MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (21-27.09.2020)

I.  UNIUNEA EUROPEANĂ. Reuniunea miniştrilor de externe.

La reuniunea la care urma să se ia decizii importante privind sancţiunile, nu s-a întâmplat nimic din cauza blocajului cipriot, dar şi a existenţei altor diferenţe. Luarea deciziilor a fost transferată către liderii statelor europene, dar şi reuniunea acestora a fost, convenabil, amânată (motivul fiind izolarea coronavirus a lui Charles Michel). În pofida încercării de a arăta fermitate şi unitate, europenii nu au reuşit să-şi concretizeze ameninţările privind sancţiuni la adresa liderilor din Belarus, Turcia şi Rusia, un fapt negativ, dar având şi câteva aspecte pozitive (în cazul Turciei, lăsând deschisă calea spre negocieri). În fiecare din aceste cazuri, există aspecte particulare, care trebuie abordate adecvat, blocajul cipriot fiind doar vârful aisbergului (condiţionarea sancţiunilor împotriva dictatorului belorus de cele împotriva preşedintelui turc indicând punctul slab al sistemului decizional european, unanimitate, cât şi dificultatea ajutării, la nivelul întregii UE, a Ciprului). Oricum, dictatorul din Belarus nu mai este recunoscut de UE ca preşedinte al ţării, iar Kremlinul nu va scăpa nesancţionat pentru cazul Navalnîi. Cât despre Turcia, revenirea acesteia la masa negocierilor arată că preşedintele Erdogan a înţeles puterea europenilor, fie ea doar soft. În acest context, se remarcă iniţiativa României, declaraţia privind Belarus a preşedinţilor a trei state din prima linie (alături de Polonia şi Lituania, direct interesate), precum şi scrisoarea către Josep Borrell privind cazul Navalnîi, celor trei adăugându-se Estonia şi Danemarca. Acesta reprezintă un pas important, care ne scoate din pasivitatea cunoscută, servind bine unei strategii de colaborare principială între statele din prima linie în faţa ameninţării comune[i] şi fiind destul de apropiată de poziţia marilor europeni (deşi, în cazul Belarusului, abordarea polonezo-lituaniană nu are mari şanse de succes la nivel european). Însă, devenind jucători activi cu o asemenea abordare curajoasă, putem provoca o reacţie rusă, chiar şi în cazul în care iniţiativa nu se va concretiza în decizii la nivel european. De aici, necesitatea sincronizării acestui demers cu progrese semnificative în alte planuri (politic, militar şi economico-social).  

Problemele discutate de miniştrii de externe europeni în cadrul Foreign Affairs Council/FAC (21.09) au fost Belarus, Libia, relaţiile cu Uniunea Africană, precum şi Venezuela, dar o altă problemă, sancţiunile împotriva Turciei, a blocat discuţiile. Deşi miniştrii au avut o întâlnire cu lidera opoziţiei beloruse, Sviatlana Ţikanouşkaia (nu în cadru oficial), problema belorusă dominând discuţiile, FAC nu a luat nici o decizie în acest sens, deşi, conform lui Josep Borrell, „s-a trimis un semnal puternic, nu recunoaştem legitimitatea lui Alexandr Lukaşenko ca preşedinte, considerând că rezultatele alegerilor au fost falsificate”. S-a reiterat „solidaritatea cu poporul belorus şi aspiraţiile democratice ale acestuia, precum şi cererea pentru noi alegeri, libere şi corecte, supervizate de OSCE”. De remarcat, puntea comună pe care UE o oferă Rusiei sprijinind o misiune OSCE, dar, foarte probabil, Kremlinul nu va accepta nici o formă de implicare a Vestului în Belarus, nici măcar prin intermediul OSCE (în cadrul căreia Rusia joacă un rol important). UE a cerut un dialog naţional în vederea rezolvării crizei şi organizării de alegeri libere şi corecte şi a anunţat sprijinul pentru suveranitatea şi independenţa Belarusului, cerându-se „partenerilor Belarusului” (aceştia fiind ... Rusia) să nu interfereze în afacerile interne ale acestui stat, deoarece „poporul belorus este cel care trebuie să-şi decidă viitorul”. În privinţa sancţiunilor, deşi „există o voinţă clară de adoptare a acestora”, aceasta nu a fost posibilă deoarece nu s-a întrunit unanimitatea necesară (Borrell: „Ne trebuie unanimitatea şi nu am avut-o. Cipru nu este împotriva sancţiunilor, dar nu îşi dă votul deoarece consideră că trebuie sancţionată şi Turcia”). Borrell a remarcat faptul că însăşi credibilitatea UE depinde de capacitatea acesteia de a sancţiona conducerea belorusă. În cazul Navalnîi, s-a cerut o anchetă internaţională asupra otrăvirii acestuia printr-o cooperarea completă şi transparentă cu OPCW, urmând ca o dezbatere completă asupra Rusiei să aibă loc luna viitoare. Trebuie remarcată temporizarea apărută în luarea deciziilor în aceste trei probleme importante, aceasta fiind necesară pentru a se găsi cele mai bune soluţii, echilibrate şi generând efectele dorite (schimbarea comportamentului acestor lideri), fără a se escalada. Însă, UE nu mai poate să eludeze realitatea: nu există o asemenea soluţie, mai ales în cazul Belarusului şi Rusiei (unde supravieţuirea regimului politic primează şi orice mijloc este  folosit dacă serveşte acestui scop, indiferent de reacţia europenilor). 

