MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (22 - 28.06.2020)

I. SERBIA. Victoria puterii în alegerile parlamentare[1].

Puterea a obţinut o victorie zdrobitoare, urmând să aibă controlul total al ţării, în condiţiile în care majoritatea partidelor de opoziţie au boicotat alegerile. Cu un asemenea sprijin, Aleksandar Vučić are mandatul naţiunii în vederea încheierii unui acord privind Kosovo, relansând integrarea ţării în UE. Însă, victoria este una periculoasă, puterea urmând să continue acapararea statului, Vučić ducând, deja, Serbia în situaţia în care aceasta nu mai este o democraţie, iar jocul extern, între Rusia, China şi UE, ar putea să-şi arate costurile. Pentru moment, însă, diferenţele dintre SUA şi Germania au blocat relansarea procesului de negocieri, iar Aleksandar Vučić trebuie să fie atent mai mult la prieteni, Rusia, în procesul de formare a viitorului guvern. Dublul discurs, unul extern, altul intern, criticând UE şi lăudând adversarii/competitorii acesteia, funcţionează încă, dar este doar o problemă de timp până când contradicţiile inerte unei asemenea politici îşi vor face efectul. În Kosovo, se face dreptate, acuzarea lui Hashim Thaçi nefiind o surpriză, ci doar faptul că se întâmplă acum, chiar acum, când acesta se pregătea să ajungă la o înţelegere cu Aleksandar Vučić, mediată de SUA (soluţia, schimb de teritorii, nu convine UE/Germania).

Alegerile parlamentare (21.06) au fost câştigate clar de partidul lui Aleksandar Vučić, Partidul Progresist Sârb/SNS (de fapt, de coaliţia formată în jurul SNS, „Pentru copiii noştri”) cu 60.70% din voturi, urmat de partidul partener la putere, Partidul Socialist din Serbia/SPS, al lui Ivica Dačić (în coaliţie cu Serbia Unită/JS şi alte partide de stânga), cu 10,35%. Opoziţia, reprezentată doar de Alianţa Patriotică Sârbă/SPAS (partid populist de dreapta), a câştigat 3,85%! Ajutat de faptul că majoritatea partidelor de opoziţie au boicotat alegerile şi multe partide mici nu au trecut pragul de 3%, în Parlamentul de 250 de locuri, SNS va avea 191 de locuri, SPS, 32 de locuri, iar opoziţia, SPAS, numai 11 locuri. Opoziţia politică, SPAS, are mai puţine locuri decât reprezentanţii minorităţilor, cu un total de 16 locuri: VMSZ (partidul maghiarilor din Voievodina) cu 10 locuri, SSP–DPM (boşniaci din Sandjak şi macedonenii) cu 2 locuri, SDAS (boşniaci din Sandjak) cu 2 locuri şi ADA (albanezii) cu 2 locuri. SNS are 77% din locurile din Parlament şi va domina, fără drept de apel, statul şi societatea. Foarte probabil, SPS va rămâne partener de guvernare. Participarea a fost de doar 47,99%, mai puţin de jumătate, element care va permite opoziţiei să reclame faptul că puterea nu se bucură de legitimitate, mai ales în momentele în care aceasta va lua decizii esenţiale pentru ţară (în problema Kosovo).

