MAS SpecialRaport săptămânal: Evenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (20 - 26.01.2020)

Monitorul Apărării şi Securităţii

I. RUSIA. Schimbarea procurorului general şi înaintarea propunerilor de modificare a Constituţiei. II. KOSOVO. Nominalizarea primului ministru, dar criza politică se adânceşte. III. BELARUS. Lukaşenko încearcă să menţină „ţara sa” independentă. IV. GERMANIA-TURCIA. Vizita cancelarului Angela Merkel la Ankara. V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 27.01 - 02.02.2020.

Sursă foto: Mediafax

I. RUSIA. Schimbarea procurorului general şi înaintarea propunerilor de modificare a Constituţiei.

În linia lansată în discursul său către naţiune, preşedintele Vladimir Putin a schimbat procurorul general şi a trimis Parlamentului propunerile de modificare a Constituţiei. Fireşte, acestea au fost votate în unanimitate. Schimbarea procurorului general, un corupt, cu unul cunoscut pentru activitatea sa trimite mesajul că Procuratura Generală ar putea să se apropie, atât cât decide puterea, de ceea ce trebuie să fie, un organ de anchetă în slujba statului, nu unul de anchetare selectivă la comandă politică. Noul guvern este mai mult vechiul guvern, miniştrii importanţi rămânând în funcţie, dar V.Putin şi-a numit în poziţii cheie, de control, „oameni săi”, provenind din administraţia prezidenţială.

Parlamentarii ruşi au votat (23.01) în unanimitate (432 de voturi pentru), propunerile la Constituţie făcute de V.Putin. Ele pot fi văzute ca fiind deja acceptate (chiar dacă mai urmează o citire, rezultatul este deja cunoscut). La fel, ele vor trece cu uşurinţă prin camera superioară, Consiliul Federaţiei, şi vor fi semnate, apoi, de preşedintele Putin.

În propunerile trimise către Parlament, una trebuie remarcată, în plus faţă de cele analizate de noi săptămâna trecută: importanţa care încearcă să se dea Consiliului de Stat, acest organism urmând să joace un rol mai mare în politica ţării, mai ales cea internă. Aceasta reprezintă o încercare a Kremlinului de a găsi un răspuns la problema raporturilor dintre centru şi regiuni, rezolvată eficient, dar temporar, de Kremlin prin preluarea de facto a controlului asupra regiunilor de către centru, atât financiar (banii merg la Moscova şi de acolo se redistribuie), cât şi pe linia de conducere politică (Putin a schimbat, în ultima perioadă, guvernatorii regiunilor aşa cum rar a făcut-o anterior). Kremlinul ştie că numai un raport echilibrat între interesele celor de la centrul puterii şi cele ale celor care „domnesc” în regiuni poate asigura funcţionalitatea acestor legături şi un raport centru-regiuni care să asigure stabilitatea regimului şi a ţării (cele două coincid în gândirea Kremlinului, deşi este o ipoteză, nu o realitate: Rusia poate trăi şi fără „putinişti”, dar acesta e un adevăr care trebuie să rămână „marele secret” în Rusia). Un anumit echilibru între puteri va apărea, chiar dacă nu este atât de radical pe cât îl prezintă Putin, prin creşterea rolului Consiliului de Stat (de la simplu nivel de organ consultativ), compensat de un Parlament cu puteri lărgite şi cerinţe mai stricte aplicate celor ce ocupă funcţii publice („responsabilizarea”). Consiliul de Stat va fi cel care va stabili strategiile principale din politica internă şi externă a ţării.

Nici puterea preşedintelui nu va scădea în mod semnificativ. Preşedintele poate numi un alt prim ministru, dacă candidatul său este respins de Parlament şi poate trece peste semnarea legilor votate de două treimi din Parlament, trimiţând-o spre Curtea Constituţională (pe care o controlează prin numirile judecătorilor şi prin posibilitatea de a îi îndepărta pe aceştia). Putin a remarcat faptul că „Rusia are nevoie de o puternică autoritate prezidenţială”.

