MAS SpecialRaport săptămânal: Evenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (21 – 27.10.2019)

Monitorul Apărării şi Securităţii

I. R.MOLDOVA. Primul tur al alegerilor locale. II. RUSIA - TURCIA. Acord între Vladimir Putin şi Recep Erdogan, cu privire la Siria. III. NATO. Reuniunea miniştrilor apărării. IV. RUSIA – SERBIA. Evenimente economice şi militare cu impact politic. V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 28.10 – 03.11. 2019.

Sursă foto: Mediafax

I. R.MOLDOVA. Primul tur al alegerilor locale.

Primul tur al alegerilor locale (20.10) a reflectat, într-o anumită măsură, situaţia politică de ansamblu. După numărul de primării câştigate, Partidul Democrat/PDM este în frunte, urmat de Partidul Socialiştilor/PSRM şi de alianţa pro-europeană ACUM. Bătălia pentru primăria Chişinăului, având cel mai mare impact la nivel politic, se va decide în turul doi, între candidaţii PSRM şi ACUM. Prezenţa la urne a fost de 41,68%.

În 518 localităţi, primarii au fost aleşi din primul tur, iar în alte 380 localităţi va fi organizat al doilea scrutin. PDM a obţinut 191 de primării, PSRM, 124, iar ACUM, 84. În timp ce PDM îşi păstrează o parte importantă din poziţia dominantă pe care a deţinut-o, PSRM rămâne o forţă la nivel local, iar ACUM începe să îşi construiască o bază la acest nivel. În 64 de localităţi, au câştigat candidaţi independenţi.

Dintre partidele mai mici, Partidul Liberal Democrat din Moldova/PLDM a obţinut 26 de primării, Partidul Shor, 13, Partidul Nostru/PPPN, 10, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova/PCRM, 4, Partidul Unităţii Naţionale/PUN, 2, Partidul Politic Popular Românesc, 1, iar Partidul Liberal/PL, 1. În timp ce PLDM mai are relevanţă, unioniştii au dispărut de pe scena politică locală[1]. Pe palierul de stânga, Partidul Shor şi PPPN rup din electoratul PSRM, în timp ce PCRM a devenit irelevant. De remarcat, reprezentantul PPPN a câştigat primăria din Bălţi, iar cel al Partidului Shor, primăria din Orhei.

În turul al doilea s-au calificat 175 de candidaţi din partea PSRM, 173 candidaţi PDM, 167 candidaţi ACUM, 20 candidaţi PPPN, 44 candidaţi PLDM, 16 candidaţi PCRM, 13 candidaţi Partidul Şor şi 84 de independenţi.

La Chişinău, avem o cursă, mai strânsă decât o arată rezultatele, între reprezentantul PSRM, Ion Ceban, cu 40,16% din voturi şi reprezentantul ACUM, Andrei Năstase cu 31,09%. Pe locurile trei şi patru au ieşit candidaţii partidelor unioniste, Dorin Chirtoacă, din partea PL, cu 10,17%, şi Octavian Ţâcu, din partea PUN, cu 4,76%. Deşi ieşit pe locul doi, şansele lui Andrei Năstase sunt mari, având în vedere că Dorin Chirtoacă şi-a anunţat sprijinul necondiţionat pentru acesta, iar Octavian Ţâcu a promis sprijinul în schimbul unei condiţii uşor de îndeplinit de către ACUM (să nu facă alianţă cu PSRM în Consiliul Municipal Chişinău). Rezultatul alegerilor din Chişinău au un impact mare la nivel naţional, având în vedere ponderea demografică şi economică a capitalei.

Turul doi va fi edificator asupra raporturilor dintre cele trei mari partide, principalul indiciu fiind alianţele care se vor face la nivel local în vederea sprijinirii candidaţilor rămaşi în cursă. Deşi elementul local are importanţa sa, modul cum vor acţiona PDM, ACUM şi PSRM este relevant având în vedere că PSRM, forţa politică cu orientări autocratice şi pro-ruse cooperează la nivel guvernamental cu ACUM, deşi această forţă politică are orientarea politică pro-europeană comună cu PDM (în condiţiile în care acest partid a scăpat de Plahotniuc), nu cu PSRM (care, a înghiţit, de nevoie, povestea cu orientarea europeană a RM). Deşi ACUM şi PDM nu vor să o recunoască, date fiind rănile recente (capturarea statului de către Plahotniuc, folosind PDM) ele au mai multe în comun decât au cu PSRM, cu care, de nevoie, cooperează, în prezent, ACUM, aşa cum a cooperat, anterior, şi PDM.

