MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (20.07.2020 – 26.07.2020)

I. UE. La summitul european s-a găsit soluţia de compromis. 

Într-un gest de solidaritate fără precedent, acordul permite împrumutarea de pe piaţa de capital a sumei de 750 miliarde euro de către Comisia Europeană (la ratingul UE!) şi transmiterea acestor bani către cele 27 de naţiuni sub formă de granturi sau împrumuturi cu dobânzi mici. Astfel, se oferă o şansă neperfomanţilor economici din sud şi celor mai săraci din est să iasă din criza post-coronavirus, dar şi să evolueze economic, reducând decalajul faţă de cei din nord. Deşi apare ca un cadou, acest fond este, în primul rând, un test, folosirea eficientă a fondurilor omogenizând economic UE şi pregătind, astfel, viitorii paşi economici şi politici, în timp ce un eşec va pecetlui soarta UE. Testaţii principali în această ecuaţie sunt „datornicii” din sud, Italia şi Grecia, iar, în est, mai ales, România, prea mare ca să rămână în starea actuală de înapoiere economică şi socială (raportată la standardele europene).

Charles Michel a scris „deal” la orele 05.15, în dimineaţa zilei de marţi, declarând ulterior că „Europa este unită, Europa este puternică”. După un summit maraton şi o înverşunată rezistenţă a „frugalilor”, liderii statelor europene au ajuns (21.07) la un compromis, având o semnificaţie uriaşă, atât financiară, cât şi politică. Pentru prima dată, europenii împart în comun datoriile (un fel de comunism la nivel european, de la toţi după capacitate, fiecăruia după nevoi), deschizându-se (fără, însă, să înceapă!) calea spre uniunea financiară şi, în perspectivă, una politică. Fondul de reconstrucţie, în valoare de 750 miliarde euro, este integrat cu bugetul uniunii pe perioada 2021 – 2027 în valoare de 1,1 trilioane (mii de miliarde) euro. S-a ajuns la un acord după ce Charles Michel a prezentat un compromis privind împărţirea fondului de 750 miliarde euro în împrumuturi şi granturi, constând în reducerea granturilor de la 500 miliarde euro, cât era propus iniţial, la doar 390 miliarde euro. Nu a trecut nici o condiţionare economică puternică, aşa cum era cererea Olandei, de introducere a unui veto asupra ajutorării statelor care întârzie reformele economice, nici una politică puternică, privind respectarea domniei legii, deoarece Ungaria şi Polonia au ameninţat cu veto, însă, în această problemă, s-a găsit o soluţie, încă, neclară. Totuşi, se pare că „statele frugale” (care cred, acum, că pot limita puterea binomului franco-german), cu premierul olandez Mark Rutte în frunte, au obţinut promisiunea unei frânări temporare a transferurilor de fonduri către statul care este observat că nu îndeplineşte condiţia implementării reformelor legate de obţinerea fondurilor. „Frugalii” au obţinut şi o returnare mai mare de fonduri din viitorul buget UE (un mecanism folosit de Marea Britanie din anii 80, pe care Franţa spera să îl elimine după Brexit).  

Majoritatea liderilor europeni, de la Macron la Merkel şi de la Conte la Sánchez, au elogiat acordul ca fiind unul istoric, iar acesta chiar este, dar elementele concrete trebuie să ne aducă cu picioarele pe pământ. Diferenţele apărute au fost minimalizate, Mark Rutte declarând că „au fost câteva înfruntări, dar asta face parte din joc” (Viktor Orban acuzându-l că îl urăşte, atât pe el, cât şi poporul maghiar, iar Mateusz Morawiecki îi caracterizase pe „frugali” ca fiind „state egoiste”). Fără exagerare, avem un moment hamiltonian al Europei (deşi nu avem o perspectivă asupra unei uniuni fiscale, ci doar o îndatorare comună limitată ca valoare şi în timp), iar asta ne dă speranţe, nu şi certitudini, pentru că aici intră în ecuaţie … ale noastre elite, iar acestea trebuie să se ridice la înălţimea momentului, ceea ce ar putea fi mai greu decât obţinerea fondurilor de la europeni (per total, 79,9 miliarde euro!), succes obţinut într-o discreţie care dovedeşte încrederea de care, acum, România se bucură din partea Bruxellesului şi a marilor şi micilor europeni.

