MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (22 – 28.04.2019)

I. UCRAINA. Volodimir Zelenski a fost ales preşedinte.

II. RUSIA. Acordarea cetăţeniei ruse în regiunile separatiste.

III. FRANŢA. Macron continuă reforma liberală.

IV. CHINA. Summit-ul „Belt and Road”.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 29 – 05.05.2019.

I. UCRAINA. Volodimir Zelenski a fost ales preşedinte.

Volodimir Zelenski a fost ales preşedinte al Ucrainei, dar presiunile asupra sa au început încă înainte să preia, oficial, funcţia. În timp ce elita oligarhică este pregătită să îşi apere puterea prin orice mijloace, Rusia a escaladat, deja, prin facilitarea acordării cetăţeniei ruse locuitorilor din regiunile separatiste. Astfel, Volodimir Zelenski pierde principalul avantaj, deschiderea şi poziţia moderată, deşi neclară, fiind obligat să ia decizii care diminuează din poziţia de unificator pe care dorea să o joace în plan intern şi pe cea de pacificator moderat în soluţionarea conflictului cu Rusia.

Volodimir Zelenski a câştigat  alegerile prezidenţiale din Ucraina (21.04). El a obţinut 73,2% din voturi, în timp ce Petro Poroşenko a avut numai 24,4%. Alegerile au fost considerate ca fiind, în general, libere şi corecte. Victoria sa a fost văzută ca o respingere de către electorat a actualei elite politice responsabilă de corupţia endemică, problemele economice şi nesoluţionarea conflictului cu Rusia. Participarea la vot a fost una semnificativă, de 62%, conferind lui Zelenski legitimitatea necesară.

Poroşenko şi-a recunoscut înfrângerea, permiţând astfel transferul puterii fără probleme, aceasta fiind, până în prezent, singura mare realizare democratică din Ucraina. Sau aşa părea, pentru că a apărut, deja, prima problemă. Zelenski a declarat (25.04) că, prin întârzierea anunţării oficiale a rezultatelor alegerilor de către Comisia Electorală, este împiedicat să dizolve Parlamentul şi să anunţe alegeri anticipate.

Organizarea de alegeri anticipate este strict necesară lui Zelenski pentru a putea să îşi impună agenda. În acest moment, el nu are nici o forţă politică în Parlament, având nevoie de organizarea rapidă de alegeri parlametare care să îi asigure o majoritate în Parlament şi formarea guvernului. Numai aşa, el ar putea să implementeze reformele necesare, în lipsa acesteia având o putere limitată. Acum, şansele lui Zelenski pentru o victorie în eventuale alegeri parlamentare sunt mari, pe fondul entuziasmului produs de schimbare, ele diminuându-se pe măsură ce timpul trece, fiind, probabil, mult mai reduse dacă se aşteaptă până la alegerile legislative din octombrie. Zelenski ar trebui să fie numit, oficial, preşedinte înainte de 27 mai pentru a putea anunţa alegeri anticipate, legea interzicând dizolvarea Parlamentului şi organizarea de alegeri anticipate cu şase luni înainte de alegerile programate (în octombrie).

Aceasta este prima mare întrebare: va împiedica actuala putere şansa lui Zelenski la schimbare printr-o simplă chichiţă organizatorică, Comisia Electorală amânând nepermis de mult anunţarea oficială a rezultatelor? “Patriotismul” afişat de forţele politice la putere ar trebui să le oblige să respecte legea pentru ca Ucraina să aibă o şansă cu Zelenski, dar, oare, când a pus cleptocraţia oligarhică interesele Ucrainei înaintea intereselor sale, mai ales pentru un preşedinte care se afirmă a fi  „un simplu cetăţean care este aici pentru a distruge sistemul”. Probabil, presiunile occidentale vor obliga puterea actuală să se abţină de la un asemenea abuz.