În plus, PDM nu este atât de vinovat cât pare, dat fiind faptul că Plahotniuc nu a fost creatorul, ci doar liderul temporar al „piramidei mafiote de partid şi de stat” din RM (instituţiile statului transformate în fiefuri ale grupurilor de interese). Dovada concludentă este situaţia deosebit de gravă din justiţie, unde reforma încercată de Maia Sandu în vederea reducerii corupţiei se loveşte de zidul mafiei din justiţie. Fireşte, Igor Dodon, având ca obiectiv preluarea, nu distrugerea „piramidei mafiote de partid şi de stat”, se pronunţă pentru găsirea unui compromis. De fapt, Igor Dodon nu vrea decât să preia controlul asupra CSM, aşa cum l-a luat, deja, pe cel asupra Curţii Constituţionale.

Alegerile locale au o relevanţă ridicată în RM, dat fiind faptul că un electorat sărăcit şi nostalgic (prezenţa tinerilor la vot este scăzută) este uşor de manipulat de către cei care deţin puterea locală. PSRM, dar şi PDM, preluând experienţa PCRM, sunt experţi în manipularea electoratului folosind mijloacele oferite de puterea locală. 

Turul doi al alegerilor locale este important, mai ales la Chişinău. El ne va arăta dacă PSRM pune mâna pe capitală sau dacă ACUM păstrează tradiţia pro-europeană a acesteia[2]. La fel de important, ne va arăta dacă PDM rămâne o forţă politică relevantă şi dacă PDM şi ACUM, dincolo de diferenţe, pot recunoaşte că au, totuşi, aceeaşi orientare, una real proeuropeană, chiar dacă din perspective diferite.

În situaţia în care ACUM şi PDM nu realizează acest lucru, perspectiva proeuropeană a RM este compromisă, indiferent de reformele pe care încearcă ACUM să le implementeze, deoarece PSRM rămâne, prin definiţie, o forţă politică antieuropeană şi antidemocratică, Igor Dodon având ca obiectiv readucerea RM în sfera de influenţă a Rusiei, cu el în postura de „lider unic”.

 

II. RUSIA - TURCIA. Acord între Vladimir Putin şi Recep Erdogan, cu privire la Siria.

Acordul încheiat între preşedinţii Erdogan şi Putin a stabilizat situaţia în nordul Siriei cu preţul impunerii intereselor celor două state într-o abordare realistă, dar  cinică. Kurzii sirieni au pierdut şansa de a avea un nucleu statal pe care credeau că au şansa să îl obţină ajutând SUA să înfrângă ISIS, dar sunt mulţumiţi că supravieţuiesc păstrând ceea ce pot negocia cu Rusia şi Damasc. Bashar al-Assad recuperează, fără efort, încă o parte din Siria. Vestul părăseşte această regiune, în derută, fiindcă nu vrea (SUA) sau nu poate (europenii) să îşi asume rolul pe care l-au jucat de decenii, acela de a promova o ordine bazată pe principiile de drept internaţional. De fapt, acordul pecetluieşte nu numai plecarea militară a SUA din Orientul Apropiat, dar şi eliminarea influenţei Vestului în această regiune.

La Soci, după negocieri maraton, Recep Erdogan şi Vladimir Putin au ajuns la un acord (22.10) privind soluţionarea crizei generate de ofensiva trupelor turce şi a formaţiunilor paramilitare pregătite de aceasta în nordul Siriei, împotriva kurzilor sirieni. Acordul prevede încetarea focului, retragerea YPG (formaţiunile militare ale kurzilor sirieni) dintr-o zonă cu lăţimea de 30 km de la frontiera turcă, intrarea în zonă a trupelor ruse şi ale Damascului, precum şi începerea patrulelor mixte ruso-turce într-o zonă lată de 10 km de la frontiera turcă (cu excepţia oraşului Qamishli). Zona cucerită de forţele turce, între Tel Abyad şi Ras al-Ayn, rămâne sub ocupaţie turcă. Zonele de la vest de Eufrat, Manbij şi Tall Rafat, deşi nu sunt prinse în acest aranjament, trebuie să fie şi ele evacuate de către YPG. Acordul are prevederi interpretabile, necesare Turciei (precum menţionarea „luptei împotriva terorismului”, deşi numai Turcia consideră YPG ca fiind formaţiune teroristă), dar şi „împotriva separatismului” (necesară lui Bashar al-Assad pentru a recupera teritoriile pierdute). Rusia a introdus, alături de necesitatea menţinerii integrităţii teritoriale a Siriei (încălcată chiar de Turcia) şi a „unităţii politice” a acestui stat. A fost menţionat şi Acordul de la Astana, care ar urma să fie implementat în noile circumstanţe.

