MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (20.01– 27.01.2019)

I. RUSIA. Încercări de salvare a INF.

II. UCRAINA. Iulia Timoşenko şi-a anunţat oficial candidatura.

III. FRANŢA – GERMANIA. Acordul de la Aachen.

IV. SUA. Rezoluţie în Congres care limitează posibilitatea ca SUA să se retragă din NATO.

V. GRECIA. Parlamentul a votat acordul cu Macedonia.

VI. Evoluţii de urmărit în săptămâna 28.02-03.02.2019

I. RUSIA. Încercări de salvare a INF.

Rusia şi Vestul au încercat, în această săptămână, să salveze INF, dar au eşuat. SUA au transmis un nou apel către Rusia să renunţe la racheta SSC8, iar NATO a iniţiat o întâlnire la nivel înalt cu reprezentanţii Rusiei pe acest subiect. Rusia şi-a menţinut punctul de vedere (racheta SSC8 nu încalcă INF), încercând, în continuare, să lege scutul antirachetă (mai precis, lansatoarele acestuia) de INF.

Întâlnirea de la Bruxelles (25.01), iniţial prezentată ca o întâlnire la nivel de ambasadori, a fost la nivel mai înalt, la ea participând adjunctul ministrului de externe rus, Sergey Ryabkov. Au fost discutate două probleme: INF şi Ucraina (NATO cerând eliberarea marinarilor ucraineni). Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg a apreciat că „întâlnirea a fost utilă, dar, în ambele probleme, cele două părţi sunt într-un dezacord complet”.

Rusia a încercat să-şi susţină poziţia prezentând racheta SSC8 ataşaţilor militari acreditaţi la Moscova. Fireşte, cei occidentali nu au fost prezenţi, refuzând să facă jocul Rusiei.   

În acest context avioanele americane de cercetare electronică au continuat zborurile în spaţiul ucrainean şi spaţiul Mării Negre fără a fi interceptate de aviaţia rusă. De menţionat, a avut loc un al doilea zbor al unui avion de cercetare american în proximitatea Transnistriei.

De asemenea, distrugătorul american Donald Cook a navigat spre Georgia fără să fie hărţuit de către avioanele sau navele ruse. Reţinerea rusă este cu atât mai interesantă cu cât, în nord, au avut loc urmărirea unor nave americane, respectiv interceptări finlandeze şi suedeze ale unor avioane ruse. 

 Prabuşirea unui bombardier strategic Tu22M3 şi a două bombardiere tactice Su 34 într-o singură săptămână reprezintă o pierdere importantă pentru aviaţia rusă, având în vedere că ritmul anual al înzestrării, respectiv modernizării este de ordinul zecilor de avioane. Ca oriunde, militarii plătesc preţul ambiţiei, dar şi iresponsabilităţii politicienilor, dacă nu devin ei înşişi iresponsabili.

Relaţiile ruso-americane vor fi testate de criza din Venezuela. Rusia încearcă să se prezinte ca o putere globală[1], care îi acordă sprijin politic preşedintelui Maduro, dar şi o gardă pretoriană. Rusia ar putea pierde, neavând capacitatea de a proiecta puterea militară, dar şi de altă natură până în Venezuela, deşi poate complica ecuaţia. Regimul Maduro s-a condamnat de mult, fiind un regim populist de stânga falimentar, condus de un „competent” şofer de autobuz, dar care a produs deja o clasă de profitori şi este izolat regional.

În Venezuela, Rusia are interese politice (sub lozinca „nicio dictatură fără sprijinul Moscovei”, din Siria până în Sudan şi din Coreea de Nord până în Venezuela) şi economice („ajutorul economic” rus a însemnat şi acapararea unei părţi din terenurile petrolifere). Demonstraţia de forţă a Rusiei (avioanele strategice ruse au zburat în Arctica) s-ar putea transforma într-o operaţie militară de prezenţă/interdicţie prin dislocarea în Venezuela de asemenea aparate, dar ea nu va rezolva problema lui Maduro, în Venezuela neexistând pericolul unei intervenţii străine, ci cel al unui conflict politic care poate degenera într-un război civil. Mai grav, Maduro nu are un răspuns la criza economică – foametea şi falimentul generalizat, ca să nu ocolim cuvântul care dă sentinţa pentru o guvernare iresponsabilă.