Puterea actuală a mai făcut ceva, lăsându-i o moştenire cât mai grea lui Zelenski prin votarea legii privind limba de stat. Parlamentul ucrainean a adoptat (25.04) legea privind acordarea limbii ucrainene statutul de unică limbă de stat, aceasta devenind obligatorie pentru toate instituţiile publice. Legea îi obligă pe toţi cetăţenii să cunoască limba ucraineană, toate persoanele din sectorul public, de la funcţionarii publici la doctori şi profesori fiind obligate să o folosească la locul de muncă. Foarte probabil, Petro Poroşenko, încă preşedinte, o va semna, această lege fiind una promovată de el în procesul de consolidare a identităţii naţionale. Rusia a reacţionat imediat, catalogând legea ca divizând societatea şi fiind discriminatorie la adresa vorbitorilor de limbă rusă.

Pe de o parte, adoptarea limbii ucrainene ca limbă de stat, privând limba rusă de rolul pe care îl joacă în societatea ucraineană, pare un gest firesc în consolidarea identităţii naţionale, mai ales în contextul în care Rusia s-a folosit, în agresiunea sa deschisă sau mascată la adresa Ucrainei, de acest lucru. Pe de altă parte, însă, legea este una care forţează lucrurile, mărind tensiunile din societate şi oferind un argument Rusiei în narativul său privind persecutarea minorităţii rusofone. Este evident faptul că o parte însemnată a societăţii, mai ales din sud şi est, va fi foarte nemulţumită de aceste măsuri, dar puterea actuală nu este interesată în ţinerea sub control a nemulţumirilor, ci de impunerea punctului său de vedere, mai ales că nu o costă nimic, problemele complicate generate de implementarea ei picând în sarcina viitorului preşedinte. O victimă colaterală este minoritatea românească din Ucraina, care, şi aşa, nu are o situaţie de invidiat.

Efectul major imediat constă în sabotarea lui Zelenski, poziţia moderată, dar şi neclară a acestuia, cea care îi conferea rolul de unificator, fiind subminată prin această mişcare. Zelenski a reacţionat indignat la această manevră a puterii actuale, dar nu poate face prea mult pentru a atenua efectele negative ale acesteia asupra societăţii, fapt care îi îngreunează sarcina dificilă de a găsi un drum spre consolidarea identităţii naţionale fără însă să o divizeze în ucraineni şi rusofoni (el se pronunţă pentru măsuri de promovare, nu de impunere, a limbii ucrainene). Cu o asemenea moştenire,  misiunea lui Zelenski va fi din ce în ce mai grea.

La aceste măsuri, se adaugă latura populistă, promovată atât de Zelenski, cât şi de tabăra lui Poroşenko (care şi-a anunţat intenţia de a juca, în continuare, un rol politic important). Ambele tabere au anunţat amânarea creşterii preţului la gaz, măsură cerută de FMI pentru ca acordul prin care Ucraina este ţinută pe linia de plutire cu împrumuturi să rămână în vigoare. Acordul este vital pentru Ucraina, mai ales că situaţia sa economică se va înrăutăţi după ce Rusia o va elimina, din 2020, ca ţară de tranzit pentru gazul său.

Se conturează o strategie a forţelor oligarhice din Ucraina, cele care au recapturat puterea după căderea oligarhilor pro-ruşi ai lui Ianukovici, de complicare a situaţiei până la nivelul la care Zelenski nu va putea face nimic din poziţia sa moderată, dar şi neclară. Acesta avea, oricum, propriile probleme generate din faptul că nu are o platformă politică, nu are un partid politic care să îl sprijine şi care să îi asigure controlul legislativului şi executivului şi nici o strategie clară. Misiunea găsirii unei soluţii acceptabile în generarea unui sistem politic funcţional care să înlăture sistemul oligarhic actual şi care să aducă şi soluţionarea problemelor economice devine din ce în ce mai grea, dacă nu imposibilă, mai ales că la aceste probleme interne se adaugă presiunea Rusiei.

