MAS SpecialRaport săptămânal: Evenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (19-25.11.2018)

Monitorul Apărării şi Securităţii

Sursă foto: Mediafax

I. UNIUNEA EUROPEANĂ. MAREA BRITANIE obţine un acord Brexit, dar mai rămâne aprobarea lui în Parlament. FRANŢA şi GERMANIA demarează o reformă ponderată a „zonei euro”. ITALIA recidivează şi va fi pedepsită. POLONIA face paşi înapoi în încălcarea independenţei justiţiei. CEHIA se luptă cu trecutul.

II. RUSIA. Vladimir Putin a anunţat că RUSIA va reacţiona în cazul în care SUA se vor retrage din INF.

III. UCRAINA. Sprijin reafirmat al SUA şi continuarea disputei cu RUSIA.

IV. BALCANI. KOSOVO întinde coarda în disputa cu SERBIA.

V. Evoluţii de urmărit în această săptămână.

           

I. UNIUNEA EUROPEANĂ.

În UE am avut o săptămână în care s-au conturat, chiar dacă nu şi precizat, direcţiile de evoluţie viitoare. Înainte de toate, avem un acord Brexit şi acordul liderilor europeni pentru el (25.11), precum şi o declaraţie comună. Uşurarea că s-a ajuns la un acord care asigură o despărţire soft a Marii Britanii de UE ascunde un eşec major al proiectului european: i-am pierdut pe britanici şi asta a devenit o realitate scrisă într-un acord, indiferent cum se va termina.

Teresa May a scăpat de rebeliunea din partid, adversarii săi eşuând în încercarea de a declanşa procedura internă de demitere a sa, dar, înainte de testul Parlamentului, problema s-a transferat din nou la Bruxelles, acordul final…nefiind final, după ce Spania a ridicat problema Gibraltarului[1], iar câteva state europene (printre care şi Franţa) ridicând problema pescuitului în apele britanice.

În final, Spania a cedat şi am avut un acord final şi o declaraţie comună, care au fost aprobate de către liderii europeni (25.11). Dacă şi Parlamentul britanic reuşeşte să îl aprobe, avem un Brexit soft, care nu exclude posibilitatea de revenire a Marii Britanii în UE. Cum va vota Parlamentul britanic, dincolo de ameninţările conservatorilor şi cele ale protestanţilor nord-irlandezi, precum şi cele contradictorii ale laburiştilor, cu liderul lor prea de stânga ca să poată guverna, este greu de prevăzut? Totuşi, argumentul T.May rămâne valabil: cine s-ar opune …singurei soluţii acceptabile, neexistând decât alternativa Blind Brexit. Chiar dacă aritmetica parlamentară aproape că o contrazice pe T.May, acceptarea acordului de către Parlament păstrează şanse reale.

După ce preşedintele Emmanuel Macron (18.11) a transmis, în faţa Parlamentului german, un mesaj unificator ambiţios, „UE împotriva haosului”, propunerea de buget comun franco-german, ponderată de către Germania, a arătat atât demararea, cât şi limitele reformei „zonei euro”.

Acasă, E.Macron se confruntă cu prima reacţie masivă la graba sa de a promova idei îndrăzneţe înainte ca majoritatea să le accepte: mişcarea „vestelor galbene”, deosebit de agresivă, a culminat cu asaltarea Parisului (24.11), cauza protestelor fiind creşterea preţului la combustibil prin aplicarea unei taxe suplimentare pentru lupta împotriva încălzirii globale. Deşi mişcarea de protest este doar a unei minorităţi active, avertismentul francezilor este fără echivoc: liberalismul, ca şi definiţie a echilibrului politic, trebuie să fie echilibrat atât în măsuri, cât şi în ritmul în care acestea se implementează, altfel va eşua, populaţia refuzându-le şi dând curs cântecului de sirenă al „improvizaţiilor” populist-naţionaliste (care, în final, nu fac decât să mărească datoria statului).    

