MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (22 – 28.07.2019)

I. UCRAINA. Partidul preşedintelui Zelenski a cîştigat alegerile parlamentare.

Aşa cum am anticipat, alegerile parlamentare au fost câştigate, fără drept de apel, de către partidul preşedintelui Volodimir Zelenski. Având majoritatea în parlament, Zelenski îşi poate forma guvernul său, poate promova legislaţia pe care o doreşte şi îşi poate numi oamenii în funcţiile importante din stat. Zelenski are acum întreaga putere, urmând să arate ce poate, ţara având mare nevoie de schimbarea pe care a promis-o. Ucraina intră într-o nouă eră, în care speranţa Zelenski trebuie să se materializeze, pentru că, în caz contrar, situaţia politică internă şi externă se va agrava până la nivelul unei noi crize majore.

Comisia Electorară Centrală a anunţat (26.07) rezultatul alegerilor parlamentare care au avut loc pe 21.07. Astfel, partidul preşedintelui Zelenski, Sluha Narodu (Slujitorul Poporului), a obţinut 43,16% din voturi, urmat, la distanţă mare, de opoziţia pro-rusă, Platforma Opoziţiei – Pentru Viaţă (!), cu doar 13,95%, de cele două partide tradiţionale, naţionalist-oligarhice, cel al Iuliei Timoşenko, Patria, cu 8,18%, şi cel al lui Petro Poroşenko, Solidaritatea Europeană (!), cu 8,10%, precum şi de cel al unui star rock, Sviatoslav Vakarchuk, Vocea, cu 5,80%. Prezenţa la vot a fost semnificativă, de 49.2%.

Având în vedere sistemul de vot ucrainean (mixt, pe liste de partid şi uninominal), dar şi redistribuirile, situaţia locurilor în Parlament, va fi următoarea: partidul preşedintelui, Slujitorul Poporului, are 254 de locuri, opoziţia pro-rusă Platforma Opoziţiei, 43 de locuri, partidul Iuliei Timoşenko, 26 de locuri, cel al lui Petro Poroşenko, 25 de locuri, iar partidul Vocea, al lui Sviatoslav Vakarchuk, 20 de locuri. Alături de aceştia, se mai află 10 parlamentari ai unor formaţiuni politice infime şi 46 de independenţi.

Astfel, partidul preşedintelui a obţinut majoritatea locurilor din Parlament (având 450 de locuri, dar numai 424 sunt eligibile, restul fiind ale regiunilor aflate sub ocupaţia rusă, unde nu se pot organiza alegeri). Este pentru prima dată în istoria Ucrainei când un preşedinte are partidul său politic cu majoritatea asigurată în Parlament. Puterea pe care o are, în acest moment, Zelenski este uriaşă, el putând numi, fără să depindă de vreo altă formaţiune politică[i], guvernul, poate face numiri pentru principalele funcţii în stat (inclusiv, cea a procurorului general, vitală pentru încercarea de stabilire a unui sistem juridic funcţional) şi poate promulga legislaţia necesară implementării de reforme economice şi sociale.

Marea întrebare este ce va face, cu adevărat, Zelenski? În perioada în care a trecut de la alegerea sa ca preşedinte, el a improvizat, având scuza că nu a avut un parlament care să-l sprijine. Oricum, au apărut întrebări legate de legăturile sale cu oligarhul Ihor Kolomoysky şi de influenţa pe care acesta o are asupra unor persoane importante din administraţia prezidenţială şi chiar asupra sa.

Însă, luna de miere a lui Zelenski cu poporul ucrainean s-a cam încheiat. El trebuie să acţioneze rapid şi nu prin simple măsuri simbolice, ci printr-o reformă sistematică, în acelaşi timp dură, situaţia o cere, dar şi realistă, implementabilă, având în vedere nivelului de trai foarte scăzut la care a ajuns populaţia ucraineană, dar şi de rezistenţa acerbă a celor care au acaparat averea naţională şi puterea în societate, oligarhii, precum şi cei care îi servesc, întreg ansamblul instituţiilor de stat, capturate de aceste reţele care îşi promoveaza interesele specifice.