Oricât de mare va fi ajutorul occidental (în pofida felicitărilor şi încurajărilor adresate de liderii occidentali lui Zelenski, acesta nu va fi mare, mai ales la capitolul economic, pentru că nimeni nu poate subvenţiona la nesfârşit o „gaură neagră” cum este Ucraina în lipsa unei democraţii funcţionale şi a unor reforme economice), această dublă presiune, internă şi rusă, se aplică unui preşedinte care nu ştie prea bine cum să obţină ceea ce vrea - pace, dreptate şi pâine pentru toţi, obiectiv generos, dar ţinând de domeniul idealului, nu al realităţii. Mai ales că Moscova îşi urmează consecvent strategia într-o problemă în care nu trebuie să cedeze nimic, Ucraina, dacă vrea să aibă succes în politica sa externă, de recuperare a sferei de influenţă în spaţiul post-sovietic, dar şi pentru a avea asigurată stabilitatea internă. 

II. RUSIA. Acordarea cetăţeniei ruse în regiunile separatiste.

Reacţia iniţială a Rusiei la alegerea lui Zelenski a fost una reţinută, considerând că este prea devreme ca să decidă dacă va putea lucra eficient cu acesta. Dar Moscova a acţionat rapid, publicând decretul care uşurează acordarea cetăţeniei ruse locuitorilor din regiunile separatiste.

Decretul adoptat de Kremlin (24.04) uşurează acordarea cetăţeniei ruse celor 3,7 milioane de locuitori din regiunile separatiste, Donetsk şi Lugansk. La numai trei zile după victoria lui Zelenski, Rusia l-a pus pe acesta în faţa unui prim test, deşi Vladimir Putin a declarat că „nu avem intenţia de a crea probleme noii conduceri ucrainene”.

Ucraina a cerut locuitorilor din regiunile separatiste să nu solicite cetăţenia rusă şi a apelat la comunitatea internaţională, inclusiv la ONU, pentru a protesta. Reacţia occidentală a fost cea aşteptată, SUA, UE, statele europene, în general, protestând faţă de această măsură prin care se încalcă dreptul internaţional (Rusia acordând locuitorilor unei regiuni secesioniste, de facto, ocupate de către ea, cetăţenia).

Rusia a răspuns prin compararea cu alte situaţii considerate de ea similare, preşedintele Putin întrebând de ce atâta indignare în acest caz, de vreme ce nu a existat nicio reacţie în „situaţii similare”, precum acordarea cetăţeniei poloneze, ungare şi române cetăţenilor altor state.

Poziţia rusă poate fi uşor demontată: 1) regiunile separatiste sunt teritorii ucrainene, stat care nu acceptă dubla cetăţenie; 2) regiunea este una separatistă, de facto ocupată de Rusia (ce greşeală a făcut Vestul acceptând narativul rus că acolo avem „tractorişti luptători”, nu trupele ruse şi cele paramilitare create de ea!), rezultat al unei agresiuni armate ruse şi reprezintă, de fapt, o încălcare a dreptului internaţional. Prin această măsură, ocupantul anexează de facto acest teritoriu, fără să o recunoască deschis; 3) cazurile prezentate de V.Putin au fost măsuri paşnice, în acord cu legile statului vizat, care nu au modificat situaţia de jure a relaţiilor dintre aceste state (nu a avut loc nici o anexare de teritoriu sau agresiune armată şi nu există perspectiva folosirii în acest sens); 4) în cazul României, cetăţenia nu a fost acordată pe criterii etnice, ci istorice – toţi foştii cetăţeni ai României au dreptul la cetăţenia sa, mai ales că aduce avantajul unui „paşaport european”. Astfel, primii ruşi cetăţeni europeni sunt ... cei din Republica Moldova care au primit cetăţenia română. Există destule alte argumente privind deosebirea uriaşă între acordarea cetăţeniei pentru a ajuta şi cea acordată pentru a ocupa un teritoriu. 