Acordul trebuie să treacă prin Parlamentul European, un pas dificil, existând posibilitatea ca parlamentarii să adauge condiţii, mai ales legate de respectarea statului de drept, dar şi de refacerea fondurilor din buget reduse la anumite capitole, şi, apoi, ratificat de toate statele europene, banii urmând să sosească abia anul următor. Reprezentanţi ai Parlamentului european cu ridicat problema condiţionării accesului la fonduri de respectarea normelor statului de drept, anunţând că vor cere clarificări legate de această problemă, în măsura în care aceasta a fost lăsată nelămurită la summit. David Sassoli a declarat că „trebuie să vedem exact care sunt măsurile care trebuie utilizate pentru a o sprijini”, insistând pe fermitate: „nu putem sprijini coborârea nivelului în respectarea valorilor comune. Nu vom fi mulţumiţi numai cu o simplă menţionare a principiilor”. La întrebarea dacă Parlamentul ar putea bloca acordul, Sassoli a răspuns că acesta este decis să se facă respectat.

Există pericolul ca această condiţionare neclară a fondurilor de respectarea normelor statului de drept să încurajeze pe liderul naţionalist din Ungaria, respectiv pe conservatorii din Polonia să continue pe drumul pe care au plecat, acela de a încălca, sistematic sau parţial, normele statului de drept. Liderii europeni au fost siliţi să dilueze condiţionalităţile după ce liderul maghiar[1] şi prim ministrul polonez au rezistat la presiunile celorlalţi europeni de introducere a unor condiţionalităţi mai ferme, ameninţând cu veto. Viktor Orban a scris „ne-am bătut”, prezentând rezultatul ca pe un succes (real, dacă observăm creşterea fondurilor ce revin Ungariei, fals, dacă se referă la eliminarea condiţionalităţilor, bună parte din bani urmând să nu ajungă la poporul maghiar, ci la clienţii lui Orban, prin … Sistemul de Cooperare Naţională). În rezoluţie, se spune doar că „se subliniază importanţa respectării domniei legii”, cererile privind respectarea acesteia reducându-se doar la condiţionalitatea „de a proteja bugetul”. Oricum, Ungaria şi Polonia nu au înregistrat o victorie absolută, deoarece, deşi nu s-au introdus condiţionalităţi explicite, afirmaţiile lui Orban, că a fost îndepărtat orice fel de condiţionalitate, nu corespund realităţii. În teorie, accesul la fonduri poate fi blocat. O dovadă că va exista un asemenea mecanism o reprezintă avertismentul voalat transmis de Angela Merkel. Ţine acum de Germania, care deţine preşedinţia UE, să creeze acest mecanism care va veghea asupra respectării legii. Mecanismul va fi decis de majoritatea calificată europeană, nu prin unanimitate, făcând dificilă pentru liderii Ungariei şi Poloniei să îl blocheze. Totul depinde de cât de repede şi ferm se va mişca UE, în special, Germania (nu numai pentru că deţine preşedinţia) spre a cădea de acord spre crearea acestui mecanism care va forţa statele membre să respecte valorile democratice ca o condiţie de primire a fondurilor.

Este un moment deosebit şi o şansă pentru Europa unită şi pentru noi. Deşi sunt, încă, neclare, vor exista condiţionalităţi economice (reformă, mai ales pentru neperformanţi, cei din sud, dar şi unii din est) şi politice, privind respectarea normelor statului de drept (pentru Ungaria, Polonia, dar şi pentru Bulgaria, Cehia şi România). Important este că Europa este unită la … datorii, pas la care s-a ajuns în urma  deciziei istorice a Berlinului de a accepta propunerea Parisului. Până la marile proiecţii europene (uniune fiscală, Statele Unite ale Europei), care rămân departe, să constatăm că ceea ce părea imposibil ieri este, astăzi, o realitate, că vin bani gratuiţi sau ieftini, iar întrebarea, pentru noi, este dacă vom putea fi europeni în procesul de absorbţie a acestor bani pentru a redeveni români prosperi, reîntorcându-ne, astfel, în Europa. Politic, forţele proeuropene vor înregistra o creştere în întreaga Europă, iar Uniunea va fi mai unită, nu numai economic şi financiar, ci şi politic şi social. Ar putea să fie bine pentru România, dar asta depinde de noi mai mult decât de fondurile pe care le vom primi, în mare parte, gratuit. Nu trebuie să ne ferim de adevăr: elita noastră trebuie doar să respecte poporul român, iar acesta va duce ţara acolo unde îi este locul.