Formarea „grupului de lucru” pentru reforma constituţională are doar un rol decorativ, deciziile fiind deja luate. La fel, aşa cum a remarcat opoziţia, supunerea la votul popular a modificărilor făcute Constituţiei este un element pur formal, având în vedere că acestea au fost, deja, votate de Parlamentul rus.

Consiliul Federaţiei a aprobat (22.01) numirea lui Igor Krasnov în funcţia de procuror general. Propus de preşedintele Vladimir Putin (20.01), acesta a ocupat funcţia de şef adjunct al Comitetului de Investigaţii (un organ de anchetă, un fel de „procuratură paralelă” menită să asigure, cu o structură mai puţin coruptă, controlul asupra corupţiei, inclusiv a celor din „verticala puterii”). Numirea este relevantă pentru schimbarea pe care o propune Putin. Fostul procuror general, Iuri Chaika, era un simbol al tolerării, timp de 14 ani, a corupţiei generalizate la nivel înalt (element strict necesar în generarea aristocraţiei putiniste, atât la nivel central, cât şi în regiuni), faima sa de „luptător antijustiţie” atingând apogeul în cazul Magnitski. Numirea lui Igor Krasnov anunţă faptul că braţul legii va ajunge nu numai la „căţei”, ci şi la „dulăii” puterii, dar şi o posibilă armonizarea a funcţionării Procuraturii Generale cu Comitetul de Investigaţii, element cu efecte pozitive asupra mecanismului juridic al ţării. Chiar dacă rămâne controlată politic, justiţia din Rusia ar putea să devină ceea ce trebuie să fie, unul din pilonii de bază ai statului.

În noul guvern „foarte echilibrat” (Putin dixit), regăsim oamenii vechiului guvern: Sergei Şoigu la apărare, Sergei Lavrov la externe, Vladimir Kolokoltsev la interne, Aleksandr Novak la energie şi Anton Siluanov la finanţe (dar acesta nu mai este vice prim ministru). Acest fapt nu este o surpriză, de vreme ce sistemul Putin e construit pe oameni[i] şi interesele lor personale (interesele Rusiei printre ele, dar nu primele, ci „Rusia cu noi la putere şi aşa cum o vrem noi”), nu pe principii. Au fost îndepărtaţi miniştrii care au creat probleme, cei de la sport (care a eşuat lamentabil: victoriile în sport, care trebuiau să evidenţieze faţa noii Rusii victorioase, s-au dovedit a fi o înşelătorie organizată la nivel de stat!), cultură şi educaţie fiind înlocuiţi cu unii mai pe linie cu vremurile (noului ministru al culturii … nu prea îi place cultura, dar să vedeţi ce istorie a Rusiei şi a lumii va promova!). Putin şi-a numit un consilier, Andrei Belousov, în poziţia de prim vicepriminstru. Belousov este adeptul creşterii controlului statului în economie, respectiv a investiţiilor guvernamentale (mişcarea se încadrează în imaginea generală a unui guvern care să administreze, nu să ia decizii politice. Acesta va implementa planurile de dezvoltare ale puterii, menite să injecteze bani într-o economie izolată şi ameninţată de stagnare). Interesant, prin noul mecanism constituţional, numirile în guvern încep să fie supuse, cât de cât, controlului Parlamentului ales, asta însemnând că miniştrii nu vor mai fi văzuţi doar ca nişte oameni ai Kremlinului, ci ca persoane avizate de popor prin intermediul Parlamentului ales (în această perspectivă, este interesant de urmărit cum se va distribui centrul de greutate al alegerilor de la cele prezidenţiale şi spre cele parlamentare). 

Dmitri Medvedev a precizat (19.01) că va continua să conducă partidul Rusia Unită. Medvedev a menţionat că această angajare politică nu contravine faptului că va deţine, prin numirea de către preşedinte, o importantă funcţie de stat, cea de vicepreşedinte al Consiliului Securităţii Naţionale/CSN. Contradicţia este cu atât mai mare cu cât CSN îşi va consolida rolul de organ de decizie în stat. Partidul Rusia Unită, deşi în scădere de popularitate, deţine, totuşi, trei pătrimi din locurile din Duma de Stat (camera inferioară a parlamentului).

