MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (23 – 29.09.2019)

I. SUA. Declanşarea anchetei privind suspendarea preşedintelui.

Iniţierea procedurii de suspendare a preşedintelui Donald Trump va destabiliza serios scena politică internă şi va avea un efect paralizant asupra politicii externe americane, deşi sunt şanse foarte reduse ca să se ajungă la suspendarea acestuia.

Preşedintele Camerei Reprezentanţilor a Congresului SUA, Nanci Pelosi, a anunţat (24.09) declanşarea anchetei oficiale de suspendare a preşedintelui SUA, Donald Trump. Aceasta a declarat: „acţiunile preşedintelui Trump au dezvăluit realitatea dezonorabilă a trădării de către preşedinte a jurământului, trădarea intereselor de securitate naţională şi trădarea integrităţii alegerilor noastre”.

Decizia ponderatei Nanci Pelosi vine în contextul în care un agent CIA a înaintat superiorilor săi un raport în care, prezentând informaţii obţinute de la surse din jurul preşedintelui, îl acuza pe acesta că a cerut preşedintelui Ucrainei, în  convorbirea telefonică din 25.06, să declanşeze o anchetă privind posibile acte de corupţie ale fiului lui Joe Biden (probabilul său contracandidat în viitoarele alegeri prezidenţiale din 2020). La fel de grav, Casa Albă este acuzată că a încercat atât blocarea raportului, care ar fi trebuit să ajungă la comisia de intelligence din Congres, cât şi a accesului la stenograma convorbirii a persoanelor care aveau dreptul, fapt echivalat cu abuzul de putere.

Ulterior, stenograma a fost publicată (dar nu verbatim!) şi fiecare din cele două părţi a găsit ceea ce căuta: democraţii au identificat presarea preşedintelui Zelenski de către Trump pentru a declanşa ancheta, iar preşedintele Trump o simplă convorbire în care a cerut această anchetă în contextul luptei împotriva corupţiei în Ucraina.

Procedura prevede declanşarea anchetei de către comisii, în primul rând, cea de intelligence, urmată de votul Camerei Reprezentanţilor. Un vot majoritar, foarte probabil, având în vedere că democraţii domină, va trimite cazul în Senat, unde preşedintele va fi judecat. Având în vedere că republicanii sunt majoritari în Senat, este foarte puţin probabil ca preşedintele Trump să fie suspendat, având în vedere şi faptul că sunt necesare 2/3 din totalul de voturi. Totuşi, lucrurile nu vor evolua atât de simplu, deja, unii republicani importanţi arătând o poziţie diferită de cea a partidului, care s-a raliat în jurul preşedintelui, minimizând ilegalitatea acţiunilor acestuia. 

Adevărata miză a declanşării procedurii de către democraţi este compromiterea preşedintelui Trump prin dezvăluirea faptelor sale, deşi efectul ar putea să fie unul contrar, acesta victimizându-se ca fiind ţinta unui complot. Prudenta Nanci Pelosi are, probabil, mai multe argumente decât se ştie în acest moment, ea fiind, anterior, reticentă în declanşarea procedurii, deşi aripa de stânga a Partidului Democrat a insistat permanent în acest sens.

De aceea, procedura va fi accelerată şi se va concentra, cel puţin în primă fază, numai asupra presării lui Zelenski de către Trump în vederea obţinerii unor foloase personale. Democraţii leagă presarea lui Zelenski în acea convorbire telefonică de blocarea ajutorului militar american către Ucraina de către Trump, dar aceasta este o deducţie ce trebuie susţinută de probe. Trump s-a apărat, dând vina … pe europeni, declarând că, pentru că aceştia nu ajuta destul Ucraina, a decis şi el sistarea, temporară, a ajutorului militar.