În privinţa Libiei, s-a exprimat sprijinul pentru acordul de încetare a focului, definindu-se trei priorităţi: 1) ajungerea la un acord de încetare a focului permanent şi sustenabil; 2) mobilizarea tuturor eforturilor pentru ridicarea completă a blocadei exportului de petrol; 3) dialogul politic. S-a remarcat că operaţiunea ”IRINI” continuă să contribuie la implementarea embargoului de armament impus de ONU. Au mai  fost discutate relaţiile cu China şi Turcia, precum şi Libanul. În problema turcă, au fost remarcaţi paşii pozitivi (deschiderea pentru începerea negocierilor), dar continuarea operaţiilor de prospectare în apele cipriote este regretabilă. Şi această problemă a fost transferată către reuniunea liderilor statelor europene. În final, nu au fost  decizii, dar nu pentru că ar exista divergenţe principiale majore, ci pentru că s-a cerut sincronizarea reacţiei faţă de criză din Belarus cu cea din Mediterana de Est, unde marii europeni au altă abordare, calea dialogului fiind preferată cu o Ankară care dă semne că şi-ar schimba abordarea.

II. RUSIA. Exerciţiul militar strategic „Caucaz 2020”.

Caucaz 2020 (21-26.09.2020) reprezintă cel mai mare exerciţiu din regiunea Mării Negre. Acesta se repetă la fiecare patru ani în cel mai important district militar rus, RM Sud, aici aflându-se atât o regiune vulnerabilă, Caucazul, cât şi mai multe regiune controlate de Rusia (anexata Crimee, Abhazia şi Osetia de Sud, Transnistria). Cele două direcţii strategice, Sud şi Sud-Vest, din responsabilitatea Comandamentului Strategic Întrunit Sud/CSΠ Sud acoperă conflictul din Nagorno-Karabach (unde situaţia s-a complicat) şi cel din Donbass (Ucraina a decis organizarea propriului exerciţiu, îngrijorată fiind de Caucaz 2020). Acţiunile militare au acoperit întreaga gamă: apărarea antiaeriană din aer şi de la sol, desant aerian, desant maritim (în Marea Neagră şi Marea Caspică), acţiuni navale complexe, lansări de rachete, acţiuni terestre întrunite de amploare (implicând infanteria şi blindatele, având sprijin de artilerie şi al aviaţiei), precum şi acţiuni contrateroriste („liantul” utilizat pentru trecerea de la războiul hibrid la acţiuni militare de amploare împotriva unui adversar simetric, asemănător NATO).

Exerciţiul a fost unul de amploare, implicând 80.000 de militari şi a fost prezentat ca fiind unul de cooperare cu aliaţii şi partenerii (deşi efectivele acestora au fost de doar 1.000 de militari). Cinci state au participat la exerciţiu, dar, dincolo de dorinţa de a oferi aspectul unei cooperări internaţionale (cu China şi Pakistan), notabile sunt participarea Armeniei (trupele ruse dislocate în această ţară exersând alături de trupele armene) şi Belarusului (unde, în contextul crizei va exista o continuă prezenţă militară rusă, iar, dacă Moscova va considera că este strict necesar, nu este exclusă o intervenţie). În realitate, a fot un exerciţiu exclusiv rus, cu obiective pur naţionale în declarata sferă de interes, prezenţa aliaţilor fiind necesară pentru exersarea intervenţiei ruse în aceste state membre OTSC. Foarte probabil, şi exerciţiile militare ale trupele ruse din Transnistria/GOTR au fost integrate în cadrul Caucaz 2020.