Trupele ruse şi cele ale Damascului au intrat imediat în zona de securitate, Moscova trimiţând în Siria trupe de poliţie militară suplimentare. Kurzii s-au retras în mare parte. Retragerea lor (dar şi stabilizarea situaţiei!) au fost asumate de către … preşedintele Trump, deşi SUA au ieşit complet din ecuaţie. Oricum, preşedintele Trump a profitat de ocazie şi a ridicat sancţiunile impuse Turciei, un semn bun pentru o posibilă depăşire a tensiunii actuale dintre cele două state.

Preşedintele Erdogan a continuat ameninţările la adresa kurzilor sirieni, dar şi la adresa europenilor (va decide, la momentul oportun, trimiterea emigranţilor spre Europa!), probabil, nemulţumit de criticile acestora, de stoparea fondurilor financiare, dar şi de tardiva iniţiativă germană privind o misiune europeană în zona de securitate (de ce nu au făcut-o atunci când SUA au cerut sprijinul?)[3]. Există informaţii că, în zona ocupată, Turcia a început colonizarea cu refugiaţi arabi sirieni.

Preşedinţii rus şi turc au ajuns la o înţelegere care corespunde intereselor lor: eliminarea pericolului kurd, aşa cum este el perceput de Erdogan, respectiv restabilirea controlului lui Bashar al-Assad asupra unei părţi cât mai mare din Siria, aşa cum doreşte Putin.

Deşi unele amănunte ocupă atenţia, precum redislocarea trupelor americane pentru a păzi câmpurile de petrol (de unde, în final, vor fi obligate să plece, datorită contextului general), este de domeniul evidenţei că Vestul s-a autoexclus din ecuaţia siriană. Pentru un Vest divizat şi dezorientat, singura întrebare este care va fi următoarea retragere sau cedare?

Rusia, Turcia şi Iranul fac jocurile. Soluţia pentru Siria va fi implementată în forţă de către aceşti trei jucători, care îşi vor impune interesele. Ea nu va avea baze solide morale, etnice, politice şi economice pentru a asigura un viitor stabilit, dar cine mai este interesat de asta, învingătorii fiind în măsură să se impună. Cât despre poporul sirian … care popor? Cine nu acceptă dominaţia noilor stăpâni devine, automat, terorist şi trebuie să dispară.    

                       

III. NATO. Reuniunea miniştrilor apărării.

Reuniunea miniştrilor apărării din statele membre NATO (24-25.10) a avut ca obiectiv pregătirea întâlnirii şefilor de state NATO, care urmează să aibă loc în decembrie, la Londra. S-a discutat progresul înregistrat spre asumarea unei contribuţii mai mari a statelor membre (cunoscutul „burden sharing”), misiunile şi operaţiile NATO, sprijinul acordat Afganistanului de către Alianţă, precum şi „situaţia din Siria”.

„Elefantul din încăpere” a fost comportamentul Turciei, în condiţiile invaziei militare turce şi a răcirii relaţiilor acestui stat cu aliaţi importanţi din NATO (SUA, Franţa, Germania). De aceea, în spatele întâlnirilor bilaterale şi a declaraţiilor reţinute, întâlnirea a fost una tensionată. SUA şi Franţa au fost, probabil, cei mai duri acuzatori, de vreme ce acestea nu au ezitat să acuze şi public Turcia pentru comportamentul său. Germania a căutat să promoveze ideea unei misiuni, sub egida NATO şi cu mandat ONU, pentru nord-estul Siriei, dar nu a găsit decât un răspuns mai mult decât reţinut. 