II. RUSIA. Exerciţiu de alarmare la scară mare al forţelor armate.

Kremlinul a ordonat un exerciţiu de alarmare la scară mare a forţelor sale armate, în principal cele din sud şi vest. Început neanunţat, prin alarmări surpriză, exerciţiul a fost, apoi, prezentat (organizându-se o întâlnire cu ataşaţii militari, la care s-a prezentat exerciţiul), remarcându-se faptul că acesta nu este îndreptat împotriva nici unui stat. Scopul declarat a fost verificarea capacităţii de apărare a sud-vestului ţării, precum şi pregătirea exerciţiului Kavkaz 2020, dar alte două obiective sunt vizibile: un avertisment la adresa Ucrainei, unde se desfăşura exerciţiul Sea Breeze 2020, şi unul în Caucaz, unde, în contextul incidentelor de la frontiera azero-armeană, Ankara a transmis un mesaj surprinzător de implicat. Aşa cum era de aşteptat, centrul de greutate a fost Marea Neagră, noi având parte de un zbor al bombardierelor strategice Tu22M3, interceptate de avioanele MiG 21. Prezenţa liderilor politici şi militari ruşi în zonă indică importanţa politico-militară acordată exerciţiului. Atât prin amploare, cât şi prin moment, exerciţiul reprezintă un semnal de avertizare, dar trebuie remarcat faptul că nu au existat provocări care să ducă la tensionarea situaţiei.

Ministrul al apărării rus, Serghei Şoigu, a anunţat (17.07) că, la ordinul preşedintelui Vladimir Putin, a început un exerciţiu de alarmare a trupelor din subordinea Comandamentul Întrunit Strategic/CÎS Sud şi CÎS Vest, precum şi al trupelor de paraşutişti şi infanterie marină (cele cu cea mai mare capacitate de luptă şi de dislocare rapidă în alt teatru de operaţii) din Flota de Nord şi Flota Pacificului, la acesta participând 150.000 de militari, 400 de avioane şi 100 de nave. Majoritatea exerciţiilor au avut loc în zona Mării Negre şi cea a Mării Caspice. Armata a 4-a Aeriană şi Apărare Antiaeriană (din subordinea CÎS Sud) a fost alarmată (19.07), avioanele acesteia fiind implicate în exerciţiile militare care au avut loc în Crimeea, Caucaz şi în Marea Neagră. În cadrul exerciţiilor, în perioada 17-21.07, au fost alarmate mari unităţi şi unităţi aflate în subordinea eşaloanelor superioare, în principal, unităţi de trupe aeropurtate (principala forţă de reacţie rapidă a Rusiei, cu capacitatea de luptă cea mai ridicată şi cu capacitatea de dislocare strategică rapidă). Exerciţiile din Regiunea Militară Sud/RM Sud, centrul de greutate al exerciţiului, continuă pe perioada verii. Peste 10.000 de miliari au participat la diverse exerciţii tactice în cadrul CÎS Sud, având loc peste 20 de exerciţii tactice, de nivel batalion, în zece regiuni din sudul Rusiei şi din Caucaz (Crimeea, Astrahan, Volgograd, Rostov, Stavropol, Daghestan, Osetia de Nord, Adygea, Cecenia, precum şi la bazele ruse din Abhazia şi Osetia de Sud), fiind implicate unităţi de infanterie, artilerie şi tancuri şi cele de sprijin (geniu, NBC, EW, AA, cercetare). Sprijinul aerian a fost asigurat de avioanele şi elicopterele Armatei a 4-a Aeriană şi Apărare Antiaeriană. S-au executat trageri cu întreaga gamă de armament (MLRS Tornado şi Grad, artileria autopropulsată, Msta-S, Gvozdika şi Akaţia, aruncătoare grele Tiulpan şi Malka, tancurile T-72B3 şi T-90, precum şi maşina de luptă a infanteriei BMP-3). De asemenea, a avut loc o debarcare în Crimeea, element ce demonstrează caracterul ofensiv al exerciţiului din peninsulă. De altfel, cele mai importante acţiuni au fost cele din spaţiul aero-naval al Mării Negre.