Comisia Europeană a respins proiectul de buget italian, scrisoarea sa fiind întâmpinată cu ironie de omul forte de la Roma, Matteo Salvini, deşi, în realitate, guvernul italian realizează pericolul cumulării scăderii creşterii economice şi creşterii cheltuielilor bugetare, la care s-ar adăuga şi penalizările financiare europene. Guvernanţii italieni ştiu că „aruncarea cu bani” nu face decât să crească deficitul bugetar, generând o iluzorie creştere economică[2] din consum, apoi urmând nota de plată: unde găsim bani ca să plătim în continuare dacă hulita Europă nu ne susţine şi pieţele ne pedepsesc? Problema lor este că au câştigat făcând promisiuni electorale financiare fără nici o altă bază decât „revolta antieuropeană”, care nu era altceva decât un şantaj în faţa căruia Bruxelles-ul nu a cedat.

Polonia s-a conformat deciziei europene şi a început procesul legislativ care va duce la reinstalarea în funcţie a judecătorilor pensionaţi forţat. Conservatorii polonezi, chiar dacă guvernul lor va trece de moţiunea de cenzură care se profilează, încep să simtă reacţia negativă crescândă a electoratului, mai ales a celui urban. Probabil, pe termen mediu, „pendulul polonez” va reveni din poziţia de dreapta spre cea de centru, realizările economice fiind cele care asigură baza acestei reveniri. Dacă Polonia devine un stat puternic economic şi stabil politic, aşa cum îl cere statutul său de apartenenţă la Trilaterala Weimar, Europa Centrală are un viitor.

Mai grav este acolo unde apare blocajul, umbrele trecutului nelăsând prezentul să se nască. Deşi investiţiile germane au dat Cehiei un avans economic remarcabil, scena politică este instabilă, încarnarea acestei situaţii fiind chiar prim-ministrul Andrej Babis care, deşi a supravieţuit unei moţiuni de cenzură, se confruntă cu puternice acţiuni de contestare. A.Babis a spus că nu a colaborat cu poliţia secretă comunistă, dar există indici că ar fi colaborat nu numai cu cea cehă, ci şi cu cea sovietică; A.Babis a spus că nu a furat fondurile europene, dar face tot ce este posibil să împiedice evoluţia anchetei; A.Babis a spus, iniţial, că nu ştie ca fiul său (spre firma căruia s-au scurs unele din fondurile europene în cauză) să fi fost în Crimeea, deşi, în final, s-a aflat că acesta…a fost trimis în Crimeea[3]. Cehii sunt în situaţia paradoxală în care, deşi economia merge, politicul nu evoluează din cauza faptului că nu s-a rupt de trecut. Nici nu avea cum, Cehia devenind una dintre cele mai retrograde state comuniste după ce sovieticii au reprimat „primăvara de la Praga”.

II. RUSIA. Vladimir Putin a anunţat că Rusia va reacţiona în cazul în care SUA se vor retrage din INF. În cadrul întâlnirii avute cu principalii responsabili din domeniul apărării la care s-a analizat modul în care Rusia va răspunde la o retragere a SUA din INF, V.Putin a anunţat (19.11) că Rusia va replica în situaţia în care SUA se vor retrage din acest acord. El a adăugat, însă, că Rusia este gata să discute INF cu SUA.

V.Putin nu a răspuns cererii secretarului general NATO, Jens Stoltenberg, reiterată în faţa miniştrilor apărării UE, ca Rusia să respecte INF, respectiv să clarifice situaţia rachetelor SSC-8, care, încălcând INF, prezintă un „risc serios la adresa stabilităţii strategice”. J.Stoltenberg a adăugat că UE trebuie să ceară Rusiei „respectarea completă şi transparentă” a INF: „SUA respectă integral INF, nu există rachete noi americane în Europa, dar Rusia are rachete noi în Europa”.

Trădând îngrijorarea liderilor europeni că încetarea INF ar duce la o cursă a înarmărilor destabilizatoare, Federica Mogherini a declarat (20.11), la finalul Consiliului Afacerilor Externe al UE, că „UE este extrem de îngrijorată” de soarta INF şi că „securitatea europeană ar fi supusă unui risc, noi, europenii, nedorind să vedem teritoriul Europei devenind, din nou, un câmp de luptă pentru alte puteri, aşa cum a fost în trecut”, după ce SUA se vor retrage din INF. F.Mogherini a exprimat speranţa europenilor că INF va rămâne în vigoare, ambele părţi urmând să îl respecte.

Rusia a respins, din nou, prin viceministrul de externe, Sergei Ryabkov, „orice afirmaţie conform căreia Moscova ar fi vinovată de retragerea din INF a SUA” (deşi Rusia nu a transmis niciun răspuns apelurilor occidentale privind lămuriri legate de SSC 8). El a insistat că Rusia este determinată să păstreze INF (deşi este acuzată că îl încalcă) deoarece acesta „împiedică SUA să domine în sfera militară”.