Vučić şi partidul său, SNS, au dominat politic în ultima decadă. El a fost acuzat de capturarea statului, abuz de putere şi autoritarism. Ca orice fost naţionalist-comunist, Vučić respinge aceste acuzaţii, bazându-se pe faptul că are de partea sa majoritatea populaţiei, mulţumită de creşterea nivelului de trai (indiferent de costuri, mai ales cele ascunse, precum expansiunea capitalului chinezesc), considerând că a restabilit demnitatea naţională şi acceptând dublul discurs al acestuia (integrarea europeană, dar prieten cu adversarii/competitorii Vestului). Vučić are sprijinul elitei, dar tocmai aici este problema, originile şi baza economică a acesteia fiind elementele care vor împiedica democratizarea şi reformarea ţării. Vučić a gestionat bine criza coronavirus (chiar dacă nu atât de bine cât a fost prezentată situaţia de o mass medie controlată de putere), având un discurs favorabil regimurilor autoritare, mai ales unul prochinez şi atacând UE („solidaritatea UE nu există, este doar o poveste”), deşi banii au venit de la Bruxelles. UE acceptă situaţia, cel puţin până când se va rezolva problema Kosovo. În pofida acestor critici, Vučić este omul momentului, aşa cum se şi prezintă, cu „un guvern şi un parlament puternic”, iar politica sa „de echilibru” între China, Rusia (prieteni politici şi economici buni) şi Vest, în primul rând UE, funcţionează. Însă, deşi integrarea europeană este obiectivul declarat al puterii, reformele sunt numai pe hârtie, situaţia politică generală regresând.

Boicotul a fost unul parţial, opoziţia, dezbinată şi eterogenă, nereuşind să rămână unită în acest demers. Acesta a fost mai mult simbolic: SNS ar fi câştigat majoritatea oricum, cu sau fără boicot. Prezenţa redusă la vot îndreptăţeşte opoziţia să afirme că puterea are probleme de legitimitate, dar această afirmaţie este contestabilă, având în vedere faptul că frica de coronavirus a fost la fel de mare ca răspunsul la cererea de boicotare a alegerilor. Vučić va folosi această victorie zdrobitoare pentru a se prezenta ca fiind „vocea poporului” şi, cu acest mandat, va conduce ţara în acelaşi mod cum a făcut-o până acum. Întrebarea este ce va rezulta, pentru că se apropie momentul materializării contradicţiilor interne (una e reforma afirmată şi alta regimul autoritar implementat) şi externe (asumarea unei decizii privind Kosovo, rezolvarea contradicţiei din „politica externă echilibrată”). 

Vučić s-a deplasat la Moscova, unde a asistat la parada Victoriei, ocazie cu care a avut un dialog cu Vladimir Putin. S-a anunţat un prim rezultat, Serbia urmând să primească un prim lot de tancuri T-72B3 în cadrul pachetului de asistenţă tehnico-militară din partea Rusiei. În plus faţă de subiectul Kosovo (deja discutat de Lavrov la Belgrad şi... devenit neactual în actuala conjunctură), nu este exclus ca Moscova să-şi fi exprimat preferinţele pentru anumiţi politicieni sârbi, demni, în viziunea ei, de a fi miniştri. Vučić a plecat, apoi, la Bruxelles, fiind pregătit să meargă şi la Washington, dar nu a mai fost cazul. După întâlnirea cu Ursula von der Leyen, au fost concluzii diferite: în timp ce von der Leyen a vorbit despre necesitatea reformelor în vederea integrării europene, Vučić a vorbit despre certitudinea integrării europene (avansând o dată optimistă, 2026).

Întâlnirea planificată să aibă loc la Casa Albă nu a mai avut loc, preşedintele Kosovo, Hashim Thaçi, aflat în drum spre Washington, fiind obligat să se întoarcă acasă deoarece a fost acuzat de crime. Astfel, după un întreg periplu diplomatic, întâlnirea de la Casa Albă, care ar fi urmat să aducă o soluţie, a fost, în extremis, împiedicată. Un procuror din cadrul Biroului Specializat al Procuraturii de la Haga a anunţat într-un comunicat (24.06) că liderul UCK, Hashim Thaçi, este suspectat că „ar fi responsabil de peste 100 de crime, ca şi de dispariţia unor persoane, de persecuţii şi torturarea de persoane” efectuate în perioada 1998-1999, victimele sale fiind „albanezi, sârbi, roma şi de alte etnii, incluzând oponenţii săi politici”[2]. Un judecător al Camerei Speciale pentru Kosovo de la Haga este în curs de analizare a acuzaţiilor în vederea confirmării acestora. În aceste condiţii, apare întrebarea dacă acuzarea a fost anunţată tocmai acum, pentru a împiedica întâlnirea de la Washington. Foarte probabil, Casa Albă îşi va pune această întrebare şi acest lucru nu va duce la îmbunătăţirea relaţiilor transatlantice. Refuzul lui Hashim Thaçi de a negocia cu UE, preferând SUA, a fost vizibil (refuzul de a merge la Bruxelles, cererea de încetare a misiunii europene EULEX). Pe de altă parte, încă din 2008 circulau informaţii despre implicarea acestuia în crime (inclusiv trafic de organe). Îi revine, acum, primului ministru kosovar, Avdullah Hoti (care a fost doar la Bruxelles, apărând unele informaţii, care nu s-au confirmat, că ar fi urmat să meargă şi la Washington) sarcina de a împăca mediatorii, SUA şi UE (Germania).

