MAS SpecialRaport săptămânal: Evenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

MAS - Raport săptămânal (22-28.10.2018)

Monitorul Apărării şi Securităţii

Sursă foto: Mediafax

I.  RUSIA. Vizita la Moscova a lui John Bolton a marcat începutul negocierilor privind viitorul tratatului INF. Rusia va cere, probabil, şi renunţarea de către SUA la scutul antirachetă de la  Deveselu. Rusia a iniţiat sancţiuni împotriva Ucrainei. SUA a început războiul cibernetic împotriva Rusiei. Ministrul apărării rus, Serghei Şoigu, a răspuns exerciţiului NATO din Norvegia printr-o vizită la Minsk.

II. CAZUL KHASHOGGI.  O crimă politică a generat un joc între Turcia şi Arabia Saudită pentru contestarea poziţiei de lider regional. Pericolul ca relaţiile Arabiei Saudite cu SUA şi europenii să se degradeze.

III. CONFERINŢA DE LA ISTANBUL. Relansarea procesului de pace din Siria. Invitarea pentru finanţarea refacerii Siriei, pretextul implicării unor state occidentale.

IV. Evoluţii de urmărit în această săptămână.

 

I.  RUSIA

Vizita la Moscova (22-23.10) a consilierului pentru securitate naţională american, John Bolton, a marcat începutul discuţiilor privind viitorul tratatului INF, în cursul cărora Rusia va cere, probabil, şi renunţarea de către SUA la scutul antirachetă de la  Deveselu. J.Bolton a avut întâlniri cu înalţi oficiali ruşi, dintre care cea mai importantă a fost cea cu preşedintele Vladimir Putin, cu care a discutat întreaga gamă de probleme din relaţiile bilaterale, dar problema tratatului INF a dominat agenda. Mesajul transmis de J.Bolton a fost „SUA se vor retrage din INF deoarece Rusia îl încalcă”. Astfel, după întâlnirea avută cu V.Putin (23.10), J.Bolton a declarat că a transmis acestuia că SUA vor renunţa la INF. El a menţionat că cei doi preşedinţi vor discuta această problemă pe 11 noiembrie 2018, când se vor întâlni la Paris. Un alt mesaj a fost acela ca Rusia să nu se amestece în alegerile americane, J.Bolton adăugând că nu a fost luată nici o decizie privind noi sancţiuni americane împotriva Rusiei. De asemenea, J.Bolton a cerut Rusiei să se retragă din Ucraina. În final, discuţiile de la Moscova au reprezentat un eşec, J.Bolton nu a reuşit să convingă conducerea rusă să renunţe la încălcarea INF. Probabil, nici acest gest nu ar fi fost de ajuns pentru ca SUA rămână în INF, un alt argument fiind faptul că tratatul este doar între SUA şi Rusia, în timp ce China nu este parte: „avem o altă realitate strategică. Doar două state din lume sunt semnatare ale INF şi una din ele îl încalcă”. La argumentele ruse, conform cărora SUA ameninţă securitatea europeană prin retragerea din INF, J.Bolton a replicat că: „ameninţarea nu este retragerea SUA din INF, ci rachetele ruse, deja dislocate, care încalcă INF”. Bolton a declarat că SUA nu au început încă retragerea oficială din INF, dar şi-a exprimat scepticismul că tratatul mai poate fi salvat, SUA urmând să facă acest demers în viitorul apropiat. Procesul de retragere a SUA din INF ar putea lua câteva luni, perioadă în care Rusia îşi va juca toate cărţile pe care le are pentru a obţine păstrarea