II. UCRAINA. Iulia Timoşenko şi-a anunţat oficial candidatura. 

La un miting al partidului pe care îl conduce, Batkivshchyna, organizat la Kiev, fostul prim ministru ucrainean, Iulia Timoşenko a anunţat (22.01) că va candida pentru funcţia de preşedinte al Ucrainei la alegerile prezidenţiale din martie 2019. Deşi era de aşteptat, anunţul marchează intrarea în faza preelectorală a alegerilor, clarificând lista candidaţilor importanţi.

Iulia Timoşenko este principala contracandidată a lui Petro Poroşenko, actualul preşedinte, care nu şi-a anunţat, încă, candidatura. Iulia Timoşenko este prima în sondaje, cu 16% din voturi. La lansare, ea a transmis un mesaj patriotic, înconjurându-se cu veterani ai războiului din Donbass. Iulia Timoşenko este sprijinită de „patriarhul onorific” Filaret, unul din liderii BOU, dar şi de fostul preşedinte georgian, Mihail Saakaşvili, un critic fervent al preşedintelui actual.  

Iulia Timoşenko candidează pe o poziţie populist-patriotică, cea mai potrivită pentru a-l înfrânge pe Petro Poroşenko, dar dezastruoasă pentru situaţia post-electorală, mai ales în eventualitatea în care ar câştiga, deoarece ea se pronunţă chiar şi împotriva acordurilor cu FMI, cele care au salvat Ucraina de la faliment. În privinţa caracterului patriotic al platformei sale, foarte probabil că va rivaliza cu cea a preşedintelui Poroşenko, urmând să o depăşească la exacerbarea naţionalismului ucrainean, fapt ce convine Rusiei, pregătită să exploateze în propriul interes situaţia care se va crea.

Principala problemă care se pune în acest moment este cine va intra în turul doi al alegerilor, Petro Poroşenko figurând cu doar 14% din voturi, la egalitate cu Volodimir Zelenski, un artist popular în Ucraina. Interesant, Volodimir Zelenski a recunoscut că are legături de afaceri în Rusia. Probabil, în faţa şanselor reduse ale candidaţilor pro-ruşi precum Iuri Boyko, Moscova a optat pentru a sprijini un asemenea candidat, care ar putea să îi împiedice intrarea în turul II lui Petro Poroşenko.

Deşi afirmă că are o soluţie pentru rezolvarea conflictului din Donbass, Iulia Timoşenko refuză să dea amănunte despre planurile sale în această privinţă. Faptul este cu atât mai periculos cu cât, având în vedere greşelile anterioare (pe care le recunoaşte, fără să şi le asume), Iulia Timoşenko „seamănă vânt”, dar nu mai e de găsit atunci când „se culege furtuna”. De fapt, înainte să fie pro-occidentală, ea a făcut avere din importul de gaz din ….Rusia, iar ucrainenii nu au cum să uite faptul că se spune că Timoşenko a semnat „în alb” contractul Ucrainei cu Rusia, atunci când criza gazului atinsese apogeul.  

Alegerile din Ucraina vor crea o stare de instabilitate politică şi o atmosferă de naţionalism propice unei noi crize în relaţiile cu Rusia. Condamnarea în contumacie a fostului preşedinte Victor Ianukovici la 13 ani de închisoare pentru înaltă trădare reprezintă un start simbolic pentru o campanie electorală care nu anunţă nimic bun, chiar rezultatul echivalent cu o stagnare, realegerea lui Poroşenko, fiind cea mai stabilă soluţie. În acest timp, nivelul de trai al ucrainenilor se degradează continuu, costul vieţii crescând pe zi ce trece.

III. FRANŢA – GERMANIA. Acordul de la Aachen.

Franţa şi Germania au încercat, semnând noul acord la Aachen (22.01), să „mişte înainte” proiectul european.