Exerciţiul Caucaz 2020 şi-a propus verificarea capacităţii trupelor ruse de a asigura securitatea în sud-vestul Rusiei, testarea sistemului de comandă şi control şi a întregii game de capabilităţi, a sistemului logistic, precum şi a stării de pregătire a trupelor. De asemenea, a fost verificată mobilitatea strategică şi capacitatea de luptă a trupelor aeropurtate, a forţelor speciale şi a trupelor de infanterie marină (vârful de lance al oricărei intervenţii). Exerciţiul a implicat toate categoriile de forţe din CÎS Sud şi s-a desfăşurat în poligoanele din Marea Neagră, Crimeea, Marea Caspică, Rusia (Prudboi, Aşuluk, Kapustin Yar, unde au avut loc majoritatea lansărilor de rachete, şi cele pentru aviaţie, Arzgirski şi Kopanskaia), cele din Armenia, precum şi cele din Abhazia şi Osetia de Sud.  

Din întreaga gamă de exerciţii militare, evidenţiem pe cele mai importante. Exerciţiile au cuprins: 1) lansarea de rachete antiaeriene, de la S 400 la cele cu rază scurtă de acţiune; 2) lansarea de pe nave/submarine de rachete anti-navă şi de croazieră, mai ales în Marea Neagră, evidenţiindu-se lansarea rachetei Kalibr de pe un submarin din clasa Kilo II împotriva unei ţinte terestre, precum şi rachetele sistemelor de apărare la coastă, Bal şi Bastion; 3) lansarea, de către sistemul Iskander, de rachete balistice şi de croazieră (SSC-8!); 4) desant aerian de nivel regiment/brigadă. Trupele aeropurtate au fost omniprezente, fiind utilizate în mai toate situaţiile, unele inedite (apărarea la litoral, manevra pe verticală în acţiunea întrunită de distrugere a unei grupări blindate inamice); 5) acţiuni întrunite de amploare (remarcabilă, cea de la Volvograd), implicând aviaţia, desantul aerian din elicoptere, trupele de tancuri şi infanterie mecanizată sprijinite cu foc de artileria clasică şi reactivă (cu folosirea UAV-urilor pentru asigurarea targeting-ului); 6) debarcări amfibie în Marea Caspică şi Marea Neagră. Practic, a fost exersată, în diverse exerciţii, întreaga gamă de acţiuni terestre (de la deminare şi forţarea unui râu la acţiuni întrunite ale blindatelor şi infanteriei mecanizate, cu sprijinul de foc al artileriei şi aviaţiei) şi întreaga gamă de acţiuni navale, având sprijinul aviaţiei şi în condiţiile unui război electronic intens. De remarcat, acţiunile contrateroriste, care au fost atât terestre, cât şi navale.

În spatele informaţiilor date de partea rusă, servind mai degrabă propagandei decât informării (pentru a evita prezenţa observatorilor militari, conform documentelor de la Viena, acţiunile au fost compartimentate, nivelul trupelor participante la fiecare din acestea fiind păstrat sub pragul minim prevăzut în documente), apar multe întrebări: ce unităţi au fost implicate? care a fost scenariul real al exerciţiului la nivel strategic? ce intervenţie militară a fost exersată, în buna tradiţie a acestor exerciţii strategice (Zapad 2013 pentru agresiunea din Ucraina, Centru 2015 pentru intervenţia din Siria)? Oricum, avem, deja, o situaţie apărută în Caucaz, reluarea conflictului din Nagorno-Karabah. Să remarcăm, pe fondul exerciţiului Caucaz 2020, interceptarea, de către avioanele F-18 canadiene dislocate la noi, a unor avioane Su-27 în proximitatea spaţiului nostru aerian.