Pe cât de radicale par „reformele lui Putin”, pe atât de anti-reformă sunt ele. De fapt, avem o restauraţie, Constituţia fiind adaptată realităţii create de deţinerea puterii de către cekiştii lui Putin (şi să dăm lui Elţin ceea ce este al lui Elţin: o parte a puterii a fost creată de el, dar a fost pusă sub control de către Putin: „familia” lărgită şi oligarhii) în vederea creării unui mecanism legal care, împreună cu oamenii numiţi de Putin, să dea o nouă viaţă sistemului (care să dureze şi după dispariţia  creatorului) pe care acesta l-a creat subminând constituţia actuală a ţării (toţi egali în faţa legii!), dar având acordul majorităţii ruşilor.

Vladimir Putin pregăteşte „supravieţuirea regimului Putin după Putin”, un regim care va continua aceeaşi politică externă agresivă şi revizionistă şi în dispreţ faţă de dreptul internaţional, chiar dacă uneori camuflată, în funcţie de cerinţele momentului, una care desemnează ca adversar Vestul, nu atât pentru că i-ar fi duşman ideologic şi i-ar ameninţa existenţa (nu este cazul), cât pentru faptul ca i-a restrâns, involuntar, sfera de influenţă până la derizoriu.

În plan extern, Putin continuă polemica cu Polonia pe tema vinovăţiei pentru declanşarea celui de-al doilea război mondial. Fireşte, ideea de bază este că Stalin a fost „un dictator nevinovat”, atacat de un Hitler „manipulat de veşnicii occidentali puşi pe rău”, iar pactul Ribbentrop-Molotov a fost … dar nu a fost, iar anexa secretă … să rămână secretă, ce tot ne referim la ea. Acţiunea este cu impact politic mare: Kremlinul are nevoie să reconstruiască narativul istoric conform căruia nu a ocupat, ci a eliberat Europa de Est (chiar dacă amărâţii de europeni din est … nu vroiau să fie eliberaţi de ei înşişi) tocmai pentru a avea o bază solidă pentru politica actuală a Rusiei de expansiune în spaţiul post-sovietic şi, dacă se poate, şi în statele Europei Centrale (România este acolo, deşi nu prea ştim asta). Acest narativ fals ne afectează interesele naţionale în R.Moldova, unde elita actuală, născută din nomenclatură creată de sovietici, îşi bazează „moldovenismul” pe această ficţiune („românii basarabeni eliberaţi de ocupaţia românilor”… de către sovietici,  cei care nici acum nu au învăţat o boabă din limba băştinaşilor – a se vedea cazul relevant „frăciun crăcit”). Probabil, urmează la rând Belarusul, care trebuie „să fie protejat”, iar la nevoie „eliberat”, pentru a îl feri de „o agresiune poloneză”. Din această perspectivă, narativul istoric al Kremlinului face parte din „operaţia de modelare” (shaping operation) care va pregăti intervenţia în Belarus, indiferent de formă (de la „o răceală” a lui Lukaşenko până la o intervenţie militară camuflată). Lukaşenko a întors spatele Moscovei şi încearcă să obţină petrol din alte surse, iar sosirea unor oficiali polonezi la Minsk este ceva ce nu poate fi tolerat de Kremlin. Lukaşenko a operat schimbări importante la comanda forţelor armate, dovadă că se aşteaptă la ceea ce e mai rău (deşi neagă asta cu seninătate, ca orice dictator „demn”).

În pofida chemărilor lui Putin, specifice liderului unei mari puteri - „cei mari cinci” din CS al ONU ar trebui să discute marile probleme ale lumii, inclusiv Libia într-un summit special (nici un cuvânt despre Siria şi Iran!), el rămâne un lider fără credibilitate, cu care Vestul comunică de nevoie, şi atunci, condiţionat. În acest sens, mesajul lui Boris Johnson este relevant: „dacă vreţi relaţii normale, încetaţi acţiunile destabilizatoare gen Skripal[ii]”. Foarte probabil, Putin nu îi va urma îndemnul decât în mod limitat: ce ar rămâne din faima Rusiei lui Putin, internă şi externă, fără această politică agresivă, dusă în dispreţ faţă de normele internaţionale? 