Democraţii vor urmări să demonstreze folosirea de către Trump a politicii externe a ţării în scop personal citând personalităţi din Departamentul de Stat şi mizând pe noi dezvăluiri. Astfel, a fost citat secretarul de stat, Mike Pompeo, şi au apărut informaţii despre afirmaţiile lui Trump, la Casa Albă, în faţa lui Serghei Lavrov şi ambasadorul rus Sergei Kislyak, privind faptul că nu are nimic împotriva implicării Rusiei în alegerile prezidenţiale din SUA. Că lucrurile se complică, stă dovadă demisia reprezentantului SUA pentru Ucraina, Kurt Volker, numele acestuia apărând în raport, probabil, în conexiune cu trimisul personal al lui Trump, Rudy Giuliani.

Situaţia este cu atât mai gravă cu cât din Ucraina vine un semnal coerent: fiul lui Joe Biden nu a fost subiectul niciunei anchete de corupţie (ancheta declanşată asupra firmei unde a activat fiind anterioară angajării sale). Nici conexiunea dintre demiterea procurorului Ucrainei în urma presiunii exercitate de Joe Biden (alături de alţi lideri politici europeni) şi această anchetă nu se probează.

În Ucraina, este un adevărat cutremur, atitudinea slugarnică a lui Zelenski în convorbirea telefonică avută cu Trump culminând cu acceptarea declanşării unei anchete şi criticarea europenilor. Situaţia nu este numai jenantă, ci şi destabilizatoare pentru relaţiile Ucrainei cu SUA şi UE. Probabil, demisia lui Oleksandr Danylyuk, şeful Consiliului de Securitate Naţională a Ucrainei este legată de acest scandal.  

Democraţii au un aliat important, serviciile secrete americane, care au rămas loiale SUA, nu unui preşedinte Trump extrem de controversat atât în respectarea legii, cât şi în relaţiile sale cu adversarii SUA[1], deşi el a făcut unele schimbări la vârf  în vederea numirii unor oameni loiali.

Oricare ar fi rezultatul, declanşarea procedurii de suspendare a preşedintelui Trump va vulnerabiliza SUA până la nivele necunoscute anterior. La fel de grav, preocuparea principală la Casa Albă va fi salvarea preşedintelui Trump, politica externă a SUA, şi aşa, mai mult decât incoerentă, urmând să fie neglijată, exact în momentul în care problemele s-au acumulat, de la Iran (care a devenit impertinent, ameninţând cu capturarea şi judecarea lui Trump), până la Rusia, care jubilează în faţa umilirii şi izolării Ucrainei, deşi teama că ar putea să apară conţinutul convorbirilor dintre Putin şi Trump sau că „prietenul Trump” ar putea fi suspendat este atât de mare încât a transpărut în declaraţiile oficiale ale lui Serghei Lavrov.

Pentru noi, situaţia nu putea fi mai proastă: Ucraina este şi mai vulnerabilă, intern şi în faţa Rusiei, iar Administraţia Trump numai de problemele noastre de securitate nu va fi preocupată, într-un moment în care începem să înţelegem cât de vulnerabili suntem atâta vreme cât nu ne putem baza … pe noi înşine.

II. SUA - POLONIA. Acord privind creşterea prezenţei militare americane.

Preşedinţii SUA şi Poloniei au semnat (23.09) acordul prin care SUA îşi întăresc prezenţa militară în Polonia, de fapt o declaraţie comună privind cooperarea militară intensificată. În declaraţie se menţionează că „cele două state vor continua să dezvolte planul de consolidare a legăturilor militare dintre Polonia şi Statele Unite şi capacitatea de apărarea şi descurajare americană în Polonia. Capacităţile militare actuale includ circa 4.500 militari americani dislocaţi pe o bază rotaţională. Această prezenţă continuă urmează să crească cu circa 1000 de militari în viitorul apropiat”.