III. BELARUS. Este Lukaşenko preşedinte?

Aceasta este întrebarea care va caracteriza criza din Belarus în perioada următoare. Lukaşenko şi-a consolidat poziţia, dar opoziţia are, încă, capacitatea de a genera proteste de amploare, care, fără să pună în pericol dictatura, continuă să transmită mesajul rezistenţei. Chemarea la rezistenţă civilă nu a avut ecou, arătând limitele mişcării de opoziţie. Dictatorul a luat măsura înscăunării oficiale pentru a-şi consolida poziţia internă şi pentru a înfrunta presiunea externă. Vestul a reacţionat, transmiţând mesajul cheie al nerecunoaşterii lui ca preşedinte. Europenii au amânat reuniunea la care urma să se decidă sancţiunile. Situaţia militară s-a înrăutăţit, în contextul exerciţiului militar Frăţia Slavă, Rusia escaladând cu zboruri ale aviaţiei strategice, la care NATO a răspuns cu propriile zboruri. După ce i-a promis ajutor dictatorului, obţinând concesii importante din partea acestuia, Kremlinul se aşteaptă ca Lukaşenko „să rezolve” cât mai repede situaţia[ii]. Moscova este prezentă (mediatic, economic, militar), dar şi fals absentă (afirmând că păstrează distanţa faţă de lupta politică în desfăşurare, deşi este singurul jucător străin pe scena politică internă belorusă), poziţie din care poate canaliza optim evoluţia situaţiei. După ce a obţinut sprijinul salvator al Moscovei, Lukaşenko va căuta să se distanţeze din îmbrăţişarea Kremlinului, încercând să controleze cât mai poate din viteza integrării în Uniunea Statală şi cedând cât mai puţin din averea naţională, dar îi va fi greu să o facă. În acest, sens, el va juca şi cartea chineză, urmând a avea unele întâlniri la nivel înalt. În acelaşi timp, Lukaşenko trebuie să vegheze asupra elitei beloruse, pentru ca aceasta să nu îl trădeze, jucând nu cu opoziţia (nu este cazul pentru profitorii noii nomenclaturi), ci cu Rusia. Evitând implicarea decisivă, Vestul nu poate decât să impună sancţiuni limitate. Însă, nerecunoscându-l pe Lukaşenko ca preşedinte, Vestul a făcut un pas esenţial, care va avea consecinţe importante, nerecunoaşterea viitoarelor decizii ale dictatorului şi izolarea acestuia. Însă, şi obiectivul Moscovei de a-şi extinde controlul asupra Belarusului va fi facilitat de această izolare de către Vest a dictatorului.

În cadrul unei ceremonii cvasi secrete, Alexander Lukaşenko a depus jurământul (23.09), inaugurându-şi noul mandat. La ceremonie, nu au fost invitaţi decât colaboratorii apropiaţi ai puterii, existând informaţii că aceştia au fost obligaţi, în cadrul aceleaşi ceremonii, să depună jurământ de loialitate faţă de dictator. Dacă, în plan intern, dictatorul şi-a consolidat poziţia, înscăunându-se cu aparenţa păstrării legalităţii şi raliind nomenclatura în jurul său, în plan extern, a trezit reacţia Vestului. Într-o declaraţie a Bruxellesului (23.09), se anunţă că „UE nu recunoaşte rezultatele alegerilor falsificate. În această bază, „inaugurării” şi noului mandat clamat de Aleksandr Lukaşenko le lipseşte orice legitimitate democratică”. Nerecunoaşterea lui  Lukaşenko ca preşedinte fusese, deja, menţionată de oficialii europeni, inclusiv de către Josep Borrell. UE va continua această abordare, o decizie asemănătoare urmând să fie luată la reuniunea liderilor statelor europene. Într-un comunicat al Departamentului de Stat, SUA au anunţat (23.09) că nu îl mai recunosc pe Lukaşenko ca preşedinte legitim al Belarusului: „SUA nu îl pot considera pe Aleksandr Lukaşenko ca liderul legitim ales al Belarusului. Drumul înainte ar trebui să fie un dialog naţional care să conducă la posibilitatea ca poporul belorus să-şi exercite dreptul de a îşi alege liber liderii săi în alegeri libere şi corecte sub observaţie independentă”. Există informaţii că anglo-saxonii, SUA, Marea Britanie şi Canada, urmează să instaureze, în viitorul apropiat, sancţiuni asupra Belorusului.