Această acuzaţie este nefondată, deoarece, chiar dacă SUA ar ieşi din INF este greu de crezut că vor dezvolta şi disloca sisteme de rachete cu rază medie de acţiune: în Europa va exista o opoziţie mare faţă de instalarea acestora, iar, în Asia, sunt puţine posibilităţi de dislocare, atât pentru că majoritatea statelor aliate se vor opune, cât şi pentru că în Guam nu sunt întrunite condiţiile tactice: este doar o mică insulă. SUA vor răspunde, probabil, prin consolidarea arsenalului său de rachete de croazieră navale şi aeriene. Trebuie înţeles faptul că Rusia este cea care a încălcat INF şi a dezvoltat rachetele SSC 8 tocmai pentru ca acestea să prezinte o ameninţare reală la adresa Europei: ele pot lovi precis obiective strategice din întreaga Europă şi sunt greu de localizat, fiind instalate pe un sistem mobil, Iskander M. Rusia nu are capacitatea de a disloca pe mare, respectiv în aer, pe platforme cu survabilitate ridicată, un număr mare de rachete de croazieră, pe când SUA o au.

În principiu, Rusia are două mari preocupări, ambele generate de SUA: Scutul Antirachetă Global, deoarece acesta îi neutralizează vectorii săi nucleari şi sistemul Prompt Global Strike (PGS), deoarece acesta îi poate lovi precis, folosind o varietate de vectori cu încărcătură convenţională, atât sistemele sale de armament nucleare şi convenţionale, cât şi alte obiective critice, militare şi civile. Prin dislocarea SSC8, Rusia a creat un precedent cu care speră să renegocieze INF obţinând „ceva” în limitarea scutului anti-rachetă american din Europa. Cât despre contracararea PGS (care va include rachete hipersonice), Rusia defilează tot felul de arme noi, dar care ori nu sunt ceea ce se afirmă (racheta hipersonică Kinzal este, de fapt, o rachetă balistică Iskander lansată din aer), ori sunt proiecte fără viitor (racheta cu propulsie nucleară). 

Tactica Rusiei este ca, negând în continuare încălcarea INF, să exploateze îngrijorarea europenilor pentru a convinge SUA să respecte, în continuare, acordul. Strategia probabilă a Rusiei este de a iniţia negocieri cu SUA privind INF, convingându-i să nu-l părăsească pentru ca mai apoi să sugereze că va renunţa la SSC 8 dacă SUA vor renunţa la „încălcarea INF”, prin dislocarea scutului antirachetă în România şi Polonia. Această stratagemă este uşor de dejucat de către SUA, problema constând, însă, în faptul că există deja neînţelegeri şi neîncredere la nivel politic între SUA şi state importante europene. Dar totul s-ar putea întoarce împotriva Rusiei, SUA preferând să îi pună pe europeni în faţa „faptelor împlinite” ruseşti, respectiv încălcarea INF prin dislocarea rachetelor SSC 8 şi cerându-le să găsească soluţia….care nu poate fi decât un răspuns militar comun la această acţiune destabilizatoare.     

Rusia îşi pregăteşte negocierile INF şi prin generarea de confuzie privind utilizarea armamentului nuclear. După ce V.Putin afirmase că Rusia nu va folosi armamentul său nuclear pentru a lovi prima, ci doar pentru a răspunde unui atac nuclear, se revine şi, printr-o propunere în Duma de Stat, se aduce în discuţie prevederea „pentru situaţia în care existenţa statului rus este ameninţată”, asta însemnând deschiderea căii spre folosirea armei nucleare în escaladarea unui conflict convenţional.

Viitoarele negocieri legate de INF sunt extrem de importante nu atât pentru Europa „ameninţată de perspectiva retragerii SUA din INF” (în realitate, de rachetele SSC8), ci pentru Rusia, pentru că, dacă nu îi reuşeşte bluful cu SSC8, obţinând cedări de la SUA, ea nu are capacitatea de a se angaja într-o cursă a înarmărilor, fie şi limitată la rachete cu rază intermediară, cu SUA.