Cele şase locaţii unde urmează să fie dislocată această nouă prezenţă militară sunt: Poznan, unde va fi dislocat un comandament de divizie şi grupul regional de sprijin american; Drawsko Pomorskie, unde va funcţiona centrul de pregătire de luptă folosit în comun de trupele celor două state; Wrocław-Strachowice, care va fi baza aeriană de debarcare a trupelor americane; Łask, unde va fi dislocată o escadrilă de drone americane; Powidz, unde va fi creată infrastructura pentru dislocarea unei brigăzi de avioane de luptă, a unui batalion de sprijin logistic şi a forţelor speciale; Lubliniec, unde va fi creată infrastructura pentru dislocarea forţelor speciale. Se va discuta, în continuare, asupra locaţie potrivite pentru dislocarea unei brigăzi de blindate (de fapt, a unui grup tactic de luptă de nivel brigadă).

Astfel, un iluzoriu „Fort Trump” a fost înlocuit de implementarea, realistă şi echilibrată, a unei structuri de comandă şi control de nivel divizie, precum şi toate elementele logistice care să permită dislocarea rapidă, precum şi integrarea în dispozitivul de luptă a acesteia. Se va construi infrastructura militară care va permite dislocarea rapidă a acesteia şi a unor elemente de sprijin esenţiale, precum o brigadă de avioane de luptă. De asemenea, se creează baza unei pregătiri comune, centrul de pregătire, şi se dislocă elemente de supraveghere şi cercetare (UAV-urile MQ-9 Reaper) şi forţe speciale. Rămâne de văzut dacă va fi dislocat şi un nucleu permanent, o brigadă de blindate. Polonia va plăti cu circa două miliarde de Euro, deja, alocate proiectului. Cele două părţi au iniţiat şi discuţii privind achiziţionarea de către Polonia a avionului de luptă F35.

Polonia a încheiat procesul de integrare a dispozitivului său militar de apărare cu cel al NATO şi, la fel de important, cu cel al SUA. Ideea politico-militară de bază este ca, încă din primele momente ale unei agresiuni ruse împotriva Poloniei, Rusia să se afle în război cu NATO, respectiv SUA. La capitolul militar, Polonia şi-a asigurat prezenţa permanentă a trupelor americane, cooperarea militară directă, pregătirea comună şi dislocarea rapidă a trupelor americane. În schimb, Polonia plăteşte întreg acest dispozitiv. Elementul militar decisiv a fost faptul că Polonia are o armată pregătită şi înzestrată corespunzător, care are capacitatea de a integra trupele aliate, respectiv cele americane dislocate. Înainte de toate, Polonia are o elită care nu se preocupă să pară, ea existând cu adevărat, care se bazează pe o clasă mijlocie productivă şi patriotă, generată de o democraţie funcţională, politic şi economic.

În contrast cu flancul sudic, flancul nordic al apărării NATO în faţa Rusiei s-a consolidat. Chiar dacă o agresiune rusă este mai mult decât puţin probabilă în prezent, în termeni de descurajare, situaţia devine alarmant de dezechilibrată între cele două flancuri.   

III. MAREA BRITANIE. Criză politică.   

Curtea Supremă de Justiţie a Marii Britanii a hotărât (24.09) că decizia de suspendare a Parlamentului a fost ilegală. Aceasta fusese obţinută de către premierul Boris Johnson în vederea forţării unui Brexit pe 31.10, indiferent cum (chiar şi un Blind Brexit), în pofida opoziţiei Parlamentului faţă de ieşirea fără un acord. Decizia este una istorică, având implicaţii atât asupra politicii imediate, Brexitului şi soartei prim-ministrului Boris Johnson, cât şi asupra democraţiei britanice, în general.

Prim ministrul Boris Johnson a minimizat eşecul, dar se află într-o situaţie dificilă, dovada întoarcerii sale, în grabă, din SUA. Opoziţia i-a cerut demisia, dar acesta a refuzat. Boris Johnson nu numai că a respins acuzaţiile că a manipulat regina cu argumente juridice false atunci când a obţinut decizia de suspendare a Parlamentului, dar a ameninţat Parlamentul asupra modului în care se comportă.