Două bombardiere strategice Tu-22M3, escortate de două avioane de vânătoare Su-27/Su-30, au efectuat un zbor în proximitatea spaţiului aerian românesc, fiind interceptate de două avioane MiG-21. Partea rusă a menţionat zborul bombardierelor Tu-22M3 şi interceptarea/însoţirea acestora de avioanele de luptă româneşti. Având în vedere diferenţele de generaţie dintre aceste avioane, interceptarea (şi identificarea vizuală) a avioanelor ruseşti de către avioanele noaste este un eveniment remarcabil. Se anunţau asemenea acţiuni încă din 18.07, când  avionul de supraveghere şi control al spaţiului aerian („radarul zburător”, AWACS rusesc) A-50U (indicativ RF-50610) zburase de la Ivanovo la Belbek, în Crimeea. Aviaţia tactică şi navală din Crimeea au executat misiuni în spaţiul aeronaval din vestul Mării Negre, sub coordonarea acestui A-50U, în perioada următoare (20.07), în contextul în care aici se desfăşura exerciţiul ucrainean, cu participarea mai multor state NATO, Sea Breeze 2020. Partea rusă anunţase faptul că Flota Mării Negre desfăşoară activităţi de monitorizare a acţiunilor navelor şi aviaţiei NATO care participă la exerciţiul Sea Breeze 2020. A-50U a coordonat şi zborul bombardierelor Tu-22M3 având escortă avioane Su-30 decolate din Crimeea.       

Trebuie remarcat faptul că exerciţiile din RM Sud s-au desfăşurat în perioada în care Vladimir Putin a vizitat Crimeea (participând la începerea construcţiei a două nave de genul celor din clasa Mistral, pe care Rusia a vrut să le cumpere din Franţa), iar şeful SMG, gl. Valeri Gerasimov, s-a deplasat la CÎS Sud, la Rostov, pentru a urmări desfăşurarea acţiunilor militare. Politic, a fost un semnal de avertizare pentru Ucraina şi NATO, iar, în Caucaz, pentru Turcia. Politico-militar, a fost o acţiune de descurajare a NATO şi de demonstrare a superiorităţii complete a Rusiei în întreaga regiune, din Crimeea în Caucaz, inclusiv cea aero-navală în spaţiul Mării Negre. Militar, deşi s-a invocat pericolul terorismului, a fost, probabil, o exersare a planurilor de luptă împotriva Ucrainei, în condiţiile unei prezenţe aero-navale NATO, şi cele de intervenţie într-un eventual conflict azero-armean în care s-ar implica şi Turcia. Ca răspuns, Ucraina a anunţat, deja, că va desfăşura un exerciţiu militar, cu participarea unor trupe din statele NATO, în aceeaşi perioadă cu Kavkaz-2020.

În ceea ce ne priveşte, chiar dacă aliaţii sunt alături de noi (avioanele de cercetare americane au fost prezente, în întreaga perioadă, deasupra Mării Negre, iar exerciţiul aerian NATO a fost cea mai vizibilă replică, fără să uităm de navele de luptă NATO, respectiv americane participante la Sea Breeze-2020), trebuie să ne facem treaba, remarcabil fiind faptul că am ridicat patru avioane F-16 la un exerciţiu aerian NATO şi că avioanele MiG-21 şi-au îndeplinit misiunea de interceptare a bombardierelor ruseşti aflate în proximitatea spaţiului nostru aerian.

III. R.MOLDOVA. Moţiunea de cenzură nu a trecut.

Previzibila cădere a moţiunii de cenzură în Parlament a arătat actualul raport între forţele politice din RM, democraţii susţinându-i până la capăt (asta însemnând câtă vreme aceştia sunt la putere) pe socialişti, guvernul Chicu având misiunea să păstreze puterea pentru socialişti până la alegerile prezidenţiale, în vederea realegerii lui Igor Dodon, iar opoziţia neavând cum să fie unită, între suveraniştii lui Plahotniuc de la Pro Moldova şi Partidul Şhor şi opoziţia democratică neexistând nici o bază principială care să asigure o alternativă la puterea lui Igor Dodon.    