 

II. KOSOVO. Nominalizarea primului ministru, dar criza politică se adânceşte.

Pe fondul neînţelegerilor dintre cele două partide, Vetevendosje şi LDK, care au câştigat alegerile parlamentare, învingând „vechea gardă UCK”, Kosovo nu reuşeşte să aibă un guvern. După ce, forţat de ultimatumul dat de preşedintele Thaci, Vetevendosje a nominalizat un prim ministru, lucrurile s-au complicat în procesul de formare a guvernului. Mai grav, cele două partide nu au rămas la acelaşi numitor comun nici în privinţa preşedintelui Parlamentului şi întregul proces politic pare blocat. Veştile bune vin din progresele neaşteptate apărute în relaţiile cu Serbia, cu care Kosovo a semnat un acord de redeschidere a legăturilor aeriene (ar urma şi unul de redeschidere a celor feroviare). Aceste progrese au apărut datorită intervenţiei SUA, care a ajuns să facă „politica europeană în Balcani” mai bine decât marii europeni.

Preşedintele Hashim Thaci l-a mandatat (20.01) pe liderul Vetevendosje, Albin Kurti, să formeze noul guvern, după ce Vetevendosje, partidul care a câştigat majoritatea voturilor în ultimele alegeri parlamentare (octombrie 2019) i-a trimis o scrisoare preşedintelui în care a anunţat că îl nominalizează pe Albin Kurti pentru funcţia de prim ministru. Acesta are 15 zile pentru a forma guvernul. Apoi, Vetevendosje a anunţat că preşedintele Parlamentului, Glauk Konjufca (membru Vetevendosje), ales prin acordul dintre cele două partide, nu va demisiona. Acest anunţ vine după ce LDK a dat un ultimatum prin care condiţionează formarea noului guvern de demisia acestuia. Glauk Konjufca a fost ales atunci când se credea că LDK va avea prim ministrul, dar numărătoare finală a voturilor a arătat că Vetevendosje are mai multe locuri în Parlament decât LDK (29 de locuri faţă de 28) şi, astfel, Vetevendosje este îndreptăţit să numească prim ministrul, lucru la care LDK a consimţit. Elementele de blocaj apare în neînţelegeri privind nominalizarea miniştrilor, dar şi în privinţa sprijinirii realegerii lui Thaci ca preşedinte în 2021.

Cauza de bază este, însă, reprezentată de diferenţele politice dintre cele două partide, LDK, partidul cel mai vechi, cu o politică echilibrată („copii politici ai lui Ibrahim Rugova”) şi care se pronunţă pentru relaţii strânse cu SUA, dar şi cu UE, în timp ce intransigenţii de la Vetevendosje („copii politici ai lui Ukşin Hoti”) vor o linie politică dură şi independentă faţă de influenţele externe (nu au renunţat, nici când se apropie de guvernare, la ideea „Albaniei Mari”).

Serbia şi Kosovo au semnat (20.01) un acord prin care se redeschid legăturile aeriene comerciale între cele două state. Acordul a fost semnat la Ambasada SUA din Berlin, amănunt care spune totul: care este puterea implicată ca mediator? SUA. Şi cine este responsabilul european pentru regiunea Balcanii de Vest? Germania. De remarcat, data reînceperii zborurilor este condiţionată de Belgrad de ridicarea taxelor introduse de Pristina pe produsele provenind din Serbia şi Bosnia-Herţegovina (taxele vor fi ridicate, foarte probabil, de noul guvern, dar aceasta … întârzie să apară).

În final, probabil, tot influenţa SUA va rezolva şi criza politică de la Pristina, în pofida independenţei clamate de Vetevendosje. Acest partid poartă vina principală pentru actuala criză deoarece vrea să ia toate funcţiile importante, chiar dacă are nevoie de voturile parlamentarilor LDK pentru a forma guvernul. Vetevendosje refuză să vadă realitatea politică a unui Kosovo care este, încă, mai mult un protectorat, decât un stat care să-şi impună politica sa independentă, iar asta chiar din cauza elitei kosovare, incapabile să fie la nivelul cerut de situaţia actuală.