Prima măsură va fi legată de numirea prim ministrului, despre care Zelenski a spus că trebuie să fie un economist independent, şi a unui guvern, cu adevărat reformator, în condiţiile în care creditorii internaţionali aşteaptă măsuri concrete de reformă, condiţionând împrumutarea ţării (element vital, Ucraina neputând supravieţui fără acest ajutor) de implementarea acestora. Mai mult, Zelenski va trebui să accepte un anumit grad de cooperare cu aceştia în luarea unor decizii economice, vremea amânărilor şi măsurilor populiste trecând de mult[ii]. Acest lucru ar putea să fie folosit de opoziţia pro-rusă şi cea naţionalist-oligarhă: „vinde ţara” (în loc să o furmăm noi, în continuare).

Apoi, vine reforma justiţiei şi lupta împotriva corupţiei, care va fi o sarcină aproape imposibilă: corupţia nu este un mod de viaţă, ci singurul mod de viaţă care asigură succesul facil în Ucraina. Numirea unui procuror general integru şi înfiintarea  unor instituţii specializate în lupta împotriva corupţiei reprezintă o sarcină urgentă, dar foarte greu de realizat, în măsura în care presiunea internă şi externă pentru încetarea injustiţiei este uriaşă, dar instituţia justiţie, în ansamblul său, trăieşte din injustiţie. Ca şi în R.Moldova, este mai uşor ca cei care sunt plătiţi de stat să facă dreptate să se întregimenteze în slujba unui oligarh, decât să îşi îndeplinească sarcinile de serviciu.

În al treilea rând, este problema Rusia. Vladimir Putin îl va testa pe Zelinski, iluzia acestuia că Rusia caută o soluţie de pace în Donbass, nu capitularea Kievului, spulberându-se, deja. Schimbul de prizoneri, respectiv eliberarea marinarilor ucraineni capturaţi în strâmtoarea Kerci, deşi perfectată, nu s-a realizat încă. Armistiţiul negociat în Donbass nu a avut nici cea mai mică şansă de implementare. Mai mult, arestarea, la Ismail, de către Ucraina a unui tanc petrolier rus, implicat în incidentul din strâmtoarea Kerci, a tensionat situaţia. Indiferent de câtă dreptate are, Ucraina a adus problemele din Kerci la Gurile Dunării, aşa cum sugeraseră unii strategi de la Kiev chiar după criza din strâmtoare. Acest fapt ne afectează direct, urmând să vedem cum va reacţiona Rusia.

Domnia lui Zelinski a început pe un val de speranţe, dar rămâne să vedem dacă va reuşi să mişte, măcar un pic, lucrurile din loc. Deşi cu un sprijin popular imens, Zelenski are şanse reduse de succes, atât datorită conjuncturi interne şi externe, cât şi a slăbiciunii din propria tabără (oamenii lui Kolomoysky gravitează în jurul lui său). Sprijinul occidental se va materializa numai în măsura în care conducerea ucraineană va face dovadă că acest ajutor va servi ţării şi nu se va scurge, aşa cum s-a mai întâmplat, într-o „gaură neagră”. Poate Zelinski crede sincer că nu îi va lăsa baltă pe ucraineni, dar este acest lucru de ajuns pentru a implementa o reformă radicală, care să salveze ţara?

II. REPUBLICA MOLDOVA. Vizita ministrului apărării la Moscova.

Ministrul apărării al R.Moldova, Pavel Voicu, a efectuat (25-27.07) o vizită oficială în Rusia, ocazie cu care s-a întâlnit cu ministrului rus al apărării, Serghei Şoigu. Aceştia au discutat situaţia de securitate regională şi reforma sectorului de apărare din R. Moldova.

Pavel Voicu l-a informat pe Serghei Şoigu despre „priorităţile sale, în contextul procesului de reformă”: implementarea programului de profesionalizare a armatei RM, intensificarea participării armatei RM la „operaţiuni de menţinere a păcii şi la exerciţii cu mandat internaţional”(!), precum şi intensificarea cooperării cu „organizaţiile străine şi partenerii instituţiei de apărare”.