Cei doi lideri au semnat un nou tratat bilateral, care îl continuă pe cel din 1963, de reconciliere, semnat de „uriaşii” Adenauer şi de Gaulle, având ca obiectiv revigorarea principalei axe europene, cea franco-germană, în faţa euroscepticismului şi naţionalismului care testează coeziunea europeană. Angela Merkel şi Emmanuel Macron au arătat că sunt pregătiţi să asigure conducerea în continuare a proiectului european, deşi, prin extinderea sa, UE nu mai poate fi condusă spre viitor doar de aceste două ţări. 

Angela Merkel a explicat raţiunea reînnoirii tratatului care conduce spre o mai mare integrare şi cooperare între cele două state: „facem acest lucru deoarece trăim vremuri speciale şi deoarece, în asemenea timpuri, avem nevoie de răspunsuri hotărâte, distincte, clare şi cu perspectivă” reamintind că acordul a fost semnat în oraşul lui Charlemagne, „tatăl Europei”. Ea a fost explicită în a defini adversarii: „într-un moment în care Europa este ameninţată de naţionalismul care apare din interior, Germania şi Franţa îşi asumă responsabilitatea de a arăta drumul înainte”.

Acordul este vag şi face prea puţin pentru a împinge înainte reformele economice din zona euro, dar, într-un alt plan, cele două ţări se angajează pentru o politică externă şi de apărare strânsă. În ambele direcţii, paşii concreţi trebuie să urmeze. Există o anumită dezamăgire că nu s-a mers mai departe pe calea integrării şi reformelor, partea germană nerăspunzând ideilor reformiste ale preşedintelui Macron, care, de altfel sunt generate de interesele naţionale franceze. Oricum, acordul arată ce înseamnă relaţiile franco-germane: jalonul cel mai important în procesul de integrare europeană.

Liderii europeni au reacţionat primii, Donald Tusk menţionând că „astăzi, Europa are nevoie de o revigorare a credinţei în solidaritate şi unitate şi vreau să cred că o cooperare intensificată franco-germană va servi pentru acest obiectiv”.

Problema este că Macron se confruntă acasă cu probleme deosebite şi nici Merkel nu mai este cancelarul „cu viitor” de altădată. Realitatea este că axa franco-germană are nevoie să coaguleze în jurul ei un nucleu de state destul de puternic pentru a genera masa critică necesară pentru a stabiliza Europa după plecarea Marii Britanii şi pentru a continua integrarea.

Italia, care a criticat cât a putut Franţa (având dreptate doar în câteva domenii: politica franceză în Libia, chiar şi duplicitatea privind migraţia) este elementul cheie. Fără a treia economie europeană, cei doi nu pot face mare lucru. Restul sunt nemulţumiţii de moment: de fapt, o ţară reuşită (Polonia), un mic dictator care începe să piardă controlul (Ungaria) şi unii rătăciţi estici.

Rămân multe de făcut, mai ales că germanii sunt reticenţi faţă de proiectele de securitate franceze în Africa (să apărăm interesele franceze cu bani europeni!), aşa cum francezii sunt reticenţi faţă de proiectele de securitate germane (cam prea mult principiu şi nimic concret), dar asta e o diferenţă de formă, nu de conţinut. Franţa va sprijini Germania să obţină un loc permanent în CS al ONU, iar cele două ţări vor rămâne ataşate alianţei NATO (important, Franţa o lasă mai moale cu armata europeană ca alternativă la NATO – aşa e când dai cu capul de pragul de sus, după ce SUA par să nu mai fie aşa ataşate faţă de NATO, cel puţin dacă stăm să îl ascultăm pe preşedintele american).

Un lucru este evident: reconcilierea dintre cele două state este deplină[2] şi asta reprezintă o bază solidă pentru viitorul Europei. Italia se va trezi şi ea, după ce economia îi va da o lecţie (paradoxal, germanii se opun planurilor franceze de o mai mare integrare financiară a zonei euro şi de teama ... situaţiei băncilor italiene!) şi drumul european va continua.  