După o reconfirmare electorală a lui Aleksandar Vučić, negocierile sunt blocate acum de acuzarea lui Hashim Thaçi. Înainte ca Vučić şi Hoti să fie de acord asupra unei soluţii, trebuie ca cei doi mediatori, SUA şi UE (Germania) să se înţeleagă asupra acesteia, ea trebuind să convină şi Rusiei. Elementul pozitiv este că toţi cei suspectaţi de crime ajung în faţa justiţiei, deşi şi aici ar putea fi discuţii legate de lentoarea reacţiei faţă de suspecţii kosovari. Sârbii şi kosovarii nu au putut trăi împreună, statul sârb persecutându-i pe kosovari, dar violenţele unui Arkan au fost dublate de cele ale UCK, victimele fiind oameni nevinovaţi (vinovaţi doar că erau albanezi sau sârbi!). Într-un asemenea coşmar, Vestul a intervenit, asumându-şi, apoi, crearea statului Kosovo, dar nu poate încheia povestea, pe fondul diferenţelor dintre principalii jucători, SUA şi Germania. O asemenea situaţie convine Rusiei şi trezeşte îngrijorări pentru statele din regiune.  

II. SUA/RUSIA. Negocieri privind prelungirea New START.

Reuniunea de începere a negocierilor privind prelungirea/renegocierea Acordului de Reducere a Armelor Nucleare Strategice (New Strategic Arms Reduction Treaty/New START) a avut ca rezultat decizia de continuare a acestora prin întrunirea grupurilor de experţi. Însă, condiţiile puse de SUA, un viitor acord care să includă China şi extinderea acordului asupra tuturor armelor nucleare (nu numai asupra celor nucleare strategice), nu dau mari speranţe. La această situaţie contribuie şi unele cerinţe, pe care, probabil, le-a ridicat Rusia.

În vechea tradiţie, întâlnirea dintre reprezentantul SUA, Marshall Billingslea, şi cel al Rusiei, Serghei Riabkov, s-a desfăşurat la Viena (23.06) şi a avut ca rezultat stabilirea următoarei etape, întâlniri la nivel de experţi. Discuţiile tehnice ale grupelor de experţi urmează să aibă loc în perioada următoare şi, în funcţie de rezultatele acestora, se va decide următoarea rundă de negocieri între cei doi, în luna iulie sau august. La această primă rundă, părţile şi-au prezentat obiectivele şi poziţiile de start.

Deşi, iniţial, întâlnirea a fost învăluită în tăcere, declaraţiile făcute la încheierea acesteia au fost edificatoare. Marshall Billingslea, reprezentantul special pentru controlul armamentelor, a declarat că SUA doresc să lărgească acest acord de control al armamentului nuclear strategic la întregul arsenal de armament nuclear: „SUA cred că următorul acord de control al armamentului nuclear trebuie să acopere toate armele nucleare, nu numai aşa numitele arme nucleare strategice”. De asemenea, SUA consideră că parte a acestui acord trebuie să fie şi China, puterea globală în ascensiune, considerând că acest stat a accelerat, în secret, eforturile de mărire a arsenalului său nuclear. Rusia rămâne sceptică asupra participării Chinei, aducând în discuţie un acord care să includă, pe lângă China, Franţa şi Marea Britanie. Oricum, Rusia consideră că propunerea SUA de aducere a Chinei la negocieri este nerealistă. China, al cărui arsenal nuclear este mult mai mic, a respins eforturile SUA de implicare a ei într-un asemenea acord, cele două state având un schimb nepoliticos de replici (postarea lui Billingslea a unui steag al Chinei pe un scaun gol a fost catalogată de Beijing ca fiind un „spectacol artistic”). Serghei Riabkov, ministrul adjunct de externe rus, a declarat că înţelegerea la care s-a ajuns, de continuare a negocierilor, reprezintă „un pas înainte semnificativ”. Obiectivul Rusiei este ca New START să fie extins pentru următorii cinci ani (perioada prevăzută în acord), Riabkov declarând că ar fi „logic şi corect” să se ajungă la această extindere.