Numai dacă privim evoluţia preţului petrolului, în scădere spre 50$/baril, şi liniştea Kremlinului se risipeşte, la un asemenea preţ bugetul nemaiputând fi echilibrat. Vechea regulă rămâne valabilă: agresivitatea politico-militară a Rusiei este direct proporţională cu preţul petrolului. Un raport recent privind nivelul sărăciei în Rusia este edificator asupra situaţiei sociale critice din acest stat. În aceste condiţii, nu este de mirare că V.Putin a cerut complexului militar industrial să identifice cauzele neîndeplinirii planului de înzestrare (a se citi „limitarea corupţiei”), dar şi mesajul trimis lui Benjamin Netanyahu că va acţiona pentru retragerea iranienilor din Siria dacă acesta îl convinge pe Donald Trump să reducă din sancţiuni.

Deoarece ne interesează răspunsul SUA la situaţia creată de Rusia, ar fi bine să înţelegem ce este INF, pentru a nu da informaţii eronate[4].

III. UCRAINA. Sprijin reafirmat al SUA şi continuarea disputei cu RUSIA.

Vizita ministrului de externe al Ucrainei, Pavlo Klimkin la Washington (16.11), a prilejuit cea mai clară declaraţie de reafirmare a sprijinului SUA prin vocea secretarului de stat, Mike Pompeo: „SUA nu vor accepta niciodată anexarea Crimeei de către Rusia. Vom continua să impunem sancţiuni împotriva Rusiei până când Moscova va implementa în totalitate Acordurile de la Minsk şi retrocedează Crimeea Ucrainei”. Poziţia americană dă puţine speranţe pentru reducerea sancţiunilor, deşi măcar limitarea lor la nivelul actual ar fi un lucru salutar pentru Kremlin. 

La Kiev, Rada a votat, (22.11) în primă citire, legea care prevede introducerea în constituţia ţării a unui paragraf privind integrarea ţării în UE şi NATO. Preşedintele Petro Poroşenko a declarat că „Rusia este un stat agresor, nu are şi nu va avea dreptul de veto asupra intrării noastre în NATO şi UE, acesta fiind un drept suveran al Ucrainei care îşi va urma, cu încredere, drumul său”. În replică, V.Putin a ţinut (23.11) consfătuirea cu guvernatorii săi…în Crimeea.

În privinţa integrării în UE şi NATO,  prevederea lor în constituţie reprezintă un pas important, dar nu unul decisiv pe drumul Ucrainei spre integrarea transatlantică, deoarece…mai e mult până foarte departe. În prezent, Ucraina se află în poziţia în care supravieţuieşte economic datorită împrumuturilor de la FMI[5] şi are deficienţe majore în privinţa statului de drept, aşa că drumul spre UE şi NATO va fi lung. În plus, Rusia va avea, indirect, drept de veto: câte state membre NATO, mai ales Germania, vor fi de acord cu integrarea unui stat care are probleme de frontieră, de fapt, se află în război cu Rusia? Iar preţul păcii în Donbas este acceptarea, într-o formă sau alta, a controlului rus asupra Kievului, respectiv reorientarea Ucrainei spre est. Asta nu înseamnă că Vestul nu va ajuta Ucraina să reziste în faţa Rusiei. Din contră, acest ajutor se va amplifica pe măsură ce Ucraina va face dovada că este un stat neeşuat care poate face faţă agresiunii ruse.  

Tensiunile din Marea Azov s-au amplificat. Mai întâi, Rusia a precizat (22.11), prin Maria Zakharova, cum interpretează respectarea dreptului internaţional în Marea Azov: Rusia îşi rezervă dreptul de a controla orice navă care navigă în această mare (inclusiv cele care intră prin Strâmtoarea Kerci). Respingând acuzaţiile aduse de Ucraina şi UE[6] privind militarizarea mării şi blocarea traficului naval, Zakharova a declarat că „Rusia respectă cu stricteţe acordul de cooperare în Marea Azov şi Strâmtoarea Kerci, semnat cu Ucraina în 2003, care fixează statutul Mării Azov ca ape interne ale Rusiei şi Ucrainei”. M.Zakharova a precizat că „Strâmtoarea Kerci nu a fost niciodată una internaţională şi de aceea pretenţiile privind dreptul de trecere pentru navele străine este inacceptabil”, navele ruse având dreptul să inspecteze navele străine în Marea Azov (Şi pe cele ucrainene! Şi astea sunt străine de Marea Azov, în logica rusă a dreptului internaţional?). Ucrainenii plătesc acum naivitatea de a se fi lăsat la mâna Rusiei atunci când, negociind acordul privind Marea Azov, nu au partiţionat-o. Pentru ca ameninţarea să aibă o susţinere concretă, Flota Mării Negre efectuase, la începutul săptămânii, un exerciţiu de alarmare a unităţilor sale.  