În perspectiva întâlnirii de la Londra, teama multora este ca, tocmai la această întâlnire aniversară, să nu apară o reacţie negativă a preşedintelui Trump faţă de contribuţia militară redusă a unor state, mai ales a Germaniei. Este vorba de celebrul, deja, 2% din PIB alocat apărării. Germania, dar şi alte state, au anunţat, anterior, câteva măsuri limitate, care să reducă nemulţumirea americană.

Problema Afganistanului este la fel de importantă, în condiţiile în care SUA caută să îşi retragă trupele de aici. Probabil, aliaţii au dorit să afle ce vor să facă SUA, în vederea planificării unei retrageri coordonate. Această întrebare este justificată, pe fondul declaraţiilor unor oficiali americani privind retragerea a o mie de soldaţi americani şi intenţia de a retrage alte opt mii. Mai sunt şi alte semnale care arată că se pregăteşte ceva şi acolo: vizitele unor înalţi oficiali americani şi relansarea dialogului cu talibanii de către China.

Foarte probabil, întâlnirea a fost dominată de problema comportamentului aliatului turc. Dacă este să ne luăm după declaraţiile anterioare, cei mai critici au fost, probabil, SUA şi Franţa, Germania încercând să păstreze un echilibru între critici şi menţinerea comunicării cu Ankara[4]. Ministrul apărării american, Mark Esper, afirmase, anterior, că operaţiunea militară turcă a fost nejustificată, fiind ultimul semn că Ankara se îndreaptă într-o direcţie greşită.

În pofida tuturor acuzaţiilor aduse Turciei, ideea dominantă este ca apartenenţa Turcia la NATO să nu fie pusă în discuţie. Atât Turcia, cât şi NATO realizează că este mai bine cu Turcia în NATO, decât în afara Alianţei, chiar şi cu acest comportament. O asemenea situaţie, însă, nu înseamnă decât apartenenţa formală, fără încrederea, valorile şi angajamentele care stau la baza Alianţei. Este bine şi aşa, într-o situaţie din ce în ce mai complicată, problema fiind dacă Recep Erdogan aderă la această reţinere reciprocă. Semnalele care vin de la Ankara spun că nu[5].

NATO, care avea, şi aşa, destule griji[6], se află într-un moment delicat, dar răspunsul  nu trebuie să vină de la Alianţă, care nu poate decât să dea dovadă de reţinere şi resemnare cu situaţia apărută, ci de la Ankara.    

          

IV. RUSIA – SERBIA. Evenimente economice şi militare cu impact politic.

Serbia a făcut doi paşi care o îndepărtează de UE şi NATO: unul economic, cu relevanţă politică, semnarea acordului de liber schimb cu Uniunea Economică Euroasiatică, şi unul militar, acceptând dislocarea, fie şi temporară, a unui sistem S400 rus pe teritoriul său.

Primul ministru al Serbiei, Ana Brnabic, aflată în vizită la Moscova, a semnat (25.10) acordul de liber schimb cu Uniunea Economică Euroasiatică, în pofida avertismentelor UE. Acordul înlocuieşte acordurile de liber schimb pe care Serbia le avea cu Rusia, Belarus şi Kazahstan, numai Armenia şi Kirghistan fiind noile state cu care Serbia va avea liber schimb. Economic, acordul are o pondere redusă, având în vedere că schimburile comerciale ale Serbiei cu Rusia reprezintă 10% din total, în timp ce cele cu UE reprezintă 63%, iar investiţiile ruse în Serbia sunt de zece ori mai mici decât cele europene. Politic, însă, acest acord reprezintă o lovitură pentru relaţiile Serbiei cu UE, respectiv pentru obiectivul sârb de integrare europeană.

Acordul a avut o lungă perioadă de pregătire, reflectând ezitarea Belgradului între deschiderea Moscovei şi presiunile UE. În actuala situaţie politică, în care Belgradul este profund dezamăgit de poziţia occidentală faţă de soluţionarea dosarului Kosovo (SUA au cerut Serbiei să recunoască Kosovo, iar UE nu a oferit o soluţie convenabilă, reiniţierea negocierilor trenând), acest pas economic are implicaţii politice mari: Serbia înclină politic mai mult spre Rusia decât spre UE, uniunea în care, totuşi, vrea să se integreze.