Despre noi, e timpul să renunţăm la lozinci (ne e teamă de o „Europă cu mai multe viteze”) şi să răspundem, cu sinceritate, la întrebarea cheie: ce vrem şi ce putem? Mai ales că noi nu am aparţinut lumii lui Charlemagne, dar am fost duşi, în timpurile moderne, în marş forţat spre Europa de o elită occidentalizată şi de o dinastie germană. De aceea, nu există alternativă la apropierea reală de Europa, prin transformarea internă.

IV. SUA. Rezoluţie în Congres care limitează posibilitatea ca SUA să se retragă din NATO. 

Camera Reprezentanţilor a SUA a votat o lege care are ca scop împiedicarea unei retrageri a SUA din NATO, pe fondul îngrijorării că preşedintele Donald Trump ar putea avea în vedere o asemenea opţiune. Legea a fost votată cu o majoritatea strivitoare (357 la 22). Ea interzice utilizarea fondurilor federale pentru a retrage SUA din NATO. Astfel, legislativul face tot ceea ce poate (blocarea finanţării) pentru a se opune unui asemenea act, de neconceput cu numai doi ani în urmă, şi, din fericire, încă, puţin probabil. Camera Reprezentanţilor şi-a reafirmat sprijinul pentru NATO, pentru integrarea Muntenegrului în NATO şi pentru o finanţare robustă a Iniţiativei de Descurajare în Europa (European Deterrence Initiative), cerând însă, celorlalte naţiuni NATO o finanţare de 2% din PIB pentru apărare.

Iniţiativa legislativă vine pe fondul tensiunilor politice dintre SUA şi europeni, în primul rând datorită poziţiei preşedintelui Trump care vede NATO ca pe o organizaţie anacronică, revenind permanent asupra acestei idei, cel puţin în particular, iar UE ca pe o uniune economică rivală, ce ar trebui să dispară. Totuşi, ultimele declaraţii ale preşedintelui Trump sunt asigurătoare, „vom fi cu NATO 100%, dar statele membre trebuie să crească fondurile destinate apărării”.

Legea votată în Camera Reprezentanţilor se adaugă unei legi similare, votată anterior de Senat, care impune necesitatea aprobării cu o majoritate de două treimi a unei eventuale decizii a Administraţiei Trump de retragere a SUA din NATO. Probabil, cele două iniţiative legislative vor fi armonizate, dar numai simpla lor votare  arată cât de vulnerabil a devenit NATO, din interiorul său, prin punere în discuţie a problemei retragerii SUA din Alianţă. Nu ne mai întrebăm, aşa cum ne întrebam în urmă cu câteva luni, când a fost votată cea din Senat, de ce a fost votată. Acum ştim că cei care au declanşat acest proces sunt profund îngrijoraţi de posibilitatea ca preşedintele Trump să se decidă pentru un asemenea pas. Modul cum acesta a decis retragerea trupelor americane din Siria reprezintă un precedent.

Preşedintele Trump este, oricât am încerca să ne facem că nu vedem, un „preşedinte util” pentru Rusia, cochetând cu retragerea SUA din NATO, obiectivul principal al acesteia deoarece, odată dispărută Alianţa, Kremlinul are teren deschis să intervină în statele fost-comuniste, fragilele democraţii din estul Europei. Totuşi, continua presiune a anchetei privind o posibilă cooperare în campania electorală cu Rusia impune o postură defensivă preşedintelui Trump şi o politică externă cât de cât tradiţională, chiar şi după ce „garda de generali” a fost îndepărtată. 

Pentru noi, aceasta este cea mai proastă veste, deoarece, chiar dacă concretizarea acestei ieşiri este puţin probabilă, loveşte simultan în cei două piloni ai securităţii naţionale, NATO şi parteneriatul strategic cu SUA. Cel puţin pe acest palier, cei responsabili trebuie să arate claritate în plan politic (real ataşament pentru aliaţii noştri, chiar şi atunci când ne critică) şi eficienţă în plan militar: nu simpla cheltuire a 2% din PIB pentru apărare este obiectivul, ci transformarea acestor bani în sisteme de armament operaţionalizate care să ne facă capabili să ne apărăm şi să putem contribui la apărarea Alianţei.