Fireşte, Parlamentul nu a dat curs chemării lui Boris Johnson pentru alegeri anticipate, opoziţia condiţionându-le de organizarea unui nou referendum, fapt imposibil de acceptat de Boris Johnson şi gruparea sa de conservatori antieuropeni.

Reprezentanţii UE au anunţat că nu au primit nicio propunere concretă din partea guvernului britanic condus de Boris Johnson privind o alternativă la backstop, elementul esenţial pentru negocierea unui nou acord privind Brexitul.

Situaţia a rămas într-un blocaj, deja, cronic. Deşi se speculează că Boris Johnson ar merge până acolo unde ar forţa un Blind Brexit, speculând unele neclarităţi legislative (normale într-o democraţie care a mers pe baza tradiţiei şi a încrederii în reguli nescrise, într-o ţară care nu are constituţie ... ci doar feudala Magna Charta), nimic nu e sigur. Aparent, având în vedere personalitatea lui Boris Johnson, ne putem aştepta la orice. De fapt, lucrurile sunt mai clare şi asta se va avea în vedere la conferinţa Partidului Conservator: conservatorii anti-europeni nu au o soluţie viabilă, iar partidul este divizat. Grav este că Marea Britanie nu are o alternativă politică, Partidul Laburist fiind blocat într-o poziţie prea de stânga pentru a accede la putere, datorită, mai ales, liderului său, Jeremy Corbyn[2].

Cel mai grav, poate mai grav decât Brexitul în sine, este faptul că Marea Britanie a intrat într-o criză politică profundă care afectează bazele cele mai vechi democraţii europene. Brexitul a acţionat ca un turnesol care a arătat diviziuni profunde în societatea britanică, de la problema irlandeză şi cea scoţiană, la prăpastia dintre stânga şi dreapta şi dintre cea a pro-europenilor şi cea a anti-europenilor[3].

Situaţia este pe muchie, orice traseu fiind posibil: o propunere surpriză din partea lui Boris Johnson pentru UE (chiar dacă nimeni nu ştie cum ar putea arăta), amânarea ieşirii cerută chiar de Boris Johnson (deşi acesta neagă vehement), chiar un Blind Brexit (cum va ocoli deciziile Parlamentului?) sau demisia lui Boris Johnson. Singurul lucru sigur este că urmează o perioadă de instabilitate internă profundă pentru Marea Britanie şi că Brexitul nu va fi un proces lin, ci o criză în sine. Un aliat important pentru noi se va concentra asupra problemelor sale interne. Nu putem să nu ne întrebăm ce soartă ne aşteaptă, unde se îndreaptă lumea liberă, dacă două democraţii de bază, SUA şi Marea Britanie, se confruntă cu probleme interne structurale, de la funcţionalitatea democraţiei la lideri populişti periculos de iresponsabili (calitate rezervată, de obicei, celor din democraţiile nefuncţionale).      

IV. RUSIA. Propunere de memorandum privind rachetele cu rază intermediară.

Preşedintele rus Vladimir Putin a trimis scrisori liderilor unor ţări din NATO şi secretarului general al Alianţei în care propune instituirea unui moratoriu asupra dislocării rachetelor cu rază intermediară. Deşi propunerea a fost promovată intens de diplomaţia rusă, acesta este primul pas oficial al Kremlinului. NATO a respins acest moratoriu, argumentând că este absurd ca Rusia, care a dislocat deja asemenea rachete, să propună un asemenea moratoriu, dar unele state NATO, printre care Germania, analizează propunerea. Având în vedere negarea, în continuare, de către Rusia, a faptului că a dislocat rachete SSC8, scopul probabil nu este decât întârzierea răspunsului NATO prin divizarea statelor Alianţei.