Părţile nu au prea mult la dispoziţie, New START urmând să expire în februarie 2021. Situaţia în domeniul armamentelor nucleare strategice, dar şi cea din domeniul armelor nucleare substrategice/tactice s-a complicat, în condiţiile în care Rusia a introdus noi sisteme de arme care intră sub incidenţa New START (planorul hipersonic Avangard) sau modifică echilibru strategic (rachetele SSC8, sistemul subacvatic Poseidon, rachete hipersonice, racheta de croazieră cu propulsia nucleară). Anunţul SUA că se retrag din INF a complicat problema, Rusia fiind acuzată  că, prin dislocarea „câtorva batalioane” de rachete de croazieră lansate de pe platforme terestre, a încălcat INF, „având capacitatea de a lovi obiective critice europene”. Rusia a negat acest lucru, afirmând că raza de acţiune a acestora se încadrează în prevederile INF. La rândul ei, Rusia a acuzat SUA că modernizează bombele nucleare tactice dislocate în Europa, cerând retragerea acestora şi se opune partajării lor cu aliaţii NATO (considerând că se încalcă tratatul de neproliferare a armamentelor nucleare), în linie sa tradiţională, de sabotare a legăturii transatlantice[3]. Poziţia rusă a fost dezvăluită de către Maria Zaharova în stilul său caracteristic: „la întâlnirea de la Viena, Rusia a discutat efectele destabilizatoare ale activităţilor militare americane în Europa, subliniind importanţa încetării partajării armamentului nuclear (nuclear sharing missions) şi retragerea armelor nucleare americane din Europa”.

New START limitează numărul de încărcături nucleare strategice dislocate la 1550, acestea reprezentând doar o parte, deşi cea mai importantă, din miile de încărcături nucleare pe care le au cele două state. New START limitează nu numai numărul de încărcături nucleare strategice dislocate, dar şi numărul de sisteme de lansare dislocate, la un total de 700, şi nedislocate, la un total de 800 (incluzând rachetele intercontinentale bazate la sol, ICBM, pe cele bazate pe submarine, SLBM, şi bombardierele, cu menţiunea că un bombardier reprezintă un singur sistem de lansare, deşi acesta poate lansa mai multe rachete de croazieră cu încărcătură nucleară). Acordul a fost respectat de ambele părţi. Reamintim că INF se referea doar la sistemele de lansare (interzicerea rachetelor lansate de la sol cu raza între 500 şi 5500km), nu şi la încărcături (acestea nici nu sunt specificate, convenţionale sau nucleare). În concluzie, armamentul nuclear, în ansamblul său (strategic, sub-strategic, tactic) nu este limitat de nici un acord, propunerea SUA fiind una deosebită, dar greu de negociat (fiind greu de implementat tehnic, mai ales modul de verificare).