 

III. BELARUS. Lukaşenko încearcă să menţină „ţara sa” independentă.

În faţa presiunilor Rusiei, preşedintele Alexander Lukaşenko nu a cedat şi a făcut paşi spre menţinerea suveranităţii, de fapt, iniţierea „divorţului” dintre cele două state, fapt inacceptabil pentru Kremlin. Lukaşenko a căutat să găsească o alternativă la petrolul rus pentru a ţine economia pe linia de plutire şi a luat măsuri de consolidare internă pentru a face faţă probabilelor acţiuni destabilizatoare ale Rusiei, efectuând schimbări la nivelul conducerii armatei. 

Preşedintele Lukaşenko a acuzat (24.01) Moscova că presează ţara sa pentru a desăvârşi uniunea dintre cele două state, despre care a afirmat că „nu se va îndeplini niciodată”. El a făcut aceste acuze, primele exprimate explicit, precizând că Moscova vrea să exploateze dependenţa economică a Belarusului de Rusia (petrol şi gaz ieftin) pentru a o „dizolva-o în Rusia”: „avem ţara noastră, independentă şi suverană. Nu putem fi parte a unei alte ţări. V-aş trăda dacă aş dizolva Belarusul, chiar şi într-o frăţească Rusie. Dacă aş fi de acord cu asta, beloruşii m-ar mânca de viu într-un an. Este o onoare să fiu primul preşedinte al Belarusului, dar, cu siguranţă, nu voi fi ultimul”. Fără să exagerăm, să sperăm că aceste fraze nu vor servi de epitaf.   Replica Moscovei, deşi tăcută, este mult mai dură: acordul pe numai două luni la gaz şi pe numai o lună la petrol dintre cele două state sunt un ultimatum clar transmis lui Lukaşenko. Schimbările constituţionale de la Moscova pot fi interpretate şi ca o renunţare a lui Putin la planul de a se menţine la putere prin alegerea sa ca preşedinte al Uniunii Rusia-Belarus.

În faţa acestei ameninţări, Minsk-ul caută surse alternative de petrol în SUA, Arabia Saudită şi EAU, după încercarea de a obţine din Kazahstan, unde a fost boicotat de Rusia (petrolul kazah tranzitează Rusia în drumul spre piaţa mondială). Totuşi, problema nu este livrarea şi tranzitarea (Polonia este pregătită să deschidă porturile sale pentru tranzitul petrolului spre Belarus) ci preţurile la petrol, pe care Minsk-ul nu şi le poate permite. Oricum, Minsk-ul a anunţat semnarea unui contract cu Norvegia, aceasta urmând să îi livreze petrol.

În plan intern, Lukaşenko a efectuat schimbări (20.01) la nivelul conducerii armatei. El a numit un nou ministru al apărării, gl. Viktar Khrenin (fostul comandant al Districtului Militar Vest). Predecesorul acestuia, gl. Andrei Raukou, a fost numit secretar general al Consiliului de Securitate. De asemenea, el l-a numit pe gl. Aliaksandr Valfovich ca şef SMG. Deşi Lukaşenko a nuanţat, sugerând că nu a făcut numirile în contextul actualei crize în relaţiile cu Moscova („suntem militari şi vremurile sunt complicate acum. Asta nu înseamnă că va avea loc un război mâine şi va trebui să luptăm cu cineva, deloc. Dar o organizaţie militară nu poate tolera incertitudinea”) este aproape cert că aceasta a fost cauza.

Crucială pentru Lukaşenko este vizita pe care secretarul de stat american, Mike Pompeo, urmează să o facă la Minsk (01.02). Acesta urmează să „sublinieze sprijinul SUA pentru un Belarus suveran, independent, stabil şi prosper şi să afirme dorinţa americană de a normaliza relaţiile bilaterale” (mesaj nu numai dorit, dar şi acceptabil în totalitatea sa la Minsk, deoarece lipseşte sintagma „şi un Belarus democratic”).