Cei doi au discutat despre „colaborarea moldo-rusă, cu accent pe acţiunile de comemorare a victimelor celui de-al Doilea Război Mondial şi restaurarea monumentelor şi mormintelor soldaţilor”, precum şi asigurarea „funcţionalităţii contingentului militar mixt al Forţelor de Menţinere a Păcii în Zona de Securitate”. De asemenea, a fost analizată situaţia din zona de est a R.Moldova şi cea a depozitului de muniţie de la Colbasna, menţionându-se necesitatea reglementării paşnice a conflictului transnistrean şi identificarea soluţiilor posibile pentru diminuarea pericolului prezentat de depozitul de la Colbasna. Pavel Voicu a menţionat necesitatea relansării dialogulului dintre cele două părţi.

Avem de-a face cu o premieră, firească, după preluarea MAp de către socialiştii lui Igor Dodon. Să înţelegem ce vrea să transmită acest comunicat. Mai întâi, personajul Pavel Voicu, un apropiat al lui Igor Dodon, poate fi definit ca „instrument al instrumentului”, în sensul în care el face politica lui Dodon, iar acesta, aşa cum au arătat-o înregistrările lui Plahotniuc, face politica Moscovei, pentru care el şi socialiştii săi erau (şi, probabil, sunt în continuare) plătiţi cu aproape un milion de dolari pe lună de către Moscova. De aceea, obiectivul lui Pavel Voicu la MAp este nu atât reforma şi profesionalizarea, cât acţiuni coerente cu obiectivul Moscovei, acela de a ţine RM departe de NATO.

Aşa se explică referirea la comemorări. Aparent nevinovat, elementul istorico-ideologic este esenţial: în MAp trebuie readusă ideea că Armata Naţională a RM nu este cea care s-a născut din lupta pentru Transnistria cu forţele militare ruse, ci că ea este continuatoarea Armatei Roşii din RSSM, cea care a luptat cu „fasciştii români pentru eliberarea” Basarabiei[iii]. Odată restabilită direcţia ideologică, se pun bazele cooperării dintre cele două armate, iar NATO va fi ţinut departe.

Apare, însă, o problemă, una care explică reţinerea lui Pavel Voicu: armata RM este sponsorizată de Vest, în primul rând de SUA (echipamente şi pregătire), dar şi de România (pregătire), fapt care convine de minune atât instituţiei, cât şi personalului acesteia. Rusia nu a sponsorizat decât ... inamicul teoretic al acestei armate, pe separatiştii transnisteni. Aşa că problema lui Pavel Voicu este relativ dificilă: cum să orienteze spre Est acest minister, dar fără să piardă sponsorizarea din Vest. Probabil că el se bazează pe faptul că SUA vor tolera o asemenea reorientare, în măsura în care este una limitată, oficialii americani care au vizitat Chişinăul arătând că prioritatea SUA este acum restabilirea instituţiilor statului RM pentru ca acesta să nu devină o „gaură neagră” pentru criminalitatea financiară, dar şi pe faptul că România va continua din inerţie (lucru nu atât de rău pe cât pare, inerţia fiind, în lipsă de altceva, un principiu sănătos).

Oricum, Pavel Voicu a dat, deja, unele asigurări, Moscovei. Aşa se poate interpreta referirea la „operaţiuni de menţinere a păcii şi la exerciţii cu mandat internaţional”, care înseamnă că armata RM nu va mai participa la exerciţiile NATO, dar va continua să participe la misiunile de menţinere a păcii sub mandat ONU (o prioritate, având în vedere ... că aduce bani).

Interesant, nu s-a mai menţionat statutul de neutralitate al RM asupra căruia insistă Igor Dodon (pentru a limita cooperarea cu NATO, cerută de Rusia). Să însemne oare că se are în vedere deschiderea spre noi orizonturi, respectiv că RM va stabili relaţii de cooperare şi cu OTSC, replica rusă la NATO? Vom vedea asta atunci când se vor scoate cuţitele, respectiv când ACUM şi PSRM vor divorţa, probabil, peste un an, aşa cum prevedea Maia Sandu.

În rest, vechea poveste: fireşte, armata RM va continua să participe la mecanismul de menţinere a păcii, atât de necesar Rusiei pentru a îşi justifica prezenţa militară şi independenţa de facto a Transnistriei. Pavel Voicu a avut, de fapt, abordarea rusă, nu cea tradiţională a RM, vorbind numai de trupele ruse de menţinere a păcii şi uitând de trupele ruse staţionate ilegal pe teritoriul RM, GOTR. La fel şi cu depozitul de la Colbasna: muniţia nu este distrusă pentru că Rusia nu vrea să renunţe la vechiul pretext pentru care şi-a lăsat trupele în RM, acela că păzesc aceste depozite.