acestuia (în condiţiile în care îl încalcă!), eventual obţinând o renegociere a acestuia, dar şi concesii de la SUA, inclusiv renunţarea la scutul anti-rachetă din România. Reacţia rusă a fost una de negare a încălcării tratatului şi de prezentare ca fiind partea responsabilă, îngrijorată de consecinţele renunţării de către SUA la INF şi chiar de propriile reacţii după ieşirea din tratat. Astfel, fiind obligată să răspundă prin dislocarea de rachete cu rază intermediară de acţiune împotriva europenilor, Rusia este îngrijorată de soarta acestora, deoarece vor fi ameninţaţi...de către rachetele ruseşti. Tot acest joc face parte din strategia rusă de divizare a aliaţilor, mizând pe reacţia unor europeni de a refuza acceptarea măsurilor pe care le vor lua SUA după ieşirea din INF. Scopul este slăbirea poziţiei SUA în vederea obţinerii de concesii. Astfel, preşedintele Vladimir Putin şi-a exprimat speranţa (25.10) că SUA nu vor disloca rachete cu rază intermediară de acţiune în Europa, dar a avertizat că, dacă SUA o vor face, Rusia va fi obligată să desemneze ca ţinte statele care le vor găzdui[i]: „naţiunile europene care vor fi de acord (cu dislocarea de rachete pe teritoriul lor) trebuie să înţeleagă faptul că teritoriul lor este expus unei posibile lovituri de răspuns. Acesta este un lucru evident. Nu înţeleg de ce am pune Europa într-un asemenea grav pericol. Nu văd nici un motiv pentru asta. Vreau să repet faptul că aceasta nu este alegerea noastră. Nu vrem asta”. În aceeaşi notă, viceministrul de externe, Serghei Ryabkov, a precizat că acţiunile SUA (24.10) reprezintă ameninţări la adresa securităţii şi că vor declanşa o cursă a înarmărilor. Potrivit acestuia, SUA nu au lăsat niciun dubiu asupra faptului că se vor retrage din INF, singura întrebare fiind când se vor retrage şi ce va urma. Şi totuşi, V.Putin se va întâlni la Paris cu D.Trump pentru a îl convinge ca SUA să nu se retragă din INF (deşi SUA au dovezi clare, de ani de zile, că Rusia a încălcat tratatul). Aliaţii europeni au cerut SUA (25.10) să încerce să oblige Rusia să respecte INF mai degrabă decât să renunţe la acord, în dorinţa de a evita disensiunile între statele NATO ce ar putea fi exploatate de către Moscova. Spre deosebire de Marea Britanie, care şi-a exprimat solidaritatea cu demersurile SUA, Franţa şi Germania şi-au exprimat îngrijorarea că renunţarea la INF va afecta securitatea europeană, dar adăugând faptul că Rusia trebuie să răspundă acuzaţiilor americane că încalcă INF. Această reacţie europeană[ii] este exact ceea ce aşteaptă Rusia (chiar dacă nu vrea să audă partea a doua şi va continua să nege încălcarea INF). De altfel, Rusia a vrut să dea o dimensiune internaţională problemei, cu scopul de a izola SUA. Dar ea a eşuat (26.10) în încercarea de a aduce în discuţia ONU problema INF, cu scopul ca aceasta să apeleze la SUA pentru păstrarea tratatului, deoarece s-a respins la vot propunerea sa, unul dintre argumente fiind acela că a depăşit termenul limită pentru înscrierea pe agenda de lucru (acesta este un indiciu că Rusia a fost surprinsă de decizia SUA). SUA înţeleg jocul