Ziarul rus Kommersant a publicat (25.09) ştirea trimiterii acestor scrisori, după care agenţia rusă de presă ITAR-TASS a cules reacţiile oficiale ale NATO şi ale Germaniei. Însuşi modul în care presa rusă a generat această ştire arată intenţia Rusiei de a crea disensiuni în cadrul NATO.

Conform presei ruse, preşedintele Vladimir Putin a trimis o serie de scrisori către unele state NATO (nemenţionate), propunând implementarea unui memorandum asupra rachetelor cu rază medie şi scurtă de acţiune (terminologia folosită de către partea rusă pentru rachetele cu rază intermediară): „vă cerem să sprijiniţi eforturile noastre prin anunţarea unui moratoriu NATO privind dislocarea unor asemenea rachete similar cu cel anunţat de Rusia”. Scrisoarea a fost trimisă nu numai secretarului general NATO, Jens Stoltenberg, dar şi reprezentantului UE pentru politică externă şi de securitate, Federica Mogherini.

Practic, Rusia cere NATO şi unor statele membre NATO să sprijine eforturile ruse de declarare a unui moratoriu prin care aceste rachete să nu fie dislocate în proximitatea adversarului, statele NATO, respectiv Rusia rămânând în afara razei de acţiune a rachetelor adversarului. Rusia propune şi o serie de măsuri de verificare a îndeplinirii unui asemenea moratoriu. Într-o scrisoare trimisă, anterior, către SUA, Vladimir Putin propusese tot o formă de moratoriu, prin care Rusia şi SUA se angajau să nu disloce asemenea rachete: Moscova se abţinea să disloce rachete cu rază intermediară într-un teatru, atâta vreme cât SUA nu le disloca pe ale sale.

Este demn de notat că Rusia a trimis această scrisoare doar unor state NATO, Germania fiind printre ele. Astfel, Rusia împarte statele NATO între cele demne de a primi o asemenea propunere şi state care nu se ridică, în ochii Moscovei, la acest nivel (sunt neimportante sau/şi prea apropiate de SUA). Demersul este cu atât mai periculos cu cât se ştie atitudinea conciliantă a Germaniei în speranţa ajungerii la o înţelegere cu Rusia. De altfel, Germania a discutat, până în ultimul moment al existenţei INF, o asemenea soluţie, nerealistă, cu Rusia.

De ce moratoriul este unul fals? Mai întâi, argumentul NATO este perfect valabil: este absurd să ceri NATO să nu disloce rachetele sale (pe care, încă, nu le are dezvoltate şi operaţionalizate!), Rusia angajându-se să nu le disloce pe ale sale, deşi le are, deja, dislocate. De fapt, Rusia cere Alianţei să se expună rachetelor sale, bazându-se numai pe cuvântul său şi pe măsuri de verificare extrem de dificil de implementat. Chiar dacă ar retrage rachetele sale SSC8 din teatrul european, ar avea nevoie de o perioadă foarte scurtă de timp pentru a le redisloca în proximitatea NATO, în timp ce Alianţei i-ar trebui timp să le aducă de peste ocean şi să le operaţionalizeze. Apoi, ce măsuri de verificare să se implementeze, în condiţiile în care Rusia a încălcat sistematic, de ani de zile, INF, negând chiar şi acum, când este de domeniul evidenţei că are superioritatea asigurată prin cele patru batalioane de rachete SSC8.

De ce sunt atât de periculoase rachetele SSC8, dacă Alianţa nu găseşte un răspuns pe măsură şi acceptă „mărul otrăvit” al Moscovei? Rusia are deja superioritatea în forţe convenţionale, cel puţin pe flancul de sud. O agresiunea a sa cu forţe convenţionale împotriva unui stat NATO din prima linie are şanse de reuşită atâta vreme cât ea ameninţă cu lovituri cu rachete SSC8 asupra tuturor statelor europene membre NATO, Alianţa neavând rachete care să răspundă la această ameninţare. Implementarea unui moratoriu în situaţia actuală îi asigură Rusiei o superioritate strategică suficientă pentru ca o agresiune împotriva unui stat membru NATO din prima linie să fie posibilă. Practic, scutul nuclear NATO este slăbit, în condiţiile în care Rusia exersează, deja, doctrina „escaladării (prin executarea de lovituri nucleare) pentru a de-escalada” (punerea statelor în faţa faptului împlinit, obligate să accepte o agresiune, oricât de redusă, fie şi doar o provocare militară la adresa unui stat din prima linie).