Moţiunea de cenzură (20.07) împotriva guvernului condus de Ion Chicu a căzut, pentru fiind doar 46 de parlamentari, faţă de necesarul de 51. Democraţii (PDM) au rămas alături de socialiştii lui Dodon (PSRM), iar aceştia au strâns rândurile, neexistând dezertări (după ce unul dintre parlamentarii săi, care trecuse la Pro Moldova, a fost „bătut şi dus în vie”, element de violenţă care a reprezentat un semnal de ameninţare pentru toţi socialiştii care ar încerca să dezerteze). Chiar dacă doi parlamentari de la Partidul Şhor, bolnavi de coronavirus, ar fi fost prezenţi, situaţia nu s-ar fi schimbat, opoziţia neavând şanse să câştige trei parlamentari de la gruparea socialistă sau cea democrată. Moţiunea a fost iniţiată de Platforma DA şi contrasemnată de PAS, iar Grupul Pro Moldova a promis să o voteze. Eşecul moţiunii dă dreptate realismului Maiei Sandu, lidera PAS, care a susţinut mereu că soluţia constă în alegeri anticipate, ea cedând în faţa liderului DA, Andrei Năstase,  după ce acesta a susţinut că opoziţia, în ansamblul său, cea democratică (PAS, DA) şi cea „suveranistă” (Pro Moldova, Partidul Şhor) ar avea voturile necesare. Eşecul moţiunii a permis lui Chicu să se erijeze în responsabilul care gestionează ţara în criză (de fapt, incapabil să gestioneze criza, dar cu ochii pe ce bani mai poate să îi arunce socialiştilor pentru a pregăti realegerea lui Dodon). Puterea a acuzat opoziţia că vrea să destabilizeze statul, iar opoziţia a acuzat guvernul nu este capabil să conducă, mai ales în lupta împotriva coronavirus. De remarcat, socialiştii sunt din ce în ce mai agresivi, agresând fizic opozanţii politici, un semn că acest partid „sovietic”, creat de Moscova prin recrutări ale oportuniştilor (moldoveni sovietici sau şovini ruşi) din rândul comuniştilor lui Voronin şi finanţat ilegal de aceasta, este gata de exercitarea violenţei pentru a rămâne la putere.

Situaţia sanitară, economică şi socială din R.Moldova este din ce în ce mai complicată, Ion Chicu fiind doar un „descurcăreţ” plasat de Dodon în fruntea guvernului pentru a îşi asigura realegerea, nimic altceva (dar a venit coronavirus şi „descurcăreţul” este depăşit de situaţie, dar asta nu se vede, dacă guvernul mituieşte, cu puţinii bani pe care îi mai obţine, baza electorală socialistă). Speranţa puterii este ca banii veniţi de la UE să fie folosiţi în interesul său, dar europenii au dat aceşti bani condiţionat, fiecare pas al guvernului fiind supravegheat cu atenţie. Aparent, Dodon a avut o victorie, dar, fără finanţare, puterea sa este una de subzistenţă, nu de profit, aşa cum i-o cere gruparea de interese pe care o reprezintă, şi nici una care să îi permită manevrele, cerute de Moscova, de federalizare a ţării. Totuşi, pericolul este prezent, un parlamentar al opoziţiei avertizând asupra federalizării. Aşa trebuie interpretată recenta încercare a lui Dodon de a redeschide dialogul cu separatiştii transnistreni:  în condiţiile în care, acasă, în Basarabia, Dodon nu mai poate obţine majoritatea, fiind compromis (nu numai ca agent rus, dar ca simplu corupt, complice al lui … Plahotniuc), nu este exclus ca Moscova să lanseze un plan de reunificare care să înceapă cu posibilitatea ca electoratul transnistrean să participe la alegeri prezidenţiale din RM (fireşte, sunt multe obstacole, dar Kremlinul a dat dovadă de imaginaţie şi fermitate cu „păpuşile şi păpuşarii” din RM).

În situaţia actuală, avem un blocaj, cu grupările antidemocratizare, socialiştii/PSRM ai Rusiei şi democraţii/PDM corupţi fiind uniţi de frica de domnia legii, dar diferind asupra orientării externe (socialiştii sunt un partid al Rusiei, în timp ce democraţii mai încercă să păcălească Vestul că sunt proeuropeni). În opoziţie, avem o grupare „suveranistă”, Pro Moldova şi Partidul Şhor (ambele, moşteniri ale mafiotului Plahotniuc), care numai de domnia legii nu au nevoie, dar, spre deosebire de PDM, de care s-a rupt, nu este acceptată de Moscova şi nu acceptă supunerea în faţa acesteia (aşa cum fac democraţii, prin sprijinirea agentului recunoscut al Kremlinului), şi opoziţia democratică (PAS şi DA), pro-europeană, aceasta având propriile disensiuni interne. RM va continua cu această situaţie neclară, puterea lui Dodon nefiind gata să moară, dar nici să trăiască multă vreme. Asemenea perioade sunt folosite optim de către Kremlin (să ne amintim de ultima perioadă a lui Vladimir Voronin, când Moscova obţinea de la acesta cedări după cedări, iar Igor Dodon nu are nici personalitatea, nici independenţa în luarea deciziei pe care acesta a avut-o).