În concluzie, socialiştii au început procesul de reorientare a instituţiei militare spre Est, având grijă, însă,să nu piardă sponsorizarea acesteia de către Vest. Oricum, ceea ce este mai periculos, ce a cerut imperativ Rusia (şi, foarte probabil, a cerut lui Pavel Voicu paşi mult mai hotărâţi) nu vor afla în curând, ci vom recunoaşte după măsurile pe care le va lua Pavel Voicu în MAp al RM. Asta, în măsura în care i se va permite, deoarece există destui militari care ştiu bine ce servesc: o RM suverană şi independentă, nu Moscova.

III. MAREA BRITANIE. Boris Johnson a fost ales prim ministru. 

Alegerea lui Boris Johnson ca prim ministru al Marii Britanii pune capăt incertitudinilor legate de conducerea ţării, dar deschide altele, generate de intransigenţa acestuia. Boris Johnson a adus clarificări privind Brexitul: 1) Marea Britanie va ieşi la 31.10, cu sau fără acord; 2) vrea renegocierea acordului cu UE, linia roşie fiind backstop-ul de la frontiera cu Irlanda, acesta trebuind eliminat; 3) nu vor fi alegerei parlamentare înainte de încheierea Brexitului. Problema constă în faptul că aceste declaraţii de intenţii nu au coerenţa necesară dat fiind faptul că Boris Johnson se va lovi de opoziţia UE, care nu vrea să renegocieze acordul, respectiv a Parlamentului, care nu vrea ieşirea din UE fără un acord.

Boris Johnson vine cu un amestec de hotărâre şi intenţie de intimidare, dar care nu îi garanteaza că va reuşi în demersul riscant pe care îl propune britanicilor. Probabil, nici nu are intenţia să reuşească în totalitate, ci în punctul esenţial: Marea Britanie să scape de UE, în termenii săi, fără legături strânse sociale, juridice şi politice. Cât despre economie, aici se cumuleaza preţul, ideea unui apropieri de SUA pentru a balansa Brexitul nefiind viabilă, cel puţin în perioada imediat următoare a Brexitului, ţinând de domeniul populismului politic ce îi caracterizeaza pe Boris Johnson.

Boris Johnson a cîştigat (23.07) alegerile interne, din cadrul Partidului Conservator, cu un vot care arată divizarea partidului în privinţa modului în care se va face Brexitul. El a fost, ulterior, investit şi a trecut la formarea cabinetului, dar şi la transmiterea de mesaje poltice, conform viziunii sale prezentată anterior: ieşirea din UE, rapidă şi cu un alt acord, care să nu conţină legături (backstopul). Cabinetul său este format, în majoritate, din eurosceptici, părând (dacă îl vedem din perspectiva atitudinii belicoase a lui Boris Johnson) un cabinet cu o singură misiune, Brexitul, existând doar pentru o perioadă limitată de timp.

Boris Johnson are, totuşi, calitatea de a spune lucrurilor pe nume, aşa cum le vede el: a fixat data, a trasat condiţiile (renegocierea şi eliminarea backstopului) şi şi-a asumat riscul unul Blind Brexit. De asemenea, a precizat că nu vor fi alegeri parlamentare înainte de Brexit. Dar aici apar problemele: Boris Johnson are doi partemeri de discuţie, unul extern, UE, şi unul intern, Parlamentul. Cu aceştia trebuie găsit un compromis, o soluţie comună. Ori strategia lui Boris Johnson este să intimideze UE, fiind convins că aceasta va ceda[iv]. Şi dacă nu cedează? Boris Johnson spune că va forţa un Blind Brexit. Dar cum rămâne cu Parlamentul, care se pronunţă pentru un Brexit cu acord? Boris Johnson spune că nu va provoca o criză şi nu va merge la alegeri parlamentare anticipate. Lucrurile nu se mai leagă. Undeva, Boris Johnson va risca şi mai mult, dar nu este dispus să declare acum cât de mult şi când va forţa lucrurile. Ca şi Donald Trump, merge pe ideea că promisiunile populiste pentru admiratorii săi şi intimidarea adversarului (UE, în principal) va funcţiona. Iar dacă nu va funcţiona, va improviza, aşa cum a mai făcut-o. Dar asta înseamnă un risc prea mare pentru a fi asumat public.