Rusiei, pregătindu-şi poziţia, din timp şi consultându-se cu aliaţii săi europeni, cel mai recent la întâlnirea miniştrilor apărării NATO de la Bruxelles. Secretarul apărării, Jim Mattis, a declarat (27.10) că SUA colaborează strâns cu aliaţii europeni în problema INF şi a implicaţiilor acestuia asupra securităţii europene. El a insistat asupra faptului că: „în final, trebuie să privim realitatea în faţă, asta neînsemnând că renunţăm la controlul armamentelor. Dar acesta înseamnă mai mult decât acorduri pe hârtie, înseamnă acţiuni” (în spiritul celor scrise). De fapt, J.Mattis a reiterat un fapt evident: nu acordurile impun spiritul de responsabilitate strategică care duce la respectarea lor, ci invers – responsabilitatea securităţii reciproce şi refuzul agresiunii duce la semnarea şi respectarea acordurilor. În privinţa răspunsului, SUA au o paletă largă de opţiuni, datorită avansului lor tehnologic, probabil, urmând să evite, cel puţin în primă fază, dislocarea de rachete cu încărcătură nucleară în Europa. Cel puţin aşa a sugerat secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, care a declarat (24.10) că el nu se aşteaptă ca răspunsul să fie creşterea arsenalului nuclear din Europa: „Rusia trebuie să se conformeze (tratatului) sau SUA vor trebui să răspundă. Nu cred că aliaţii vor disloca mai multe arme nucleare în Europa ca răspuns la noile rachete ruseşti”. Cel mai grav pentru noi este faptul că V.Putin a respins acuzaţiile preşedintelui SUA, D.Trump, că Rusia a încălcat INF, acuzând SUA că ele sunt cele care „au violat tratatul prin dislocarea scutului anti-rachetă în România, care ar putea lansa rachete de croazieră doar cu o mică schimbare de soft”. Reluând vechiul narativ rus, fără nici o bază logică (un scut antirachetă nu se autoanihilează prin transformarea lui într-un lansator fix de rachete de croazieră, când există atâtea alte opţiuni), preşedintele rus sugerează ce concesie doreşte să obţină de la SUA pentru o eventuală renunţare la încălcarea INF sau o renegociere (probabil, una zonală: INF valabil doar în Europa, nu şi în Asia): renunţarea la scutul antirachetă din România (fireşte, şi renunţarea la construirea celui din Polonia). Problema lui V. Putin este faptul că „prietenul” D.Trump are alături o tripletă excepţională de decidenţi integri, competenţi şi determinaţi, „maturii din cameră” - J.Mattis, J.Bolton şi John F. Kelly, precum şi un întreg eşafodaj instituţional care serveşte interesele naţiunii americane[iii]. În final, are şi V.Putin dreptate, cel puţin atunci când a afirmat că „important este ce decizie urmează”. Ne dorim să nu fie una prin care Rusia să fie „răsplătită” pentru faptul că a încălcat INF cu renunţarea de către SUA la scutul anti-rachetă de la Deveselu. Fără îndoială, aliatul american îşi va face datoria. Trebuie să ne-o facem şi noi[iv]. Situaţia de securitate complicată care va apărea este încă un avertisment că, în situaţia cu vulnerabilităţi majore în care a fost adusă ţara noastră, nu există alternativă la triada - apartenenţă la NATO, reala integrare în UE şi parteneriatul strategic cu SUA.