La întrebarea „este Lukaşenko preşedinte?”, avem, acum, două răspunsuri opuse, unul al Vestului şi altul al Rusiei. Această poziţie a Vestului aduce, pe lângă izolarea dictatorului, şi unele întrebări de drept internaţional privind modul în care Vestul va avea relaţii cu un Belarus condus de Lukaşenko. Astfel, Vestul nu recunoaşte dictatorul, dar va fi obligat să comunice cu regimul acestuia, parlamentul controlat de dictator fiind recunoscut anterior, implicit şi guvernul actual al acestuia. În criza din Belarus, s-a ajuns la o situaţie de blocaj fragil atât între Vest şi Rusia, cât şi între dictator şi rezistenţă. Dictatorul pare să aibă deschis drumul spre victoria deplină, dar rezistenţa belorusă nu vrea să moară. Conform unor informaţii, Lukaşenko ar fi obţinut la alegeri aproximativ 50% din voturi, dar, cu siguranţă, acum nu mai are un asemenea procent ridicat, beloruşii fiind indignaţi de represiune. Lukaşenco nu poate risca noi alegeri, iar asta înseamnă sfârşitul său ca dictator, indiferent de cine îl va provoca, beloruşii sau, mai probabil, Kremlinul.

IV. UCRAINA. Vizita lui Josep Borrell la Kiev.

În scurta vizită pe care a avut-o la Kiev (22.09), Josep Borrell a transmis un mesaj neechivoc preşedintelui Zelenski: puterea de la Kiev „trebuie să coopereze constructiv cu FMI pentru ca ajutorul economic al UE să fie deblocat”. Mesajul este, de fapt, mai tranşant: dacă puterea de la Kiev nu îşi onorează promisiunea de a respecta domnia legii şi nu va lua măsuri reale de începere a luptei anticorupţie, Ucraina nu va primi nici ajutorul european, nici împrumutul de la FMI.  

Înaltul Reprezentativ al UE, Josep Borrell, a condiţionat fondurile de ajutor din partea UE de colaborarea puterii de la Kiev cu FMI, de fapt, de domnia legii şi de relansarea luptei anticorupţie. Astfel, în vederea obţinerii ajutorului economic european promis pentru a se face faţă crizei economice generate de coronavirus, Kievul trebuie să reînceapă colaborarea cu FMI. Borrell a transmis că UE este gata să ofere Kievului 1,2 miliarde euro în asistenţa macrofinanciară în vederea eliminării efectelor crizei economice, însă, „Ucraina trebuie să se angajeze constructiv în cooperarea cu FMI şi să îndeplinească condiţiile cerute de respectare a domniei legii”. După ce a votat, şantajată de cererile FMI, legile de consolidare economico-financiară, puterea de la Kiev şi FMI au încheiat, în luna iunie, un acord în baza căruia FMI împrumuta Ucraina cu 5 miliarde dolari. Aceşti bani au fost condiţionaţi de continuarea unei politici financiare interne sănătoase, domnia legii şi lupta anticorupţie. Însă, puterea de la Kiev nu a onorat aceste promisiuni, apărând ameninţări vizibile la adresa independenţei justiţiei şi presiuni la adresa organelor de luptă anticorupţie, remarcabile fiind demiterea sau demisia unor persoane importante din conducerea acestora (acestea reclamând presiunea politică). Astfel, FMI a blocat transferul fondurilor primite, în condiţiile în care lupta anticorupţie a rămas doar un slogan. Practic, pe acest front, mai mult au făcut SUA decât Kievul, prin anchetele împotriva oligarhului Ihor Kolomoiski. Mai mult, îngrijorările legate de procesul de selectare a noului procuror şef anti-corupţie au dus chiar la cereri, din partea unor parlamentari europeni, de ridicare a regimului de vize acordat Ucrainei, dar Borrell a dat asigurări că nu se va ajunge la o asemenea măsură.    

În continuare, principala piedică în ajutorarea ucrainenilor de către UE este chiar puterea politică de la Kiev. Speranţele trezite de Zelenski s-au stins, acesta doar schimbând „justiţia lui Poroşenko” cu „justiţia sa”, care nu a adus nici domnia legii, nici lupta anticorupţie, nici implementarea reformelor, aşa cum acesta a promis. Cazul Ucrainei nu este unic din spaţiul post-sovietic (R.Moldova este în aceeaşi situaţie), dar el este mai grav, Kievul fiind, simultan, sub această ameninţare internă şi cea externă, a Rusiei. 

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 28.09 - 04.10.2020.