În plus, sprijinul în Parlament pentru noul guvern este redus, Boris Johnson  având nevoie, pentru o majoritate confortabilă, şi de voturile partidului nord-irlandezilor unionişti. Iar aceştia se pronunţă pentru un Brexit cu acord. Boris Johnson are argumentul că poate forţa alegeri anticipate, dar conservatorii nu stau bine în sondaje (chiar dacă venirea la putere a lui Boris Johnson a dus la o creştere a procentelor). El are avantajul că Partidul Laburist este în derivă, sub conducerea unui lider ancorat în trecut. Dar situaţia s-ar putea schimba, în eventualitatea alegerilor. În plus, acestea ar veni ca urmarea a unei crize politice şi ar deraia complet procesul Brexit.  

Europenii au reacţionat unitar la belicuositatea lui Boris Johnson, invitându-l să revină la dialog, dar menţionând că nu vor renegocia acordul. Probabil, la un moment dat, UE o va face, dar cât va ceda? Europenii nu vor, nici pe departe, un conflict, ci o soluţie, de aceea nici nu răspund la intimidările lui Boris Johnson. Dar şi europenii au problema lor: cum vor menţine unitatea, cum vor găsi o soluţie mulţumitoare şi cum vor păstra relaţiile cu Marea Britanie la un nivel ridicat de apropiere politică şi economică? Theresa May, care a încercat acest lucru, a eşuat. Cine va eşua acum? Probabil, că toţi, câte un pic, dar Boris Johnson nu este interesat de soluţii, ci de o victorie, indiferent de preţ.

În ansamblu, venirea la putere a lui Boris Johnson anunţă un divorţ dureros al Marii Britanii de UE.

IV. RUSIA. Mici probleme cu mari implicaţii.

În capitala Moscovei au avut loc demonstraţii ale opoziţei, remarcabilă fiind reacţia disproporţionată a forţelor de ordine. Având în vedere faptul că aceste demonstraţii nu reprezintă o ameninţare imediată la adresa puterii, surprinde numărul mare de arestări. Explicaţia este că puterii îi este frică: ştiind situaţia economico-socială a ţării, Kremlinul caută să stingă orice scânteie, înainte să se extindă, pe fondul nemulţumirilor.

La demonstraţia opoziţiei (27.07) care a avut loc la Moscova au participat câteva mii de persoane, o reuşită, având în vedere că forţele de ordine au intervenit împotriva oricărei concetrări de persoane, pentru a împiedica din faşă formarea masei de protestatari. Forţele de ordine au intervenit violent, arestând peste 1000 de persoane, un număr impresionant dacă avem în vedere amploarea redusă a demonstraţiei, de căteva mii (în scădere de la 20.000 în luna iunie, un semn că brutalitatea forţelor de ordine este eficientă). Raportul dintre numărul de participanţi şi al celor arestaţi arată că puterea nu mai este dispusă să tolereze demonstraţiile opoziţiei, chiar dacă acestea nu sunt de amploare. De fapt, dacă mass media occidentală nu se concentra asupra lor, mai ales datorită numărului mare de arestări făcut, nici nu am fi ştiut că au avut loc, într-o Moscovă cu milioane de locuitori. Şi totuşi, de ce o reacţie atât de violentă a puterii în faţa unei opoziţii insignifiante?

Cadrul general pare favorabil puterii: deşi situaţia economico-socială este din ce în ce mai proastă, Valdimir Putin se bucură de sprijinul a 60% din ruşi (este adevărat, în scădere), dovada faptului că ruşii nu se gândesc la o alternativă politică la regimul Putin. Probabil, asta îi permite lui Putin să spună că vremea liberalismului a trecut. În realitate, în spatele siguranţei afişate, puterea nu mai este sigură de încrederea pe care i-o acordă ruşii şi ia măsuri să stingă din faşă cele mai mici manifestări de alternativă politică. Aşa se explică situaţia de la Moscova. Sub diferite pretexte, reprezentanţii opoziţiei au fost împiedicaţi să se înscrie la alegerile locale care urmează să aibă loc pe 8 august. De ce oare, în condiţiile în care primarul Moscovei, Sobianin, controlează oraşul, fiind unul dintre personalităţile cu o popularitate ridicată? Pentru că puterea nu mai admite existenţa, fie şi simbolică, a opoziţiei. La ultimele alegeri locale, opoziţia câştigase un număr ridicat de voturi, iar un asemenea fapt nu mai poate fi tolerat de Kremlin, aşa că ... nu i se mai permite să se înscrie.