Rusia a iniţiat sancţiuni împotriva Ucrainei. Preşedintele rus, Vladimir Putin, a semnat (22.10) decretul privind „măsuri economice speciale” împotriva Ucrainei, ca răspuns la acţiunile ucrainene îndreptate împotriva cetăţenilor şi companiilor ruseşti. Prin decret, se solicită guvernului rus să întocmească o listă cu firmele şi persoanele care vor fi obiectul sancţiunilor economice, precum şi natura acestor sancţiuni, cu prevederea că acestea vor fi ridicate dacă sancţiunile ucrainene împotriva cetăţenilor şi firmelor ruseşti vor înceta. Acţiunea rusă este răspunsul la acţiuni similare luate, anterior, de către Ucraina, împotriva companiilor şi oligarhilor ruşi, pentru implicarea lor în agresiunea rusă din Crimeea şi Donbas. Întrebarea este de ce tocmai acum se iau aceste măsuri, având în vedere că ele decuplează şi mai mult economia rusă de cea ucraineană? Răspunsul este dat de contextul în care guvernul ucrainean a fost obligat să îndeplinească cerinţa FMI (pentru a obţine un acord privind noi împrumuturi) de creştere a preţului la gaz, fapt cu efecte sociale imediate. Astfel, sancţiunile ruse se suprapun peste dificultăţile actuale, iar sprijinul electoral pentru preşedintele Petro Poroşenko va scădea şi mai mult, în condiţiile în care viitoarele alegeri prezidenţiale ucrainene nu numai că sunt cruciale, dar vor crea o situaţie propice intervenţiei ruse în spaţiul politic şi nu numai.