Foarte probabil, obiectivul american este greu de realizat, atât pentru că nu sunt şanse de venire a Chinei la negocieri, dar şi pentru că este foarte greu de negociat un acord de limitare a tuturor încărcăturilor nucleare într-un timp atât de scurt. În plus, Rusia nu are de ce să-şi limiteze întregul arsenal nuclear. Să mai menţionăm că Rusia ar putea veni şi cu vechea idee a legării sistemelor defensive (sistemele de apărare antirachetă) de aceste sisteme ofensive, dar acesta lucru ar putea fi doar un element de întărire a poziţiei la negocieri, obiectivul Rusiei fiind prelungirea New START, actualele condiţii avantajând-o (a luat startul în cursa înarmărilor reînnoind parcul nuclear, a dezvoltat sisteme noi de armament de nişă şi a operaţionalizat rachetele SSC-8). Deşi preşedintele Donald Trump a arătat deschidere faţă de Rusia şi Vladimir Putin, îi va fi greu să facă cedări, mai ales în acest moment (nu sunt deloc de bun augur ultimele informaţii, conform cărora serviciile secrete ruse au plătit talibanii, respectiv elementele criminale legate de aceştia, pentru a ucide soldaţi americani şi aliaţi). Probabil, va fi o prelungire pe o perioadă limitată a New START. În caz contrar, şi acest acord de limitare a armamentelor va deveni istorie. Oricum, pentru noi este la fel de importantă menţinerea acordului New START ca şi răspunsul NATO la dislocarea SSC-8, precum şi neincluderea sistemelor de apărare antirachetă în negocierile privind armamentele nucleare strategice. 

III. RUSIA. Parada Victoriei pregătind referendumul.

Parada Victoriei, reprogramată datorită crizei coronavirus (aceasta continuând), a fost, pe lângă firescul omagiu adus victoriei asupra nazismului, contribuţia URSS fiind determinantă, prilej de folosire a acesteia pentru scopurile politice ale puterii, precum şi o demonstrare a capacităţilor militare ale Rusiei. Trebuie remarcat efortul făcut şi riscul asumat în condiţiile crizei coronavirus, dar parada reprezintă un element necesar memoriei naţionale a ruşilor, la 75 de ani de la această costisitoare victorie, dar şi ambiţiilor Kremlinului. Alături de alte măsuri politice, propagandistice şi economice, ea a contribuit la pregătirea referendumului constituţional, care îl „va eterniza” pe Vladimir Putin la putere.

Parada din acest an a fost de mai mică amploare, iar numărul sistemele noi de armament a fost mai redus. Totuşi, ea a prezentat forţele armate ruse înzestrate cu sistemele de armament modernizate, multe fiind testate în luptă. La forţele terestre, au fost prezente tancurile T-14 Armata, dar accentul a picat pe T-90M („Proryv-3”, modernizarea lui T-90MS în baza experienţei din Siria, cu blindaj reactiv şi pentru turelă şi tun de 125 mm, care poate lansa şi rachete Reflex). Piesa de bază a fost artileria, fiind prezentate sistemele de artilerie reactivă BM-30 Smerch (cu proiectile reactive de 300 mm având raza de 90 km) şi, alături de sistemele TOS-1, sistemele TOS-2 (pe şasiul tancului Armata), având 24 de rachete cu încărcătură incendiară sau termobarică. La sistemele de artilerie autopropulsată, au fost 2S35 Koalitsiya-SV. Noutatea a constat în sistemul ISDM, de amplasare de la distanţă a minelor (50 de lansatoare de rachete de 122 mm care pot amplasa un câmp de mine la o distanţă de 15 km, Rusia nefiind semnatară a Convenţiei de la Ottawa). Dintre sistemele ICBM, a fost prezentat RS-24 Yars, noutatea constând în escorta acestuia, sistemul de distrugere a minelor cu microunde Listva (mergând în faţa lansatorului Yars, acesta creează o cale sigură de deplasare). Dintre sistemele de rachete tactice, a fost prezentat Iskander M (acestea putând fi chiar SSC-8, „Kalibr pe uscat”). La sisteme de apărare antiaeriană, alături de cele cunoscute, S-400, S-350, Buk-M3, TOR-M2 şi, mai puţin mediatizat după eşecul din Libia, Pantsir-SM/S/SA, a fost prezentat sistemul 2S28 (un tun de 57mm cu tragere rapidă, ideal pentru apărarea împotriva dronelor, amplasat pe BMP-3). Au lipsit dronele sau roboţii. La forţele navale, a fost prezentat sistemul Bal. La forţele aeriene, am avut obişnuita prezentare a elicopterelor de transport şi atac, a bombardierelor strategice, Tu-160,  Tu-95 şi Tu-22M3M, a avioanelor de transport şi a celor de realimentare în aer, a avioanelor de vânătoare „aproape stealth” Su-57 şi a „calului de bătaie” Su-30SM/Su-35, precum şi a modernizărilor MiG-29 MST, Su-24M şi MiG-31K („purtătorul de Kindjal”). Noutatea a fost A-50U (modernizarea lui A-50, AWACS-ul rusesc).  