V. GRECIA. Parlamentul a votat acordul cu Macedonia.

Parlamentul grec a aprobat (25.01), cu un vot strâns, acordul privind schimbarea numelui Macedoniei. Acordul de la Prespa a fost votat la limită, cu 153 pentru şi 146 împotrivă. Prim ministrul grec, Alexis Tsipras, a declarat, fără să se înşele prea mult: „astăzi este o zi istorică, când scriem o nouă pagină în Balcani. Ura naţionalismului, a disputelor şi conflictului va fi înlocuită de prietenie, pace şi cooperare”. Fireşte, cel mai fericit a fost prim ministrul socialist macedonean, Zoran Zaev:  „felicitări prietenului meu, Alexis Tsipras. Împreună cu popoarele noastre, am obţinut o victorie istorică. Trăiască acordul de la Prespa. Pentru pace şi progres etern în Balcani şi Europa” (cam patetic, dar dătător de mari speranţe).

Liderii europeni au fost primii care au felicitat cele două părţi pentru reuşită. Donald Tusk a mers până acolo încât a numit succesul ca fiind o “misiune imposibilă”: “şi-au asumat riscul, au fost gata să-şi sacrifice propriile interese pentru binele general”. Nu e chiar aşa, ambele părţi având doar calitatea că se află într-o perioada pro-europeană, când avantajele oferite de Bruxelles sunt mai mari decât dezavantajele, UE necerându-le limitarea intereselor de grup (fireşte, interese meschine, dacă nu ilegale: bani, putere şi sinecuri) pentru a permite naţiunilor lor un minim progres prin garantarea existenţei statului de drept. Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a transmis un mesaj fără echivoc către cele două state: „acordul de la Prespa reprezintă o contribuţie importantă la stabilitatea şi prosperitatea regiunii. Aştept viitoarea integrare a Republicii Macedonia de Nord în NATO”.

O asemenea reacţie este firească deoarece Vestul a câştigat o bătălie geopolitică cu Rusia, care s-a opus acestui acord, numai şi pentru că nu doreşte integrarea statelor din Balcani în NATO, dar şi în UE. În cazul UE, Rusia este mai nuanţată dorind să profite de o integrare în UE a aliatului său, Serbia, în termenii acesteia, lucru care nu se va întâmpla. Serbia se va integra doar atunci când poporul sârb va fi proeuropean. Nu vorbim aici de elitele sârbe cu rădăcini în trecut, care nu au cum să fie proeuropene cu adevărat.

Avem o mare victorie pentru Vest, Serbia, statul „cu orientări multiple”, de fapt, cu niciuna sigură, Kosovo, „statul care nu este încă stat” şi Bosnia-Hertzegovina, „statul care s-ar putea să nu rămână stat” (şi asta nu numai din cauza lui Dodik şi a Rusiei, a se vedea declaraţia lui Recep Erdogan de la Zagreb) fiind acum înconjurate de un inel protector, NATO, şi pe viitor, şi UE. Este evident că greul abia urmează, a se vedea evoluţiile din Bulgaria şi România, UE urmând să fie şi mai prudente cu statele din Balcani, după lecţia primită de la cei care au fost integraţi necondiţionat în NATO şi UE. Reacţia negativă a Rusiei este irelevantă, ea fiind în Balcani doar un factor destabilizator, cu politica sa de blocare a extinderii stabilizatoare a NATO şi UE, că de ajutat nu vrea şi nici nu poate să o facă.

Fireşte, în ambele state a existat o opoziţie înverşunată a naţionaliştilor, sprijiniţi de partide puternice, aflate acum în opoziţie, care au făcut bani frumoşi, dar murdari din promovarea unui naţionalism fără niciun alt obiectiv decât acela de a asigura accesul la putere al unei elite corupte. A fost nevoie să vină un partid radical de stânga în Grecia pentru a termina cu “plutocraţia” şi de socialişti în Macedonia pentru a termina cu naţionaliştii.

În final, Grecia şi-a rezolvat o problemă de securitate (nordul este acum asigurat, rămâne marea şi eterna problemă: Turcia, mai ales în Marea Egee), iar Macedonia de Nord are drumul deschis spre un viitor euro-atlantic. Pentru noi este bine, avem Sudul mai stabil, mai ales că Belgradul nu poate să nu observe progresul din jur. Chiar şi cu o UE având alte preocupări decât Balcanii, aceste evoluţii au menirea să ne asigure liniştea.