● ARMENIA/AZERBAIDJAN. Conflictul a reizbucnit, Erevanul anunţând mobilizarea generală şi instituind legea marţială. Anterior, Erevanul a anunţat că a doborât mai multe elicoptere şi drone azere, acuzând Baku că a bombardat din aer şi cu artileria localităţi din Nagorno-Karabah. Preşedintele azer, Ilham Aliev, a anunţat victoria forţelor azere asupra celor armene în Nagorno-Karabah, un indicator că Baku a declanşat o ofensivă (se pare că o garnizoană armeană este, deja, înconjurată). Foarte probabil, încurajat fiind de preşedintele Erdogan şi primind ajutor militar de la acesta, Aliev a decis să reînceapă conflictul. În ultima perioadă, ambele părţi au efectuat exerciţii militare (Rusia şi Armenia chiar în cadrul Caucaz 2020) şi şi-au mobilizat resursele. Situaţia este cu atât mai gravă, cu cât, Rusia se va implica în sprijinul Armeniei, iar Turcia în ajutorul Azerbaidjanului, mai ales prin Nahicevan. Astfel, cei doi intervenţionişti, Rusia şi Turcia, s-ar putea înfruntă, acum, prin interpuşi, chiar în interiorul sferei de influenţă ruseşti. Baku şi Ankara s-ar putea să fie dezamăgite, Rusia urmând să intervină ferm de partea Armeniei, cu forţe şi mijloace superioare (deşi există limitarea spaţiului aerian prin care vor trece), Moscova renunţând, în această situaţie, la rolul de mediator şi la relativa reţinere în sprijinirea unui Erevan din ce în ce mai independent (Nikol Pashinian a luat măsuri ferme de democratizare şi domnie a legii, lovind în vechea gardă pro-rusă, fapt care a divizat ţara şi a trezit reticenţa Moscovei). Problema este că Rusia poate apăra doar Armenia, în baza tratatului OTSC, nu şi Nagorno-Karabah, a cărei anexare de către Armenia nu o recunoaşte, aşa că Rusia va apăra doar Armenia, în timp ce armenii vor lupta în Nagorno-Karabah. Probabil, situaţia nu va ajunge la un asemenea nivel, miniştrii de externe ai Rusiei şi Turciei, fiind, deja, în contact.  

● UE. La Consiliul European, liderii statelor europene trebuie să ia decizii importante care vor testa credibilitatea UE privind Belarus, Rusia şi Turcia. În fiecare din acestea, trebuie găsit echilibrul între descurajarea comportamentului actual al liderilor acestor state şi necesitatea păstrării unor punţi. În Belarus, UE ştie ce sancţiuni trebuie să ia, problema fiind convingerea Ciprului, pasul important, nerecunoaşterea lui Lukaşenko ca preşedinte, fiind, deja, anunţat. În problema Navalnîi, Germania, cea care a propus sancţiuni împotriva Rusiei, va fi şi cea care va fixa limitele. În cazul Turciei, totul va depinde de cât de serios Ankara se va fi angajat în negocieri şi va fi renunţat la comportamentul agresiv nu numai faţă de Grecia, dar şi faţă de Cipru.     

● SUA/RUSIA. Scad şansele de prelungire a New START. Reprezentantul rus a anunţat că Rusia nu este gata să facă cedări mari pentru a obţine prelungirea acestui acord, după ce reprezentantul SUA dăduse un interviu, în presa rusă, în care prezenta poziţia americană. Pentru ca acordul să se prelungească, fie şi pe o perioadă mai mică de cinci ani, SUA solicită ca Rusia: 1) să accepte măsuri de control mai amănunţite; 2) angajamentul că va începe negocieri privind un acord care să limiteze întreaga gamă de armament nuclear; 3) acceptarea ideii unui acord în care să fie parte şi China. Rusia este, foarte probabil, deranjată de primele două puncte, încercând să-şi păstreze avantajul pe care îl are prin dezvoltarea şi dislocarea unor noi sisteme de armament nuclear strategic şi sub-strategic. Faptul că preşedintele Trump se află în plină campanie electorală, având nevoie de un succes în plan extern, ar putea înclina balanţa în favoarea unei declaraţii comune care va prelungi acordul, chiar dacă Rusia nu va face cedări.

● GRECIA/TURCIA. Situaţia s-a stabilizat, dialogul a fost reluat şi încep negocieri, dar optimismul este departe. Partea bună este că presiunea europeană şi medierea germană au dat rezultate, dar negocierile se anunţă dificile. Turcia vrea să includă pe agendă problema militarizării insulelor greceşti, în timp ce Grecia vrea numai discutarea jurisdicţiei asupra apelor teritoriale şi ZEE, plecând de la dreptul internaţional (invocând UNCLOS, nesemnat de către Turcia).