Această atitudine dictatorială arată începutul unei noi etape, cea în care puterea nu mai admite nici un fel de reţinere, frica că asemenea manifestări ar putea duce la demonstraţii de amploare, care să îi submineze autoritatea, depăşind asigurările că situaţia este sub control.

Să nu uităm că atitudinea vădit antioccidentală şi actele de ostilitate la adresa Vestului (în primul rând, a SUA) au fost iniţiate de un Vladimir Putin marcat de demonstraţiile de amploare împotriva regimului său de acum aproape un deceniu. Putin a găsit vinovat Vestul, SUA, şi, personal, pe Hilary Clinton (pe care s-a răzbunat exemplar). Vom vedea dacă această atitudine a puterii, trădând iritare, dacă nu chiar nesiguranţă, se va amplifica, pe măsură ce problemele economice se amplifică. Probabil, un indiciu va fi tratamentul aplicat lui Navalny, o floare cu care nu trebuie să se facă primăvară.

În Orientul Îndepărtat, Rusia şi-a trimis avioanele în patrule comune cu cele ale Chinei, într-o zonă în care nu are nici un interes direct, încălcând şi spaţiul aerian al Coreei de Sud, fapt ce a trezit reacţia kinetică a aviaţiei sud-coreene. De ce se implică Rusia într-o asemenea cooperarea militară cu China, dincolo de interesele sale imediate de securitate? Kremlinul a decis că este momentul amplificării cooperării militare cu China pentru a contrabalansa SUA în Pacific. Până unde este dispus Kremlinul să meargă cu această cooperare? Se va extinde ea şi în alte regiuni ale lumii? Este doar un simbol sau va deveni o practică?

Pentru noi, mici incidente la Gurile Dunării ne arată că nu suntem feriţi de interacţiunea cu Moscova, chiar dacă preferăm să credem altfel. Navigaţia pe Dunăre, respectiv Gurile Dunării nu mai reprezintă acel punct geopolitic important din secolul XIX, dar are o semnificaţie locală importantă: pentru Rusia, reprezintă calea de comunicare cu aliatul său cel mai apropiat din Balcani, Serbia. Crimeea – Gurile Dunării – Dunărea – Serbia reprezintă un cordon ombilical pentru relaţiile Rusiei cu Balcanii. Traseele comerciale Rusia – Serbia sunt, în parte, pe Dunăre, cel mai scurt şi la îndemână. Ucraina a sesizat acest lucru, arestarea vasului rusesc la Ismail având loc în acest context strategic. România intră în ecuaţie, controlând o parte din acest traseu, cu moştenirea istorică a convenţiei privind navigaţia pe Dunăre, dar şi cu responsabilităţi privind securitatea sa. Deci, atenţie, atât diplomatic, cât şi militar.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 29.07 – 04.08. 2019.

NATO - RUSIA.  Tratatul INF încetează pe 02.08 şi vom avea parte, probabil,de un scurt discurs de înmormântare, urmat de acuze reciproce. Dincolo de jocul discursurilor, planificatorii militari NATO trebuie să localizeze cele patru batalioane de SSC8 şi să se gândească la măsuri militare de apărare, dacă nu, încă, şi la cele de răspuns. În ansamblu, ecuaţia de apărare în Europa se complică, iar soluţia nu mai este un simplu „lasă că ne apără americanii”.