VI. Evoluţii de urmărit în săptămâna 20.01-03.02.2019

INF. Se intră în săptămâna decisivă, din 02.02 începând numărătoarea inversă: SUA încep procesul de retragere din INF care va dura şase luni. O ultimă încercare de mediere ar putea fi făcută de Germania, ministrul de externe, Heiko Maas, urmând să efectueze o vizită la Washington, după ce a vizitat Moscova. Menţinerea INF ar fi o mare victorie pentru securitatea europeană, dar păstrarea lui cu preţul punerii în discuţie a scutului anti-rachetă ar fi o pierdere mare pentru România. 

SUA – RUSIA. Criza din Venezuela va apărea ca un test nu numai privind relaţiile dintre cele două state, dar şi asupra direcţiei în care evoluează noua ordine mondială. SUA „şi-au reamintit” de principiile tradiţionale ale politicii sale externe, Mike Pompeo făcând referire la democraţie şi drepturile omului. Va face pasul înapoi SUA şi în America Latină după ce au cedat Orientul Mijlociu Rusiei? Răspunsul este „nu”, aşa că rămâne de văzut doar modul cum va decurge criza, nu şi finalul.

MAREA BRITANIE. Vom avea un nou vot în Parlament asupra acordului privind Brexit. Deşi Parlamentul a luat unele măsuri care ar face Blind Brexit greu de implementat, nu îl poate exclude, şi astfel ne îndreptăm spre cea mai dificilă situaţie: Blind Brexit însoţit de limitări privind măsurile pe care le poate lua guvernul pentru a limita şocul (mai ales, privind taxele). Teresa May cere Bruxelles-ului flexibilitate privind backstop-ul, răspunsul fiind un „da” care nu prea se materializează. Regina cheamă la ordine politicienii, iar data ieşirii se apropie. Se vorbeşte de noi măsuri luate de Parlament pentru a face Blind Brexit imposibil, despre o Teresa May hotărâtă să obţină cedări europene care să permită acordului să treacă prin parlament, dar şi de amânarea ieşirii. Votarea acordului în Parlament, care urmează, are şanse mici (deşi un pic mai mari decât prima încercare). Şi nu ne rămâne decât să privim cum viitorul britanicilor şi al nostru se joacă într-o confuzie care nu le este caracteristică acestora.

SIRIA. Israelul şi-a asumat atacatul aerian asupra obiectivelor iraniene din Siria. Încercarea iraniană de descurajare, prin lansarea unei rachete balistice spre Golan, a eşuat, Israelul reacţionând cu lovituri aeriene de amploare. Rusia a reacţionat tardiv şi moderat. De fapt, a început războiul direct dintre Israel şi Iran, respectiv aliaţii acestuia (Hezbollah), Siria, şi, în perspectivă, Libanul, fiind doar scena derulării lui. În condiţiile în care Israelul va continua (atât din motive obiective – nu poate permite Iranului „să îi ajungă la uşă”, mai ales că SUA se retrag, cât şi politice, de moment - Benjamin Netanyahu este în plină campanie electorală), care va fi reacţia Iranului, care are propriile probleme (sancţiunile) şi nu pare dispus să „culeagă roadele” instabilităţii pe care a produs-o ?

Cealaltă mare problemă, modul cum Rusia şi Turcia se înţeleg sau, mai degrabă, nu se înţeleg, are efecte regionale şi mai mari. Vizita lui Recep Erdogan la Moscova nu a dat rezultate, „zona de securitate” pe care o doreşte Ankara nefiind acceptată de Moscova. Rusia a ridicat şi problema Idlibului: dacă Turcia nu îi poate controla/elimina pe jihadişti, Rusia este gata să o rezolve printr-o nouă ofensivă. Iată că plecarea SUA nu rezolvă grijile învingătorilor, cu interese atât de divergente, de la a-i elimina pe kurzii sirieni ca ameninţare (percepută), până la extinderea controlului lui Bashar al Assad peste o parte cât mai mare a Siriei.