O criză majoră se profilează pe flancul nordic al frontierei de est a Vestului cu Rusia. Kremlinul nu poate tolera desprinderea Minsk-ului din sfera sa de influenţă (de fapt, nici Lukaşenko nu vrea deoarece Moscova îi garanta păstrarea dictaturii în faţa pericolului prezentat de Vest, dar nu se poate preda Kremlinului pentru asta), mai ales că, astfel, eşecul „vecinătăţii apropiate” este complet: nici un stat european post-sovietic nu ar mai rămâne în sfera de influenţă rusească (parodia de la Chişinău cu spioni ruşi, şmecheri moldoveni şi bani occidentali nu poate să reprezinte o victorie rusească de durată şi, oricum, este nesemnificativă în ecuaţia generală).

Singura noastră consolare este că acum „pojarul” va fi în nord, nu în sudul frontierei Est-Vest. Nu de altceva, dar uciderea soldaţilor ucraineni arată că lui Putin numai de angajamentele luate în formatul normand (de încetare a focului pe linia de contact din Donbass) nu îi pasă, atâta vreme cât nu a obţinut ceea ce Moscova consideră că este strict necesar (controlul Ucrainei până la limitarea suveranităţii care să îi permită să o oprească să plece spre Vest).

 

IV. GERMANIA-TURCIA. Vizita cancelarului Angela Merkel la Ankara.

Vizita cancelarului Angela Merkel în Turcia (24.01) a reprezentat, dincolo de paravanul strângerii relaţiilor dintre cele două state, mai ales în domeniul educaţiei, ocazia de negociere între Germania (ajunsă responsabilul ce vorbeşte cu Turcia în numele UE) şi Turcia asupra problemelor majore în dispută: 1) Libia, unde două puteri regionale agresive, Rusia şi Turcia îşi fac jocul, pe socoteala europenilor, în vidul lăsat de SUA. În această problemă, Erdogan aproape că a negat înţelegerea de la Berlin privind respectarea embargoului ONU privind livrarea de armament părţilor în conflict, prezentând prezenţa militară turcă (şi a jihadiştilor sirieni transferaţi de Ankara în Libia) ca fiind o misiune de sprijin şi antrenament a forţelor militare ale guvernului de la Tripoli, făcută în baza unui acord (semnat în noiembrie 2019); 2) migraţia, Erdogan şantajând UE cu un nou val de migraţie şi cerând fonduri financiare mai mari pentru a ajuta refugiaţii sirieni. Problema este de actualitate, în condiţiile în care forţele lui Başar al Assad, sprijinite de aviaţia rusă, conduc o ofensivă reuşită în Idlib, provocând un nou val migrator al populaţiei siriene sunnite spre Turcia. Deşi încă nu cunoaştem amănunte, probabil că Berlinul a acceptat să mărească „tributul” plătit de europeni lui Recep Erdogan pentru găzduirea emigranţilor sirieni (câţi bani ajung cu adevărat la aceştia, rămâne o necunoscută); 3) Irakul şi Iranul, Ankara încercând să joace un rol de mediator în relaţiile Vestului cu Teheranul. Pentru Germania, o relaţie funcţională cu Turcia este strict necesară în perspectiva unei misiuni militare europene în Irak (deşi retragerea SUA de acolo nu mai este de actualitate).  

Urmează să vedem ce a obţinut „Mutti” pentru noi, europenii, de la Erdogan şi cât a plătit pentru aceasta. Oricum, elementul pozitiv este că Berlinul păstrează capacitatea de a comunica cu Erdogan, chiar dacă nu obţine prea multe în urma acesteia. 

 

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 27.01 - 02.02.2020.

SUA – UCRAINA/BELARUS. Turneul secretarului de stat, Mike Pompeo, în Belarus şi Ucraina are o importanţă mare pentru viitorul relaţiilor acestor state … cu Rusia! SUA se angajează vizibil în sprijinul Minsk-ului. Vestul este pus în situaţia să ajute un dictator să îşi apere ţara de un alt dictator (deşi acesta l-a sprijinit pe primul să-şi construiască, nestânjenit de Vest, dictatura!).

La Kiev, Mike Pompeo va reitera sprijinul SUA pentru Ucraina, în condiţiile în care Moscova a trimis un mesaj clar Kievului, separatiştii ucigând doi soldaţi ucraineni, că nu se poate obţine încetarea focului, respectiv încetarea presiunilor militare, dacă Zelenski nu face cedări politice în faţa lui Putin.