Prin această măsură, luată în perioada în care Kievul nu s-a dezmeticit după victoria lui Zelenski, Rusia pregăteşte terenul pentru viitoarele negocieri, consolidând regiunile separatiste şi legăturile acestora cu ea. Foarte probabil, locuitorii din regiunile separatiste se vor grăbi să ia cetăţenia rusă, acest fapt aducându-le avantaje mari, de la drepturi materiale la ieşirea din izolare.

De facto, Rusia îşi „legalizează” anexarea acestui teritoriu ucrainean. Astfel, Rusia va vedea teritoriul ca fiind rusesc, atunci când va considera că are nevoie de o asemenea abordare, şi ucrainean, dar locuit de cetăţeni ruşi, în negocierile cu Kievul. Avem un precedent în Transnistria, deşi aici vorbim de o altă situaţie conflictuală, una „îngheţată”[1].

Pentru noul preşedinte, Zelenski, acest decret este un prim semnal că strategia sa de deschiderea faţă de Rusia în negocierea păcii se va lovi de un zid: Kremlinul vrea capitularea Kievului, nu pacea, respectiv soluţionarea conflictului. În acest sens, un semnal de alarmă a apărut deja, V.Putin anunţând că Moscova studiază posibilitatea acordării cetăţeniei ruse tuturor locuitorilor Ucrainei.  

În noua situaţie apărută la Kiev, Moscova a mutat decisiv, această măsură reprezentând un element important în deciderea viitorului regiunilor separatiste: Ucraina nu le va putea recupera decât cu preţul limitării suveranităţi sale, având un control limitat asupra acestei regiuni cu cetăţeni ruşi, dar cedând separatiştilor un rol important la Kiev (acceptând implementarea Acordurilor de la Minsk în termenii Rusiei, singura cale de soluţionare a conflictului acceptabilă pentru Moscova).

Cum era de aşteptat, Ucraina intră într-o perioadă dificilă, Rusia neacordând noului preşedinte nicio şansă de soluţionare rezonabilă a conflictului. Probabil, ceea ce este mai periculos urmează să vină. Mai întâi, însă, Moscova aşteaptă ca Ucraina să piară pe limba ei, un preşedinte novice fiind sabotat de puterea oligarhilor şi a puternicilor zilei din instituţiile statului, aliaţi cu aceştia. 

III. FRANŢA. Macron continuă reforma liberală.

În cadrul unei conferinţe de presă maraton, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a anunţat (25.04) noi măsuri de liberalizare a economiei, respectiv reduceri de taxe, dar şi unele măsuri sociale compensatorii. El a anunţat continuarea măsurilor de liberalizare în pofida opoziţiei manifeste a unor categorii sociale[2], transmiţând francezilor că trebuie să muncească mai mult[3]: „Trebuie să muncim mai mult. Francezii muncesc mult mai puţin decât vecinii lor”. Macron a reafirmat intenţia sa de a continua pe calea reformelor, singura care va asigura „transformarea Franţei”, în pofida mişcării contestatare a „Vestelor Galbene” care afectează societatea şi economia. Totuşi, el a exclus mărirea săptămânii de lucru sau extinderea vârstei de pensionare. Macron a anunţat reduceri de taxe de circa 5 miliarde euro, măsură menită să încurajeze clasa mijlocie întreprinzătoare să relanseze economia, finanţarea noii reduceri urmând să se facă printr-o mai corectă impozitare a anumitor companii.

Macron a propus şi o mai mare participare decizională a electoratului prin relaxarea legislaţiei privind organizarea referendumurilor, probabil, pentru a răspunde acuzaţiilor care i se aduc de detaşare de electorat printr-o conducere favorabile unei elite bogate. El încearcă să recâştige încrederea francezilor, modul abrupt de a îşi exprima părerile şi duritatea cu care a încercat să impună o reformă prea liberală, potrivită mai mult pentru lumea anglo-saxonă, aducându-i o scădere semnificativă în sondaje, la 30% (în creştere, totuşi, de la cotele mult mai scăzute, anterior „marii dezbateri naţionale”). Tocmai pentru a micşoara distanţa dintre elitele bogate şi restul populaţiei, Macron a propus închiderea „fabricii de specialişti ai elitei”, Şcoala Naţională de Administraţie (un simplu act populist, care, probabil, va fi diluat).