SUA a început războiul cibernetic împotriva Rusiei. În această săptămână, Comandamentul Cibernetic al SUA a început atacarea cibernetică a unor operativi ruşi, încercând să îi împiedice să mai distribuie informaţii false care au ca scop influenţarea alegerilor viitoare americane. Aceasta a fost prima acţiune anunţată public a SUA, de protejare a alegerilor americane împotriva acţiunilor cibernetice ruse şi a coincis cu vizita lui J.Bolton la Moscova. Acţiunea este cu atât mai importantă cu cât, tot în această săptămână, s-a aflat că un virus cibernetic care a infectat sistemele de securitate ale instalaţiilor de extracţie a petrolului din Arabia Saudită este de provenienţă rusească. Asta înseamnă că Rusia a ridicat la un nivel nou războiul cibernetic, trecând de la atacarea adversarilor direcţi (în primul rând, Ucraina, dar şi SUA, precum şi alte state NATO) la cea de sabotare a concurenţilor economici. 

Ministrul apărării rus, Serghei Şoigu, a răspuns exerciţiului NATO din Norvegia printr-o vizită la Minsk. În cursul vizitei sale, unde a analizat nivelul relaţiilor militare ruso-beloruse, S.Shoigu, a declarat (24.10) că acţiunile militare NATO au atins un nivel fără precedent. Îngrijorarea majoră o reprezintă viitoarea (încă, improbabila) bază permanentă a SUA în Polonia care ar putea găzdui, după afirmaţiile acestuia, o divizie blindată americană. El a remarcat creşterea nivelului acţiunilor NATO pe întreg flancul estic, nivelul ridicat al exerciţiilor NATO în proximitatea frontierelor ruse şi faptul că Alianţa se concentrează pe acţiuni ofensive. Această ultimă afirmaţie este falsă. Trebuie precizat, de asemenea, că nivelul exerciţiilor NATO a fost mult mai mic decât al celor ruseşti, singurul domeniu în care S.Shoigu are dreptate fiind cel al creşterii numărului de zboruri ale avioanelor şi UAV-urilor de cercetare ale NATO, cu menţiunea că acestea nu au avut loc în proximitatea spaţiului aerian rusesc şi că au avut transponderele deschise, zborul lor putând fi supravegheat…. de pe Internet. Miniştrii apărării din Rusia şi Belarus au semnat planul de desfăşurare al exerciţiului comun, Scutul Uniunii 2019, care va creşte în amploare şi importanţă. Astfel, Rusia îşi creează un alt „Zapad”. Militar, Rusia a căutat mereu să consolideze gruparea comună de forţe prin dislocarea aviaţiei sale la bazele din Belarus, dar Aleksandr Lukaşenko nu şi-a onorat promisiunile care ar fi permis acest lucru. În situaţia actuală, când Rusia a început un nou război rece cu Vestul, A.Lukaşenko nu doreşte ca obiectivele militare beloruse să devină ţinte într-un conflict al Rusiei cu Vestul. Politic, problema este mai periculoasă. Prezenţa trupelor ruse pe teritoriul belorus creează posibilitatea ca Rusia să aibă încă un element, în situaţia în care Kremlinul decide că a sosit momentul să intervină decisiv în Belarus pentru a „desăvârşi” uniunea dintre cele două state, mai ales dacă dictatura lui Lukaşenko se va clătina. Fireşte, vinovat va fi Vestul, care ar sprijini opoziţia şi s-ar pregăti să o sprijine folosind toate mijloacele. Deci, „urmează Belarus, se pregăteşte R.Moldova”.