Igor Dodon va complica cât va putea situaţia, în vederea permanentizării sale la putere, dar sentimentul general este că vremea lui a trecut, fiind compromis (iar lentoarea cu care se pregăteşte pentru alegerile prezidenţiale arată că s-ar putea ca Plahotniuc să îl mai aibă cu ceva la mână). În această situaţie periculoasă, să observăm că numai corupţia endemică din R.Moldova mai ajută Moscova să-şi impună oamenii, iar ăsta este un semn că o soluţie prin care locuitorii RM îşi vor îndrepta ţara spre o democraţie (soluţie care ne-o dorim, fiind însoţită şi de o orientare proeuropeană şi proromânească), nu este departe, mai ales că şi creatorii occidentali de soluţii nerealiste au învăţat ceva din demiterea Maiei Sandu de către Dodon atunci când aceasta a început lupta împotriva corupţiei şi pentru reforma justiţiei. Oricum, pericole sunt la tot pasul, şi nu numai politice (ce ne garantează că filiera de spălare a banilor ruseşti nu a fost reactivată?). 

IV. MACEDONIA DE NORD. Socialiştii au câştigat, la limită, alegerile parlamentare.

Alegerile parlamentare din Macedonia de Nord (15.07) au fost câştigate, la limită, de social-democraţii (Uniunea Social Democratică din Macedonia/SDSM) pro-europeni, aceştia obţinând 36,13% din voturi, în faţa naţionaliştilor de la VMRO-DPMNE (Organizaţia Revoluţionară Internă Macedoneană – Partidul Democratic pentru Unitatea Naţională Macedoneană), care au obţinut 34.65%.

Astfel,  SDSM, condus de fostul prim ministru Zoran Zaev (care a deblocat drumul spre NATO şi UE al ţării, acceptând cererea Greciei de redenumire a ţării Macedonia de Nord) are 46 din cele 120 de locuri din Parlament, în timp ce VMRO-DPMNE are numai 44. Deşi SDSM are prima şansă, atât prin numărul de mandate, dar şi prin relaţia pe care o are cu partidele minorităţii albaneze (reprezentând un sfert din populaţia ţării), VMRO-DPMNE a anunţat că nu iese din cursa de formare a guvernului. VMRO-DPMNE, condus de Hristijan Mickoski (fostul lider, Nikola Gruevski, condamnat la doi ani de închisoare pentru corupţie, a fugit în Ungaria) a capitalizat pe semi-eşecul compromisului lui Zaev: după ce acesta a acceptat schimbarea denumirii ţării, aceasta a fost admisă rapid în NATO, dar începerea negocierilor pentru integrarea în UE a fost amânată (până când intrarea în UE a fost transformată dintr-un eveniment într-un proces).

Chiar dacă albanezii îşi vor juca bine cartea, este greu de crezut că aceştia vor face alianţă cu VMRO-DPMNE, prima opţiune rămânând SDSM. Cel mai mare partid al albanezilor este Uniunea Democratică pentru Integrare/DUI, care a obţinut 11,48% din voturi, respectiv 15 mandate. DUI este cel care va decide alianţa de guvernare, dar formarea acesteia este dificilă, deoarece DUI a cerut ca, de această dată, prim ministrul să fie un albanez, cerere ce a fost respinsă atât de SDSM, cât şi de VMRO-DPMNE. Un alt partid albanez, care a obţinut destule locuri pentru a fi în ecuaţie, este Alianţa Albanezilor, cu 12 locuri. Alte două mici partide au intrat în Parlament: Levica, de extremă stângă, a obţinut două mandate, iar Partidul Democratic al Albanezilor, un mandat.