De aceea, recentele activităţi militare ale Rusiei din Crimeea, respectiv Regiunea Militară Sud trebuie privite cu îngrijorare: s-a creat cadrul în care o agresiune a Rusiei a devenit, militar vorbind, posibilă, deşi, politic, având în vedere şi consecinţele, ea este foarte puţin probabilă.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 30.09 – 06.10.2019.

AUSTRIA. Alegerile parlamentare vor fi, probabil, câştigate de conservatorii lui Sebastian Kurz. Întrebarea este cu cine va forma acesta viitoarea coaliţie guvernamentală, cu extrema dreaptă sau cu centru-stânga. Fireşte, depinde de rezultatele acestor grupări, extrema dreaptă revenindu-şi după scandalul care a dus la căderea guvernului, dar şi stânga are şansele ei. Impactul acestor alegeri asupra UE, dar şi a regiunii noastre este important.

IRAN – SUA. Războiul nu a început, dar criza continuă. Iranul a scăpat, pentru moment, de un atac, fie şi redus, al SUA. Identificând atacatorul Arabiei Saudite ca fiind Iranul, marii europeni (Marea Britanie, Franţa şi Germania) nu se mai pot prezenta ca fiind echidistanţi, Teheranul realizând că aceştia nu îl pot ajuta cu mai nimic. Încurajat de faptul că a scăpat nepedepsit, Teheranul se va concentra pe modalităţile de ocolire a sancţiunilor, continuând, însă, retorica şi şantajul cu reluarea programului nuclear. Însă, faptul că preşedintele Trump are probleme interne nu reprezintă o garanţie, aşa cum calculează Teheranul, că SUA vor asista neputincioase la politica agresivă a Iranului. Fireşte, Donald Trump nu vrea război, dar vrea să ajungă la acelaşi rezultat (capitularea regimului ayatolahilor sau măcar un acord nuclear mult mai ferm), numai că foloseşte mijloace economice.

R.MOLDOVA. Discursul lui Igor Dodon la ONU a fost o pledoarie pentru interesele Rusiei, de la menţionarea neutralităţii RM şi uitării, pur şi simplu, a prezenţei ilegale a trupelor ruse pe teritoriul RM, până la pledoaria pentru limba rusă într-un stat „multietnic” (un stat cu 82% români şi doar 4% ruşi!). Tensiunile dintre ACUM şi PSRM se intensifică, dar situaţia este atât de confuză, instituţiile RM fiind aproape distruse, încât aceste tensiuni nu vor răbufni, cel puţin pentru perioada următoare. Este interesant de urmărit cum se reconfigurează piramidele mafiote de partid şi de stat (exemplar, reforma justiţiei nu se poate face … şi din cauza celor din justiţie), cât din instituţii capturează PSRM şi cât pune pe picioare ACUM, în măsura în care poate şi vrea. Pericolul principal rămâne: oricât de mult promite Igor Dodon că nu va face federalizarea, el lucrează consecvent în slujba Rusiei, creând premisele unui asemenea act, fie şi deghizat în formula statului special.

UE. Odiseea audierilor şi votării comisarilor va continua, cu rezultate previzibile. Nu atât numirile finale contează, ci cum vor ieşi din acest proces statele membre. Dincolo de politica internă, este important de menţionat că prestigiul unui stat, alături de puterea lui reală, este cel care îl păstrează subiect de politică externă sau îl transformă în simplu obiect de politică externă.