Politic, parada şi-a atins, parţial, rezultatul, prezenţi fiind lideri din statele aliate sau prietene Rusiei (din partea Indiei şi Chinei, miniştrii apărării). Discursul preşedintelui Putin a fost axat pe memoria istorică, fiind relativ reţinut faţă de Vest (Kremlinul caută reactivarea dialogului între „cei mari”, membrii permanenţi ai CS al ONU), dar contextul acestuia fusese construit anterior, prin „scoaterea cu faţă curată a lui Stalin” (trecerea sub tăcere a pactului Ribbentrop-Molotov, Vestul fiind vinovat de toate). Parada Victoriei şi-a adus contribuţia sa la pregătirea referendumului de schimbare a Constituţiei, alături de o serie de măsuri economice promovate de către Kremlin (taxarea celor bogaţi, ajutorarea defavorizaţilor, lansarea de programe economice). Foarte probabil, referendumul va trece, şi pentru că schimbările constituţionale sunt „la pachet”: politice (întărirea rolului preşedintelui şi resetarea numărului de candidaturi ale lui Vladimir Putin), sociale şi identitare. De remarcat, printre schimbări se numără şi prevalenţa legislaţiei naţionale faţă de cea internaţională (necesară Kremlinului în actualul context, în care se acumulează acuzaţii de crime de război şi alte acte ilegale: procuratura germană a acuzat, oficial, statul rus pentru comandarea unei crime pe teritoriul german).

Comemorarea trecutului, aşa cum a fost, cu bune şi cu rele (URSS a contribuit esenţial la înfrângerea nazismului, dar nu a adus libertate, ci, din contră, a adus cea mai dură dictatură din istoria Europei de Est) este folosită de Kremlin în scopuri politice, confruntat fiind cu un viitor nesigur, rezultat al propriilor acţiuni. O lecţie a istoriei este că sacrificiul înaintaşilor trebuie să fie respectat, dar nu folosit politic, toţi fiind datori să tratăm faptele istorice obiectiv, admirându-le pe cele bune şi scuzându-ne pentru cele rele. Kremlinul fiind izolat extern (viitoarea vizită a preşedintelui Macron nu va schimba esenţa problemei), iar modelul putinist confruntându-se cu serioase probleme interne, economice, sociale şi politice, să sperăm că stabilitatea va învinge, iar apetitul acestuia pentru agresiuni armate şi subminarea democraţiilor occidentale va scădea. Asta, cu atât mai mult cu cât, în realitate, nici un stat occidental nu are nici cea mai mică intenţie de a agresa sau de a afecta interesele legale şi legitime ale Rusiei, întreaga mobilizare rusă împotriva adversarului, identificat ca fiind Vestul, fiind lipsită de obiect. 

IV. UE/CHINA. Reuniunea liderilor europeni şi chinezi.

Obiectivul celui de-al 22-lea summit (video) UE-China (22.06) a fost de a reduce tensiunile şi de găsire a unui teren comun, dar lipsa unei declaraţii finale arată că s-au realizat prea puţine progrese. „Deceniile de miere” par să se fi încheiat: UE nu mai acceptă promisiuni neonorate, iar China devine din ce în ce mai necooperantă pe măsură ce europenii spun lucrurilor pe nume, în timp ce divergenţele pe multiple planuri cresc.