Macron continuă o strategie de combinare a măsurilor liberale cu cele sociale, de îndulcire a pastilei, iniţiată în decembrie, la apogeul mişcării protestare „Vestele Galbene” (măsurile sociale luate atunci, adresate, mai ales, celor cu venituri mici, au fost în valoare de 10 miliarde euro). În acest context, el a anunţat că reforma pensiilor va începe în vară, dar a dat asigurări că pensiile reduse vor fi indexate. 

Pe termen scurt, Macron caută să revigoreze mişcarea sa politică, En Marche, care ar putea să înregistreze un rezultat prost la alegerile europene, urmând să fie devansată de extrema dreaptă condusă de Marine Le Pen.

Paradoxal, reuşita lui Macron este mai importantă, în acest moment, în plan european, decât naţional, de vreme ce alegerile europene bat la uşă. Victoria mişcării En Marche este strict necesară pentru ca în viitorul parlament european proeuropenii din spectrul politic normal (de la stânga social-democrată la dreapta conservatoare) să facă faţă populiştilor şi extremiştilor antieuropeni. De asemenea, succesul modelului liberal economic este important nu numai pentru Franţa, alternativa fiind haosul pe care l-ar aduce extrema dreaptă, dar şi pentru întreaga Europă, unde populiştii, cinici sau orbiţi de interesele specifice de moment, îndreaptă statele lor spre criză economică, din Italia până la cele din Est. Mai ales că provocările la adresa UE sunt din ce în ce mai mari, atât cele la adresa securităţii, cât şi cele economice. 

IV. CHINA. Conferinţa „Belt and Road”.

Forumul „Belt and Road” organizat la Beijing (26.04) a oferit ocazia unei evaluări nu numai a acestui proiect economic uriaş (1000 miliarde $), dar şi a impactului politic pe care acesta îl are.

Liderul chinez Xi Jinping s-a folosit de această ocazie pentru a da asigurări că toate aspectele negative privind modul în care acţionează China vor fi îndepărtate.  Xi a promis că vor fi eliminate subvenţiile acordatele firmelor chineze: „vom revizui reglementările nejustificate, subsidiile şi practicile care contravin competiţiei. Vom trata toate firmele în mod egal şi vom asigura un mediu de afaceri bazat pe legile pieţii”. 

La forum au participat liderii din 37 de state, inclusiv liderii Rusiei, Italiei (singurul stat membru G7 prezent la un asemenea nivel) şi Serbiei. Germania şi Franţa au participat la nivel de miniştri, iar SUA nu a trimis reprezentanţi de la Washington.

SUA şi UE au criticat proiectul chinez pentru că îndatorează statele participante[4]. În acest sens, Xi a dat asigurări că „este nevoie să ne asigurăm de sustenabilitatea financiară a tuturor proiectelor”. De asemenea, pentru a combate acuzaţiile privind coruperea elitelor locale pentru a obţine contracte favorabile Chinei, el a dat asigurări că „totul trebuie făcut într-un mod transparent, cu zero toleranţă în faţa corupţiei”.      

Preşedintele rus, Vladimir Putin, a avut numai cuvinte de laudă la adresa proiectelor chineze, semn că, în actuala conjunctură politică, Rusia nu se poate opune acestora, deşi este îngrijorată de viteza cu care China avansează economic în Asia Centrală. 