II. CAZUL KHASHOGGI. O crimă politică a generat un joc între Turcia şi Arabia Saudită pentru contestarea poziţia de lider regional, precum şi pericolul ca relaţiile Arabiei Saudite cu SUA şi europenii să se degradeze. Înainte de toate, avem crima: foarte probabil, jurnalistul Jamal Khashoggi a fost ucis în interiorul Consulatului Arabiei Saudite de un comando trimis de la Riad, iar ordinul a venit din cadrul serviciului de securitate saudit, iar firele ar putea duce către prinţul moştenitor şi liderul de facto de la Riad, Mohammed bin Salman. Deşi toate regimurile politice ale puterilor regionale din Orientul Mijlociu - Arabia Saudită, Iran, Turcia, Egipt sunt acuzate de grave încălcări ale drepturilor omului, iar crime uriaşe au avut în cele două mari conflicte desfăşurate în afara legilor războiului, Siria şi Yemen, crima oribilă de la Istanbul a fost folosită, sub stindardul justiţiei, în lupta dintre acestea pentru supremaţia regională. Arabia Saudită, al cărui război murdar în Yemen a fost trecut cu vederea de către Vest, mai ales de către SUA, aliate cu Riadul împotriva Teheranului, a căutat să muşamalizeze cazul: deşi a fost obligat să recunoască crima, Riadul a căutat să stopeze amploarea dezastrului prin refuzul de a asigura o investigaţie transparentă. Scopul este evident: protejarea lui Mohammed bin Salman, vinovaţi fiind găsiţi operativii care au primit şi au executat ordinul. Fireşte, aceştia vor fi judecaţi în Arabia Saudită. Dincolo de „medierea” cursului investigaţiei cu Turcia, Mohammed bin Salman are probleme mai mari: prima, este relaţia cu SUA, preşedintelui D.Trump fiindu-i dificil să găsească o cale de rezolvare a crizei, mai ales că presiunea din partea Congresului şi a opiniei publice este uriaşă; a doua, mult mai mare, este supravieţuirea politică. Mohammed bin Salman era prins într-o luptă de putere cu rivalii săi, precum şi într-o „reformă” a statului, în sensul unei modernizări a societăţii, dar sub o monarhie absolută care nu acceptă nici un fel de opoziţie (acesta este şi motivul executării jurnalistului). Reapariţia regelui Salman este un indicator în acest sens. Conducerea saudită a acţionat pe toate fronturile pentru stingerea cazului: medierea cu Turcia, comunicare cu SUA şi acţiuni publice spectaculoase, dar jenant de crude (întâlnirea lui Mohammed bin Salman cu fiul celui ucis). Arabia Saudită a făcut un serviciu SUA prin creşterea producţiei de petrol, pentru a limita creşterea preţului după ieşirea de pe piaţă a Iranului. De asemenea, a instituit sancţiuni împotriva unor lideri ai Gărzii Republicane iraniene, în coordonare cu cele americane[v]. Punctul critic nu a fost trecut, regatul urmând să resimtă efectele acestui caz pentru o perioadă lungă de timp, singurul lucru bun fiind acela că prinţul moştenitor ar putea fi mai reţinut în mijloacele pe care le foloseşte pentru a îşi impune puterea. Preşedintele turc, Recep Erdogan, a folosit această crimă pentru a pune la punct un rival politic şi religios regional: mai întâi, prin scurgeri în presă, R.Erdogan a dirijat comunicarea publică a mersului anchetei pentru a crea pierderi maxime de imagine saudiţilor. Apoi, în faţa Parlamentului turc, R.Erdogan a prezentat oficial acuzaţiile, evitând să menţioneze numele lui Mohammed bin Salman, un indiciu că negociază cu saudiţii rezultatele anchetei, în vederea unui maxim câştig turc acceptat de Riad. După ce se confruntase cu propriile probleme de încălcare a drepturilor omului, R.Erdogan reuşeşte, astfel, să relanseze relaţia cu SUA şi cu Vestul, în general, să pună în dificultate rivalii, dar şi duşmanii politici saudiţi (care joacă, alături de Egipt, în tabără anti „fraţii musulmani” – islamul politic, sprijinit de Turcia şi Qatar) şi să ascundă problemele economice şi politice interne. Administraţia D.Trump a fost pusă într-o situaţie complicată, un aliat apropiat, Arabia Saudită, fiind pus în dificultate de către unul dificil, Turcia. Nemaiavând pretenţia că proiectează valorile democratice şi justiţia în lume, D.Trump a abordat pragmatic şi interesat problema, de la trimiterea secretarului de stat, Mike Pompeo, în cele două capitale pentru a media o soluţie acceptabilă (alături de trimiterea şefului CIA la Ankara pentru a asculta caseta audio cu înregistrarea crimei) până la găsirea soluţiei diplomatice înainte chiar de elucidarea cazului: Arabia Saudită este un aliat cheie, un cumpărător de armament important şi un investitor pe măsură (în SUA şi ...alături de familia prezidenţială). Iranul a preferat să păstreze tăcerea, dintr-un simplu calcul politic: scandalul a evoluat în favoarea sa, mai ales...dacă nu intervine. Astfel, dacă scandalul l-ar doborî pe Mohammed bin Salman, Teheranul ar scăpa de un duşman ambiţios, fără să mişte un deget, iar dacă acesta nu pică, de ce şi l-ar face un duşman de moarte, intervenind în scandal. Atunci când au făcut declaraţii, oficialii iranieni au atacat... SUA pentru tolerarea unui asemenea scandal (deşi, crime politice asemănătoare, ca şi atacurile teroriste organizate de Teheran nu sunt o excepţie). Teheranul a reacţionat numai atunci când au fost instituite sancţiuni împotriva liderilor Gărzii Republicane. În final, crima este un bun exemplu asupra modului cum va arăta Orientul Mijlociu prins între rivalităţile unor state conduse de regimuri autoritare fără scrupule. Marea putere, SUA, deşi are încă un rol de jucat (aşa cum afirma J.Mattis, Rusia nu poate substitui SUA în Orientul Mijlociu), se adecvează cinic situaţiei. Iar Rusia, profită şi ea cum poate: la forumul de investiţii de la Riad, unde occidentalii au lipsit, Moscova a obţinut câteva contracte, fără a avea vreo reacţie negativă faţă de Riad (poziţia morală se utilizează doar pentru contracararea Vestului). 