BULGARIA. Expulzarea a doi diplomaţi ruşi pentru spionaj şi incriminarea altor trei cetăţeni ruşi duce relaţiile bilaterale la un minim periculos. Sofia se confruntă cu o criză în relaţiile cu Rusia, exact atunci când avea mai puţină nevoie de asta. Interesant de urmărit este cum va reacţiona Moscova.

MENA. Încă nu este clar angajamentul militar al europenilor în Libia, respectiv Irak. Fără o soluţie de pace în Libia, europenii nu au ce decizie militară să ia, iar, în Irak, plecarea SUA nu mai apare ca iminentă. Oricum, europenii trebuie să se pregătească, iar semnalele trimise de Ursula von der Leyen arată că, la nivelul UE, începe să se realizeze că, fără ajutorul SUA, trupele europene nu pot face mare lucru în misiunile din Libia, respectiv Irak. Chiar forţa navală din Golf anunţată de Franţa şi la care s-au raliat mai multe state europene puteri navale se va desfăşura, de facto, ca o forţă de state NATO (de la proceduri la lanţul de comandă intern). Culmea, deja apare întrebarea dacă această forţă europeană nu serveşte mai mult intereselor Franţei decât UE, de vreme ce această forţă navală va avea un rol de descurajare a Iranului şi pentru a nu ataca Arabia Saudită, ţară în care Franţa a investit la domeniul militar-politic (Parisul a instalat un radar pentru a apăra regatul saudit de rachetele de croazieră care vin de nicăieri … adică din Iran).  

În dosarul Libia, Conferinţa de la Berlin a obţinut un acord de principiu privind respectarea de către toţi cei implicaţi a embargoului ONU, dar semnalele venite de la cei doi jucători importanţi, Rusia şi Turcia, arată că nu sunt şanse ca acest angajament să fie respectat. Însă, deşi încă nu avem o soluţie, avem un angajament internaţional, iar armistiţiul se menţine.

În dosarul Iran, Teheranul a început jocul de temporizare: „respectăm acordul …. pe care nu îl mai respectăm”. Jocul nu poate continua prea multă vreme, aşa că aceasta este criza majoră, deşi pare că nu are un caracter de urgenţă.

SUA – UE. Încep negocierile privind un acord comercial sau, dacă nu se ajunge la un acord, începe un război comercial între SUA şi UE. Preşedintele Trump vrea să rezolve problema „deficitului comercial cu europenii” şi o va face fără să aibă reţineri. Europenii, buni negociatori, au trimis, deja, mesageri la Washington, doar ca să afle că SUA vor să instituie taxe pe unele produse europene, inclusiv automobilele germane (ceea ce ne va afecta şi pe noi).

MAREA BRITANIE. Şi a venit ziua Brexitului, deşi nu mai are nici o relevanţă. De actualitate, acum, este negocierea acordurilor economice dintre Marea Britanie şi  UE.

SUA – ISRAEL/PALESTINA. Planul de pace al preşedintelui Trump pare să fie un eşec chiar şi înainte să apară. Cum era de aşteptat, palestinienii au spun „nu” din start unui plan care nu are cum să fie echidistant şi just, dar pentru Administraţia Trump asta contează prea puţin, important fiind că există un plan, pentru că acesta l-ar putea sprijinii pe Benjamin Netanyahu să mai rămână la putere o perioadă. De fapt, subiectul principal al discuţiilor dintre cei doi va fi, probabil, altul, adică Iranul.


[i] De urmărit Maxim Oreşkin, îndepărtat din funcţia de ministru al economiei, deşi a avut rezultate bune. Unde îl va pune Putin şi dacă iese sau intră mai abitir în cursă!

[ii] Şi tocmai acum, prietenoasa Bulgarie este obligată să incrimineze agenţi ruşi implicaţi într-o crimă nereuşită împotriva unui cetăţean bulgar, pe teritoriul bulgar! (după ce două ONG-uri internaţionale au prezentat probe de necontestat). În plus, mai expulzează şi doi diplomaţi ruşi!