China, respectiv proiectul său de infrastructură „Belt and Road”, reprezintă provocarea economică cea mai mare a viitorului apropiat, implicând atât pericole, cât şi oportunităţi. Criticile occidentale sunt fundamentate, dar Vestul nu oferă o alternativă economică la proiectul chinez. China a acţionat ca o putere colonială, adaptându-se la „specificul cultural local = elite corupte”, dar efectele sunt deja vizibile şi ea trebuie să dea asigurări că aceste practici vor înceta. Este puţin probabil că ea îşi va ţine aceste promisiuni, având alte preocupări urgente (asigurarea stabilităţii economiei, în condiţiile în care se află în război comercial cu SUA) decât cea de a linişti statele participante la „Belt and Road”. Ca orice provocare, statele europene trebuie să se adapteze şi să găsească un răspuns unitar.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 29 – 05.05. 2019.

● SPANIA. Alegerile parlamentare sunt, poate, cele mai importante din istoria recentă a Spaniei din două considerente: tema principală nu este economia, ci problema catalană şi apariţia extremei drepte, Vox, ca forţă politică importantă. Sondajele de opinie au un grad redus de relevanţă, un sfert din spanioli fiind încă nehotărâţi. Socialiştii sunt în frunte, dar le va fi greu să formeze o majoritate, alături de extrema stângă, Podemos, având nevoie şi de naţionaliştii catalani şi basci, situaţie care nu ar face decât să o repete pe cea anterioară şi să alimenteze criticile extremei drepte că distrug ţara. De asemenea, socialiştii au exclus o coaliţie de centru cu Ciudadanos (centru dreapta). Pe fondul scăderii principalului partid de dreapta, Partidul Popular, implicat în scandaluri de corupţie, o ipotetică coaliţie de dreapta ar implica cooptarea alături de Ciudadanos şi a extremei drepte, Vox, greu de acceptat într-o ţară în care amintirea regimului franchist nu s-a stins. Spania este un avertisment despre ce înseamnă tolerarea separatismului şi pericolul apariţiei extremei drepte care se erijează în apărătoarea naţiunii în faţa acestui pericol.

● REPUBLICA MOLDOVA. Cum era de aşteptat, socialiştii doar au simulat că discută cu ACUM, o alianţă între cele două forţe rămânând de domeniul ipoteticului. Curţii Constituţionale. De remarcat, deşi ascultă cu stricteţe ordinele ce vin de la Moscova, liderul socialist Zenaida Grecianîi a declarat, după întâlnirea cu reprezentantul UE, că „RM are nevoie acută de restabilirea cooperării financiare şi economice cu partenerii externi”, asta însemnând că, deşi Moscova le dictează ce să facă, până şi socialiştii ştiu bine cine dă banii, UE şi SUA. Se merge spre alegeri anticipate, liderul suprem Vladimir Plahotniuc sperând, probabil, într-o victorie mai clară cu care să poată să forţeze continuarea guvernării de către PD de vreme ce ACUM nu acceptă să se sacrifice inutil, iar socialiştii nu au primit aprobarea Kremlinului. 

● SUA – IRAN. Decizia Administraţiei Trump să nu mai continue acordarea de excepţii pentru exportul de petrol iranian către unele state (incluzând India şi Turcia) va avea un impact mare asupra economiei iraniene, punând Teheranul într-o situaţie dificilă. Acesta trebuie să găsească o soluţie, implicând Rusia şi China, varianta închiderii strâmtorii Hormuz fiind doar un element de propagandă. Intrăm în etapa decisivă a tensiunilor iraniano-americane, preşedintele Trump părând decis să rezolve această problemă, deşi nu se întrevede nicio soluţie paşnică. El are, deja, o listă de probleme nerezolvate: dosarul Coreei de Nord s-a complicat după implicarea „prietenului Putin”, la fel ca şi cazul Venezuela.  Numai în problema Afganistanului se pare că s-a făcut un pas înainte după ce SUA, China şi Rusia au ajuns la un acord privind retragerea forţelor străine şi găsirea unei soluţii de către afgani.