III. CONFERINŢA DE LA ISTANBUL. Relansarea procesului de pace din Siria. Invitarea pentru finanţarea refacerii Siriei, pretextul implicării unor state occidentale.

Summit-ul organizat la Istanbul de către preşedintele turc, R.Erdogan, cu participarea „occidentalilor acceptaţi”, Franţa şi Germania, alături de cea a „puterilor regionale intervenţioniste”, Rusia şi Turcia, este, indiferent de obiectivele învingătorilor din Siria, un pas înainte. Scopul declarat al întrunirii a fost analizarea situaţiei de securitate şi politice din Siria. Liderii celor patru state au reiterat chemarea pentru un proces politic sprijinit de ONU pentru încheierea războiului din Siria. Angela Merkel a mers până acolo încât a declarat că „întâlnirea a demonstrat că există o determinare comună pentru rezolvarea problemei. O soluţie comună poate fi găsită nu prin mijloace militare, ci printr-un proces politic coordonat de ONU” (oare nu a fost deja găsită prin mijloace militare, urmând doar a fi sponsorizată?). Declaraţia este frumoasă, dar nerealistă. Rusia va accepta iluziile germane, atâta vreme cât aceasta …plăteşte reconstrucţia Siriei lui Bashar al Assad ţinut la putere de armata rusă şi iraniană. În declaraţie se menţionează că s-a făcut apel pentru formarea unui comitet care să lucreze, până la sfârşitul anului, la reforma constituţională care să deschidă procesul care să ducă la alegeri libere şi corecte în Siria. De asemenea, se anunţă sprijinirea revenirii refugiaţilor, „voluntară şi în siguranţă”. Fireşte, realitatea va fi cu totul alta: deşi Bashar are nevoie de „supuşii sunniţi” să se întoarcă pentru a popula Siria pe care a recucerit-o printr-un proces de distrugere sistematică, nu are nevoie ca ei să încurce lucrurile, votând liber. Pe de altă parte, Turcia, dar şi Germania, doresc să scape de povara refugiaţilor, care au creat probleme economice în Turcia şi politice în Germania. Pe aceasta mizează Rusia, al cărei preşedinte, V.Putin, fără să fie generos în declaraţii care să îi clarifice poziţia, a menţionat că o soluţie nu poate fi găsită fără consultaţii care să includă Siria (acceptaţi-l pe Bashar) şi „partenerii iranieni” (dacă nu merg iluziile voastre, este pentru că iranienii se vor opune), pe care i-a descris ca fiind „statul garant al procesului de pace şi al acordului de încetare a focului” (găselniţa clasică cu giranţii, folosită, anterior, în R. Moldova, Ucraina şi Georgia, de fapt agresorii care au câştigat războiul erijându-se apoi în arbitrii imparţiali). Soluţia reală este mult mai simplă: occidentalii vor plăti cu ţârâita pe măsură ce refugiaţii vor fi acceptaţi înapoi în Siria, iar Rusia şi Iranul vor obţine soluţia politică pe care o doresc: dictatorul Bashar la putere, fie şi cu organizarea unui simulacru de alegeri. Turcia este, pentru moment, interesată în salvarea Idlibului, pentru ca, mai apoi, să încerce presarea kurzilor sirieni pentru a se retrage din unele teritorii. Probabil, Ankara va fi complice, în acest demers, cu Rusia şi…Bashar, dar are o problemă: SUA nu au plecat din Siria, J.Mattis convingându-l pe D.Trump că SUA trebuie să-şi asume un rol în Siria, fie doar pentru a contracara Iranul.

IV. Evoluţii de urmărit în această săptămână.

● UE. Brexitul se negociază în continuare, lucrurile simplificându-se la Londra, unde „fragilitatea Teresei May” s-a dovedit a fi doar un balon de săpun necesar în procesul de negocieri cu Bruxellesul. E adevărat, urmează prezentarea bugetului în Parlament, dar conservatorii vor strânge rândurile, fiind hotărâţi să nu piardă guvernul şi...puterea. După ce Bruxelles-ul a respins proiectul de buget prezentat de guvernul italian, începe lungul proces de negociere, Roma afişând fermitate, iar Bruxelles-ul tăcere, în aşteptarea presiunii pieţei, care tot creşte. Bruxelles-ul va continua să fie preocupat de regimurile din Est care se luptă cu statul de drept, alături de Polonia şi Ungaria urmând să fie trecută şi România (rezoluţie în Parlamentul european). 

● SUA. Campania electorală pentru alegerile parlamentare intră în linie dreaptă, viitorul Congres, dar şi soarta preşedintelui D.Trump urmând să fie decisă de acest vot. Republicanii au o revenire în sondaje, ajutaţi şi de reacţiile la „caravana de imigranţi” care se apropie din Mexic. 

● Problema INF va domina discuţiile legate de securitatea europeană. O primă rundă va fi la Consiliul NATO-Rusia ce urmează să aibă loc (31.10). Runda a doua va fi la Paris (11.10), la întâlnirea celor doi preşedinţi, rus şi american.