În lipsa unei declaraţii comune a summit-ului, declaraţia de presă europeană este edificatoare, în aceasta menţionându-se: 1) cooperarea cu China este o oportunitate şi o necesitate, chiar dacă nu se împărtăşesc aceleaşi valori, sisteme politice sau abordări faţă de multilateralism; 2) UE va aborda relaţiile cu China realist, apărând valorile şi interesele sale; 3) necesitatea implementării măsurilor asumate la summit-ul din 2019 şi obţinerea de progrese în finalizarea acordului comprehensiv de investiţii UE-China; 4) cooperarea în domeniul încălzirii globale prin îndeplinirea promisiunilor privind reducerea emisiilor; 5) digitalizarea nu trebuie să afecteze drepturile şi libertăţile; 6) au fost ridicate problemele deosebite din domeniul securităţii cibernetice şi dezinformării; 7) UE a cerut Chinei să îşi asume o mai mare responsabilitate în soluţionarea problemelor globale, în baza sistemului internaţional de norme; 8) cooperarea în problema coronavirus; 9) au fost discutate situaţiile din Afganistan, peninsula coreeană şi Iran (acordul nuclear); 10) s-a exprimat îngrijorarea legată de impunerea legii securităţii naţionale chineze în Hong Kong, tratamentul aplicat minorităţilor în Xinjiang şi Tibet, precum şi problema apărării drepturilor omului (cu reluarea dialogului bilateral privind acestea).  

Summit-ul între liderii europeni (Charles Michel, Ursula von der Leyen şi Josep Borrell) şi prim ministrul chinez, Li Keqiang, cu participarea preşedintelui Xi Jinping, a avut loc în contextul creşterii divergenţelor în domeniul comercial, investiţional, cel al drepturilor omului şi al securităţii naţionale (atacuri cibernetice, propaganda ostilă şi dezinformare, în contextul crizei coronavirus). UE a devenit tot mai îngrijorată faţă de agresivitatea Chinei, apărând tensiuni generate de iniţierea taxării firmelor chinezeşti (pentru început, capacităţi de producţie chinezeşti localizate în Egipt). De asemenea, Parlamentul European votase o rezoluţie împotriva aplicării legii securităţii chineze în Hong Kong, cerând Comisiei Europene şi statelor membre să ia măsuri, inclusiv acuzarea Chinei la Curtea Internaţională de Justiţie. 

Summit-ul a avut rezultate modeste în atingerea obiectivului de negociere a acordului comercial şi de investiţii, europenii dorind soluţionarea problemei subvenţiilor de stat acordate de China firmelor sale, problema transferului de tehnologie, precum şi oferirea de către China de oportunităţi egale firmelor europene. Acest obiectiv nu a fost atins, el fiind din ce în ce mai greu de realizat, în condiţiile în care statul chinez îşi consolidează controlul asupra economiei şi devine din ce în ce mai combativ faţă de puterile occidentale (pe măsură ce europenii renunţă la tonul diplomatic, spunând lucrurilor pe nume, ei se lovesc de o adversitate din ce în ce mai vizibilă). Promisiunile chineze că se vor crea şanse egale de competiţie pentru firmele europene au rămas neimplementate, iar diferenţele politice au crescut (reprimarea uigurilor, legea securităţii în Hong Kong). Deşi europenii vor păstra o abordare diplomatică, evitând calea confruntaţională (urmată de SUA, care, prin Mike Pompeo le-a transmis europenilor că este singura eficientă), relaţiile dintre UE şi China au intrat în faza realismului şi distanţării, existând puţine şanse ca Beijing să îşi schimbe comportamentul, iar europenii nu mai sunt în poziţia în care să poată tolera un asemenea comportament. Preşedinţia germană va fi cea care va marca curs viitor al acestor relaţii.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 29.06 - 05.07.2020.  

● SUA/NATO. Vizita ministrului apărării american la Bruxelles a avut ca obiectiv implementarea deciziilor luate la recenta reuniune a miniştrilor apărării NATO. Vom vedea, în curând, cum vor arăta acestea, de la răspunsul la SSC-8 la retragerea din Afganistan.