Dislocarea unui sistem S400 rusesc în Serbia[7], fie şi temporar, în cadrul exerciţiului ”Scutul Slav 2019”, reprezintă o mişcare militară cu implicaţii politico-militare mari: Serbia permite Rusiei „să întoarcă” întreg dispozitivul de apărare antiaeriană al NATO. Sistemul de apărare antiaeriană S400 are raza de aproape 400 km, acoperind spaţiile aeriene ale tuturor statelor NATO vecine. Chiar dacă Serbia a prezentat dislocarea S400 ca fiind parte a unui exerciţiu de apărare antiaeriană, prin definiţie defensiv, acesta este un element al sistemului A2AD prin care Rusia ameninţă supremaţia aeriană NATO în propriul său spaţiu aerian. 

De altfel, au fost multe elemente ciudate: dislocarea S400 a fost anunţată de către partea rusă la aproape 48 de ore de la dislocare (probabil, şi pentru a împiedica interzicerea zborurilor avioanelor care îl transporta prin spaţiul aerian NATO); dislocarea a fost prezentată ca făcând parte din a doua fază a exerciţiului ”Scutul Slav 2019”. Prima fază a exerciţiului a avut loc în Rusia, dar, atunci, nu s-a vorbit de o a doua fază cu S400 în Serbia; Serbia a insistat pe dislocarea sistemului cu rază scurtă Pantsir-S (care, aflăm acum, a fost cumpărat de Serbia), dar acest fapt este irelevant, de vreme ce Pantsir-S este un sistem independent, în timp ce S400 are nevoie de un sistem Pantsir-S (pentru a îi asigura apărarea apropiată).

Toate acestea conduc spre ipoteza că dislocarea S400 a fost gândită pentru a asigura surpriza strategică, atât de dragă Kremlinului, iar Belgradul a fost obligat să intre în acest joc. Probabil, pentru preşedintele Vucici este din ce în ce mai greu să refuze cererile Moscovei, bine prins în „îmbrăţişarea Moscovei” şi dezamăgit de SUA şi UE. De altfel, Moscova a oferit destule „cadouri” Serbiei, sub formă de echipament militar modern sau mai puţin modern, libertatea de manevră a Belgradului în probleme de cooperare politico-militară restrângându-se.

Marea întrebare pe care trebuie să şi-o pună Serbia este dacă a meritat să accepte această dislocare ordonată de Moscova, care căută să surprindă NATO, măsura având implicaţii mari: este răspunsul rus la măsurile de consolidare ale apărării Alianţei, inclusiv la cele privind un răspuns aerian la încetarea INF (prin bombardiere cu rachete de croazieră ALCM)[8].

 

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 28.10 – 03.11. 2019.

MAREA BRITANIE. Deşi a reuşit să obţină un vot pozitiv privind noul acord cu UE, Boris Johnson este obligat să solicite o nouă amânare, Parlament refuzând să accepte un calendar urgent de aprobare a pachetului de legi legate de acesta. Până şi UE ezită, deşi, probabil, va acorda un nou termen, în timp ce Boris Johnson se gândeşte la alegeri anticipate. Urmează să vedem dacă data Brexit este 31.10.2019 sau, mai probabil, ianuarie 2020.              

ISRAEL. După eşecul lui Benjamin Netanzahu, Biny Gantz a fost însărcinat cu formarea noului guvern. El are şanse reduse să o facă, neavând asigurată majoritatea decât dacă ar forma o alianţă cu Avigdor Lieberman şi ar avea sprijinul partidelor arabe, situaţie caracterizată chiar de Lieberman ca fiind absurdă. Practic, Biny Gantz are nevoie de obţinerea sprijinului unor deputaţi de la Likud, situaţie la fel de puţin probabilă. Există, însă, o necunoscută: acuzarea oficială a lui Benjamin Netanyahu. Altfel, urmează, din nou, alegeri.  

SUA. Deşi „boicotate” de către Casa Albă, audierile continuă în comisia Camerei Reprezentanţilor, apărând acuzaţii noi, grave, dar contestabile, la adresa preşedintelui Trump. Totul se reduce la întrebarea dacă preşedintele Trump a folosit politica faţă de Ucraina la schimb cu declanşarea unei anchete în privinţa fiului lui Joe Biden. Avem „quid pro quo” sau nu? Democraţii sunt, încă, departe de a demonstra acest lucru, dar fac progrese. Preşedintele Trump, preocupat serios de ancheta privind impeachement-ul, abia mai are timp pentru o „sincopă” de tipul celei privind retragerea trupelor americane din Siria. Întrebarea aliaţilor SUA este simplă: unde va avea loc următoare „sincopă”?