● În proximitatea României, de urmărit procesul de pregătire a alegerilor în Donbas, Rusia având nevoie de legitimarea prin vot a separatiştilor, de vreme ce nu a obţinut cedări din partea Kievului.

● În Armenia, după ce planul de organizare de alegeri parlamentare anticipate al premierului Nikol Pashinian pare să fi reuşit (decizia din 24.10 de a nu vota un nou prim ministru), acesta trebuie să fie atent la reacţia Moscovei după vizita lui J.Bolton: acesta a propus nu numai relaţii intensificate americano-armene (binevenite, mai ales în plan economic), dar şi vânzarea de armament american Armeniei.

● Sancţiunile americane împotriva Iranului ating nivelul maxim pe 04.11.  Teheranul speră că livrarea, în continuare, de petrol Chinei şi Indiei, alături de planul pus la cale împreună cu Rusia, cu acceptul europenilor (exportul de petrol în Rusia prin Marea Caspică, rafinarea lui şi vânzarea produselor obţinute de către Rusia) să funcţioneze. SUA vor reacţiona, J.Bolton fiind clar în precizarea obiectivului SUA: să preseze, economic, la maximum, puterea ayatollahilor.

● Scandalul Khashoggi va ocupa, în continuare, prima pagină, fiind interesant de urmărit cum se va media, nu găsi de către justiţie, o soluţie care să convină atât Arabiei Saudite, cât şi Turciei.



[i] În situaţia în care SUA se vor retrage din tratat, Rusia va disloca exact racheta SSC 8, pentru care este acuzată de SUA că ar încălca INF, deşi, neagă, în continuare, acest lucru. Adică, încălcare a tratatului, dar să fie pe faţă !

[ii] La prima vedere, ce să mai vorbim despre „partenerul strategic al Rusiei”, Italia, al cărei prim ministru se afla chiar lângă V.Putin atunci când acesta prezenta poziţia rusă faţă de INF. De fapt, Italia va rămâne alături de SUA în problema INF,   relaţia cu SUA fiind, de fapt, cea cu adevărat strategică pentru orice guvern italian, cea cu Rusia fiind pur comercială, dar ridicată la nivel politic de populişti şi de extrema dreapta. Cât despre sancţiunile europene aplicate Rusiei, Matteo Salvini a dat răspunsul săptămânile trecute, tot la Moscova: deşi „sancţiunile europene sunt o nebunie”, Italia nu va folosi dreptul său de veto pentru a le împiedica. 

[iii] Probabil, la Paris, aceştia vor avea grijă să nu mai existe un tete a tete sau, chiar dacă va exista unul, nu vor mai exista angajamente din partea lui D.Trump. Cât despre isterie, nu este cazul, chiar dacă partea rusă sugerează că ar fi: V. Putin şi-a exprimat speranţa că va discuta problema INF la Paris, pe 11.11. şi a reiterat faptul că „suntem gata să lucrăm împreună cu partenerii americani, fără isterie.

[iv] Măcar evitând să mai declarăm sau să scriem neadevăruri, fie şi din incompetenţă, legat de scutul anti-rachetă, INF, interceptori şi alte lucruri prea importante pentru a deveni experţi în ele …fără a citi mai nimic!

[v] Arabia Saudită, alături de alte cinci state din Golf, au anunţat (23.10), împreună cu SUA, că vor aplica sancţiuni împotriva unor oficiali iranieni asociaţi cu sprijinirea unui grup terorist, talibanii din Afganistan, incluzând membrii ai Gărzii Republicane, respectiv forţelor Quds. Deşi măsura este justificată, pare disproporţionată, având în vedere că sponsorul principal al talibanilor rămâne, totuşi, Pakistanul, aliatul Arabiei Saudite (care i-a oferit un ajutor financiar vital chiar în această săptămână).