Cel mai probabil, SDSM va forma alianţa de guvernare, întrebarea fiind cât de mult va cere DUI pentru participarea sa la formarea alianţei de guvernare. Oricum, drumul euro-atlantic şi european al ţării nu mai este pus în discuţie, indiferent de ce guvern se va forma. Asta nu înseamnă, având în vedere importanţa geopolitică a acestui stat (care închide cercul occidental în jurul nucleului instabil), că Rusia nu va căuta, probabil, să se interfereze în procesul de formare a guvernului, deşi NATO şi UE vor fi pregătite să reacţioneze (Miroslav Lajčák a ajuns, deja, la Skopje, pe 24.07, unde a avut o întâlnire cu preşedintele Stevo Pendarovski).  

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 26.07 - 02.08.2020.

●  UCRAINA/RUSIA. A fost semnat un nou acord de încetare a focului. Reprezentanţii Ucrainei şi ai separatiştilor au ajuns (22.07) la un acord de încetare a focului mediat de reprezentanţii OSCE. Conform acordului, începând de luni, la linia de contact, se va implementa încetarea completă a focului. Semnarea acordului a fost confirmată atât de Kiev, cât şi de separatişti. Dar, în timp ce aceştia afirmă că acordul prevede şi interzicerea folosirii dronelor, precum şi dislocarea armamentului greu în zonele populate, nu există o confirmare, în acest sens, din partea Kievului. Având în vedere că un asemenea acord fusese o precondiţie pusă de liderii francez şi german în vederea organizării unei noi întâlniri în format normand, acesta este unul temporar, fiind şanse reduse ca el să dureze, aşa cum au mai eşuat multe alte acorduri semnate anterior. Pe de altă parte, dacă se menţine încetarea focului, pot continua negocierile în format normand, iar perspectiva războiului se îndepărtează, deşi nici cea a unei soluţii de pace nu este mai aproape.

● RUSIA/SUA.  Convorbirea telefonică dintre preşedinţii Trump şi Putin a avut ca subiect principal controlul armamentelor, Trump pronunţându-se împotriva unei curse a înarmărilor. Probabil, se va ajunge la un acord la nivel politic, între cei doi lideri, care să permită continuarea negocierilor de la Viena, având ca rezultat prelungirea New START. În condiţiile în care Moscova caută să obţină avantaj în domenii de nişă (a experimentat o armă anti-satelit, iar Putin a anunţat că navele ruse vor fi dotate cu arme hipersonice), este puţin probabil ca Rusia să obţină mai mult decât o prelungire a New START, lucru pe care vrea să îi extragă de la un preşedinte Trump care a arătat deschidere faţă de Moscova (iar şansele lui de realegere nu sunt clare).

● GRECIA/TURCIA. Ankara a anunţat, prin NAVTEX, dislocarea unei nave în vederea începerii prospecţiunilor în apele greceşti de la sud de insula Kastellorizo. Ca reacţie, Grecia şi-a alarmat forţele sale armate. Franţa a cerut măsuri de sancţionare europene la adresa Turciei (deşi, la recentul FAC, majoritatea statelor europene nu s-au pronunţat pentru acestea). Aceasta reprezintă încă o escaladare făcută de Recep Erdogan, dar limitele impuse acţiunilor sale sunt vizibile: SUA au trimis un avertisment Turciei, iar UE analizează un răspuns, care ar putea să conţină şi sancţiuni. Însă, cel mai important, Germania face eforturi diplomatice pentru găsirea unei soluţii. Turcia ar putea să aibă probleme, strategia Greciei de construire a unui baraj diplomatic puternic, incluzând UE şi SUA, şi a unui baraj militar eficient (incluzând SUA, Franţa, Egiptul, Israelul) având şanse să dea roade.

● SUA/CHINA. Tensiunile au ajuns la nivelul unui război rece condus pe multiple planuri.  Închiderea consulatului chinez din Huston, pe fondul acuzaţiilor de spionaj la adresa Chinei, precum şi replica chineză, de închidere a unui consulat american, sunt încă o etapă în escaladarea tensiunilor. Aceasta urmează respingerii de către SUA a pretenţiilor maritime ale Chinei în Marea Chinei de Sud, pe fondul exerciţiilor militare ale ambelor părţi. Cu un preşedinte Trump decis să facă din China una dintre principalele teme de campanie şi a hotărârii conducerii comuniste chineze să nu renunţe la nimic din ceea ce a obţinut (mai ales, furtul tehnologiei occidentale), drumul spre tensiuni din ce în ce mai mari este deschis.