● SUA. O carte cât o criză. Într-o Americă prinsă în vâltoarea unor tensiuni sociale mari, cartea lui John Bolton despre perioada petrecută la Casa Albă ridică semne de întrebare privind preşedintele Trump şi politica externă a acestuia. Chiar dacă lăsăm loc unor îndoieli privind obiectivitatea lui John Bolton, tot rămâne destul de reflectat asupra unor reale pericole. Cartea trebuie citită, fie şi pentru a înţelege cum se face, în prezent, politica mare.

● POLONIA. Alegerile prezidenţiale de astăzi s-ar putea să ducă la un tur doi, Andrzej Duda, actualul preşedinte din partea conservatorilor, neavând şanse mari să obţină victoria din primul tur, chiar şi după vizita făcută la Casa Albă. Cu această ocazie, preşedintele Trump a confirmat că o parte din trupele care vor fi retrase din Germania vor ajunge în Polonia, iar Duda a avertizat asupra pericolului prezentat de reducerea prezenţei militare americane în Europa. Conservatorii polonezi s-ar putea să aibă probleme electorale, consecinţă a nerespectării democraţiei (acuză adusă chiar şi de Lech Wałęsa).  

● R. MOLDOVA. Maia Sandu a refuzat discuţiile cu Igor Dodon legate de o posibilă cooperare politică. Acesta, întors de la Moscova, a readus în discuţie împrumutul rusesc, de care are nevoie atât pentru a răspunde cererilor Moscovei, cât şi pentru a avea un sprijin financiar la viitoarele alegeri prezidenţiale şi (anticipat) parlamentare. Guvernul lui Dodon este paralizat, probabil, urmând să o ducă tot aşa până la alegeri. Însă, nu sunt bani, aşa că nici soluţiile surpriză (având ca obiectiv obţinerea unor bani europeni) nu pot fi excluse.  

● BELARUS. Dictatorul Lukaşenko are probleme. Deşi şi-a arestat contracandidaţii, acuzând Rusia şi Polonia de implicare, situaţia sa se complică, o victorie la alegerile prezidenţiale urmând să fie obţinută cu preţul unei destabilizări politice. Interesant, în timp ce Vestul, din considerente geopolitice, ar tolera dictatorul, dar nu şi dictatura, Rusia iubeşte dictatura, dar nu mai vrea dictatorul.

● UCRAINA/UNGARIA. Cei doi miniştrii de externe au decis că întâlnirea dintre liderii celor două ţări, la care să se rezolve problemele bilaterale, să fie condiţionată de progresele realizate în problema legii învăţământului minorităţilor. Ar fi bine ca să intervină o detensionare între cele două ţări vecine nouă.

● LIBIA/EGIPT/SUA/FRANŢA. La limita dintre război şi pace. Ambele părţi îşi consolidează dispozitivul militar, dar nu s-a trecut linia roşie, ofensivă militară la Sirte (deşi mercenarii ruşi au ocupat un câmp de extracţie a petrolului). Egiptul şi-a anunţat decizia de a interveni dacă Turcia trece la ofensivă, cerând retragerea tuturor forţelor străine. Germania, Italia şi Franţa au făcut un apel la negocieri. SUA mediază, dar nu se implică atât de mult pe cât ar dori Turcia, pe care nu o sprijină în problema ZEE. Tensiunile dintre Franţa şi Turcia au crescut până la nivelul la care Parisul a cerut discutarea, în cadrul UE, a dosarului Turcia „fără tabuuri”, iar preşedintele Macron a revenit la nefericita formulare „NATO în moarte clinică”, deşi la NATO se analizează incidentul naval turco-francez. Pe fondul vizitei lui Josep Borrell în regiune, problema ZEE dintre Turcia şi Cipru, respectiv Grecia a ocupat prim planul, ministrul apărării grec declarând că ţara sa este pregătită pentru orice situaţie.