TURCIA. Supărată pe SUA pentru că a fost exclusă din programul F35, deşi nu a fost supusă şi sancţiunilor americane, aşa cum ar fi fost normal, conducerea turcă pune la îndoială valabilitatea zonei de securitate instituită de SUA la frontiera sa siriană, pentru a evita un conflcit turco-kurd în Siria. Nici SUA nu au făcut progrese, negăsind pe nimeni care să îi ia locul în această zonă de securitate. Reacţia turcă apare prea neaşteptat ca să nu vedem o legătură la nivel strategic, aceea a deteriorării relaţiilor cu SUA. De fapt, Turcia are o problemă mai mare în Idlib, forţele guvernamentale ale lui Bashar al Assad, sprijinite de Rusia, redeschizând conflictul (şi, în proces, bombardând civili, dar cine se mai gândeşte la ei). Vom vedea la ce nivel se reaşează relaţile turco-americane după episodul S400/F35, impactul regional al nivelului acestor relaţii fiind semnificativ.

IRAN – SUA - UE. Problemele se complică, Iranul reuşind să internaţionalizeze problema sancţiunilor americane şi prin degradarea siguranţei navigaţiei în Golful Persic. Mai întâi, vom vedea care vor fi rezultatele întâlnirii de la Viena a Iranului cu europenii (Marea Britanie, Germania şi Franţa), Rusia şi China. În ajunul acesteia, Iranul a făcut noi ameninţări (că va relua activităţile la reactorul de la Arak). Nu sunt de aşteptate rezultate remarcabile, dar Iranul speră să găsească calea prin care să ocolească sancţiunile. Misiunea europenilor este cu atât mai grea cu cât ei se pregătesc să înceapă misiunea de escortă a tancurilor petroliere, respectiv de asigurare a libertăţii de navigaţie în Golful Persic (Marea Britanie a început escortarea tuturor tancurilor sale petroliere, după ce unul a fost, deja, arestat). SUA fac presiuni şi asupra altor aliaţi (Japonia) pentru a participa la misiunea din Golf. Problema constă în faptul că, deşi SUA au tensiuni cu Iranul, petrolul care este transportat prin Golf nu se îndreaptă spre SUA, ci spre Europa şi Japonia, aşa că aceştia trebuie să ia măsuri pentru a îşi asigura siguranţa aprovizionări cu petrol. Tensiunile dintre SUA şi Iran rămân la un nivel ridicat, la nivel diplomatic înregistrându-se doar schimburi de replici şi acuze, nici una dintre părţi nefiind dispusă la compromis, dar nici pentru un conflict deschis. Oricum, SUA au marcat la nivelul dronelor doborâte, 2-1, iar Iranul a egalat la tancuri arestate cu Marea Britanie, 1-1.

Având în vedere că preşedintele Trump pare hotărât să marcheze, în vederea realegerii, în problemele importante interne (migraţie, economie), probabil că această atitudine se va reflecta şi în politica externă, mai ales că aici nu a înregistrat nici un succes remarcabil: nu va începe războiul cu Iranul, dar nici nu va permite acestuia să iasă din strânsoarea sancţiunilor economice. Conducerea iraniană nu se dă înapoi de la nimic pentru a contracara această strategie, fiind în joc chiar existenţa regimului, aşa că tensiunile din Golf vor creşte, pe o multitudine de planuri, fără ca vreo parte să se angajeze decisiv într-un conflict deschis.

UNGARIA. Perioada este propice declaraţiilor politice ale conducerii de la Budapesta care reflectă strategia în relaţia cu România. Până acum, două elemente apar în discursul lui Viktor Orban şi al altor lideri maghiari: o anumită relaxare în încurajarea spre autonomie a minorităţii maghiare (să fie vizita la Washington o parte din cauză sau izolarea Ungariei în UE şi în regiune?) şi cea mai dură, dar realistă prezentare a relaţiilor dintre Ungaria şi România: Budapesta nu găseşte un partener veridic de dialog printre cei care ar trebui să reprezinte România (să reflecte asta dezamăgirea faţă de faptul că nişte cărţi, care păreau uşor de jucat, au dispărut, după ce s-au pus atâtea speranţe în ele. Unde este vremea când ministrul de externe maghiar declara la Bucureşti că este gată să apere România în faţa Bruxellesului. Uite că nu mai e nevoie!). Ca noutate, Viktor Orban nu mai construieşte statul iliberal, ci pe cel democrat-creştin. Asta până când va pierde alegerile, într-un viitor nu foarte apropiat.