[1] Doar la Chişinău mai avem o firavă prezenţă a unioniştilor: Dorin Chirtoacă a obţinut 10% din voturi.  

[2] Deşi se neagă, votul rămâne geopolitic. Chişinău a fost principala localitate unde URSS a adus specialişti ruşi în locul elitei româneşti pe care o exterminase. Numai includerea electorală a votanţilor din suburbii în cadrul municipiul Chişinău dă o şansă candidatului pro-european. Să ne amintim că în înregistrarea în care Igor Dodon îi cerea lui Vlad Plahotniuc să semneze un nou plan Kozak de federalizare, el insista şi pe scoaterea suburbiilor din cadrul municipiului Chişinău.

[3] Şansele acesteia sunt reduse, SUA arătându-şi numai sprijinul politic. Misiunea ar servi mai mult intereselor Rusiei, aceasta urmând să extragă avantaje din partea Germaniei, de la recunoaşterea lui Bashar, până la fondurile financiare necesare reconstrucţiei. În plus, ea este dictată doar de o atitudine morală, fără un obiectiv politic care să-i dea sens. Cu mici excepţii (Franţa, Danemarca), europenii nu s-au grăbit să se implice. NATO s-a arătat reticent, menţionându-se şi necesitatea unui mandat ONU. Oricum, Rusia anunţase, deja, că nu acceptă o misiune NATO. Ideea nu are nici măcar sprijinul tuturor forţelor politice germane, surprinzând prin curajul politic al ministrului apărării german de a promova o asemenea idee. Chiar dacă are, cu siguranţă, sprijinul cancelarului, trebuie curaj ca să propui o asemenea misiune, fiind o noutate pentru Germania să îşi asume astefel de responsabilităţi.   

[4] La întâlnirea (26.10) ministrului de externe turc Mevlut Cavusoglu cu omologul său german, Heiko Maas, acesta a asigurat că nu vor fi încălcate drepturile omului şi se va asigura sprijin umanitar, dar a respins, ca fiind nerealistă, propunerea germană a unei misiuni cu mandat ONU în nordul Siriei.

[5] Discuţia legată de armele nucleare devine din ce în ce mai periculoasă. În timp ce discuţiile publice despre retragerea armelor nucleare americane de la Incirlik sunt din ce în ce mai aprinse, şi ştim că nu iese foc fără fum, preşedintele Erdogan întreabă, public, de ce Turcia nu ar avea dreptul la arma nucleară. 

[6] SUA au început exerciţiile de dislocare peste ocean a trupelor sale, reeditare, la o scară mai mică, a exerciţiilor din timpul „războiului rece”. În contextul actual, al „lăsării de izbelişte” a kurzilor sirieni,  sosirea a 500 de militari americani într-un stat baltic a fost echivalentă cu reasigurarea aliaţilor că SUA îşi îndeplinesc responsabilităţile asumate. Pe alt plan, cel al situaţiei post INF în Europa, bombardierele strategice B 52 au efectuat zboruri deasupra Mării Baltice şi Mării Negre. Zborul B 52 de deasupra Mării Negre a fost interceptat de avioane Su 27 decolate din Crimeea. De remarcat, SUA au anunţat acest zbor în contextul cooperării cu statele aliate şi prietene din regiune, „România, Ucraina şi Georgia”. Într-o asemenea misiune delicată, doar România este stat membru NATO la Marea Neagră?   

[7] Dislocarea sistemului S400 este prezentată, în detaliu, de un alt articol MAS.

[8] Fireşte, apar multe probleme şi întrebări. În imagini, nu apare decât radarul de conducere a focului a sistemului S400, apărând întrebarea cu ce staţie radar de descoperire a lucrat acesta. A fost, oare, integrat S400 în sistemul de apărare antiaeriană sârb sau a acţionat independent? Sunt întrebări la care, militar, trebuie să găsească răspunsul NATO, dar, politico-militar, ele vor da de cap ... Belgradului!