată, deşi Ucraina poate face faţă stopării livrărilor de gaz rusesc datorită rezervelor pe care le are. Numai după ce se semnează contractul, putem spune că Ucraina a avut un succes, obţinut în condiţiile în care Rusia a fost obligată la concesii, deoarece ambele proiecte de ocolire a Ucrainei, Nord Stream 2 şi Turk Stream nu ajung, încă, în Europa (Nord Stream 2 este blocat de sancţiunile americane, deşi Rusia spune că va putea să le depăşească; Turk Stream, deşi va fi inaugurat la 08.01.2020, nu are garanţia că va continua pe porţiunea bulgară, unde tranzitul se va face prin sistemul actual bulgar, construcţia conductei întârziind).

Probabil, contractul urmează să fie semnat în perioada următoare, dar important este ce va prevedea acesta, în afara perioadei, deja, fixate la cinci ani. Aparent, între cele două părţi avem un dezgheţ, dovadă şi anunţarea schimbului de prizonieri, dar acesta nu este un element esenţial aşa cum este încetarea focului la linia de contact … care nu a încetat! Aşa că rămâne să vedem contractul şi ce prevede el.    

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 30.12.2019 - 05.01.2020.

LIBIA. Situaţia s-a complicat, prin deciziile preşedintelui Erdogan, dar şi a intensificării atacurilor forţelor conduse de gl.Haftar asupra capitalei Tripoli. Erdogan a pregătit legislativ dislocarea trupelor turce în Libia, dar a adus în ecuaţie şi Grecia, prin semnarea acordului de delimitare a zonei maritime cu guvernul islamist de la Tripoli. Liderul turc şi cel rus (Rusia îl sprijină pe gl.Haftar, mercenarii ruşi fiind deja implicaţi în luptele de la Tripoli), dar şi cel egiptean şi american (SUA se mai interesează de problemele MENA!) au avut consultări telefonice. Vizita lui Erdogan în Tunisia arată că acesta caută şi alte soluţii. Pericolul escaladării conflictului este din ce în ce mai mare, tot preşedintelui Erdogan „revenindu-i meritul” de a îl fi conectat cu problema partajării zonei maritime, care divizează statele Mediteranei de Est. 

RUSIA – BELARUS. Tensiunile cresc, în condiţiile în care cei doi autocraţi nu ajung la un acord. În timp de Kremlinul vrea desăvârşirea uniunii politice (de care are nevoie atât pentru a arăta că îşi recuperează sfera de influenţă, cât şi pentru eventuala alegere a lui Vladimir Putin ca preşedinte al acestei Uniuni Statale), Lukaşenko vrea uniunea economică, de fapt, continuarea subvenţionării economiei sale de către Rusia, fără să dea nimic din suveranitate, fapt inacceptabil pentru Kremlin. Un val de declaraţii şi ameninţări voalate au anunţat eşecul negocierilor legate de întărirea uniunii dintre cele două state. În timp ce Moscova minimizează gravitatea situaţiei, Lukaşenko menţionează chiar şi pericolul unui război. Se dă o luptă pentru suveranitatea Belarusului, iar Lukaşenko, deşi vocal, nu este prea bine plasat ca să o câştige, mai ales că nu este clar dacă el se gândeşte la păstrarea suveranităţii Belarusului sau la propria sa suveranitate faţă de Kremlin. 

Dincolo de toate predicţiile din lume, multe bune şi mult mai multe, proaste, dă Doamne, Analistule care nu te înşeli niciodată, să trăim în pace,

                                     La anul şi la mulţi ani!

 

„Cadoul de Crăciun” din partea Aviaţiei Strategice a Rusiei.


[i] SU 24 este înzestrat cu racheta anti-navă Kh-31 (AS-17 Krypton în cod NATO) una dintre primele rachete anti-navă supersonice (putând atinge viteze de până la 3,5 Mach!).

[ii] Sursa informaţiei a fost ucraineană, datele fiind obţinute prin cercetarea de radiolocaţie şi, probabil, COMINT, dovadă fiind faptul că nu a fost identificată exact escorta, avioane Su 27 sau Su 30. Până în acest moment, nu a existat un comunicat oficial american privind aceste atacuri simulate.

[iii] Pentru cei interesaţi de detectarea zborurilor bombardierelor strategice ruse, chiar de avertizarea timpurie a acestora, există sursele: https://twitter.com/mil_radar şi https://twitter.com/galandecZP pentru avertizarea timpurie (se anunţă începerea comunicării radio a avioanelor încă de la decolare, monitorizându-se frecvenţele UHF/VHF alocate aviaţiei strategice) şi https://www.flightradar24.com/ pentru urmărirea zborurilor bombardierelor (numai în cazul în care acestea au transponderele deschise). Fireşte, acestea trebuie coroborate cu amplasarea „zonele închise” şi cu identificarea vizuală de către destui „amatori utili” dornici să publice imagini cu avioanele în zbor. MAp rus transmite comunicatele întârziat sau nu le transmite deloc pentru a verifica în ce măsură aceste zboruri sunt observate. Cel puţin în acest caz, monitorii au fost „în sărbători”, neexistând, mai ales în presa noastră, dornică de senzaţional, nici un fel de reacţie (datorată, foarte probabil, faptului că nu a existat nici un comunicat oficial, cu excepţia celui ucrainean privind zborurile avioanelor Su 24 cu escortă Su 27/Su 30, nepreluat, însă, de agenţiile internaţionale de presă).