În aceste condiţii, nu este de mirare că a avut loc incidentul din Strâmtoarea Kerci (25.11): un remorcher ucrainean, însoţit de două nave militare, au fost agresate de navele de patrulare ale Pazei de Coastă ruse după ce refuzaseră să se supună controlului ilegal. Incidentul nu este decât începutul unei serii care ar putea duce la angajamente navale serioase. Pentru moment, tactica utilizării navelor mici militare purtătoare de artilerie a ucrainenilor („flota ţânţar”) pentru a escorta navele comerciale funcţionează, dar Rusia va reacţiona rapid, având asigurată superioritatea navală (dacă luăm în considerare numai navele Pazei de Coastă, subordonată FSB, şi avem de-a face cu nave de patrulare mari înzestrate cu ..rachete navă-navă).

IV. BALCANI. KOSOVO întinde coarda în disputa cu SERBIA.

Guvernul de la Pristina a decis (21.11) să introducă taxe de 100% pentru toate produsele provenind din Serbia şi Bosnia Herţegovina, motivându-le prin necesitatea apărării „intereselor vitale” ale Kosovo în faţa „campaniei agresive” ale Serbiei pe scena internaţională. Decizia urmează eşecului Kosovo de a deveni membru al Interpol în urma acţiunilor diplomatice reuşite ale Serbiei. Situaţia se poate rezuma la o „dublă luare de ostateci”: Serbia ţine ostatic Kosovo, un stat care există chiar dacă Belgradul (şi multe state, inclusiv România) nu îl recunoaşte, izolându-l, cât poate, pe plan internaţional, iar Kosovo ţine ostateci sârbii săi, mai ales pe cei de la nord de Ibar, lovind în ei cu această taxă care, practic, dublează toate preţurile pentru aceştia.

Ambele acţiuni, închizând drumul spre găsirea unei soluţii politice, puteau fi evitate dacă se reglementau relaţiile dintre cele două state în cadrul negocierilor mediate de UE. Dar UE nu a avut o poziţie unitară în faţa soluţiei găsite, de comun acord, de către Belgrad şi Pristina, Germania opunându-se schimbului de teritoriu între cele două, deşi SUA şi-au anunţat acordul. Dacă cei care au creat problema „statul Kosovo” (o soluţie impusă Serbiei ulterior preluării controlului asupra provinciei de către NATO, în baza unei rezoluţii ONU, pentru a stopa prigonirea kosovarilor albanezi de către statul sârb) marile state europene implicate, mai ales Germania, dar şi Franţa, Marea Britanie şi Italia, precum şi SUA, nu se înţeleg între ele pentru a rezolva odată acest conflict, unele chiar nemaifiind interesate de el, la ce ne putem aştepta? Doar la escaladarea tensiunilor şi la intervenţia altor puteri, globale sau regionale, fiecare cu interesul său. 

Astfel, apelul UE către Pristina de a renunţa la aceste taxe („pentru că sunt o clară violare a regulilor CEFTA”) a fost respins, Pristina continuând să menţină această poziţie dură (un semn că există state europene care o susţin în acest demers). Serbia a reacţionat amplificând retorica, dar neimpunând taxe similare (firesc, ar lovi tot în sârbii din Kosovo) şi apelând la prietenii pe care i-a găsit într-o asemenea situaţie: Rusia şi China. Mesajele transmise ambasadorilor acestor state au fost: „Serbia nu are nici un motiv să aibă încredere în KFOR sau NATO în Kosovo”, respectiv că „Serbia nu s-a mai aflat niciodată într-o situaţie mai dificilă”. Măcar mesajul preşedintelui sârb către kosovari a conţinut şi menţiunea „avem nevoie de pace”, dar asta nu dă nici cea mai mică speranţă că situaţia se va detensiona[7].

VI. Evoluţii de urmărit în această săptămână.

Preşedinţii CHINEI şi SUA se vor întâlni faţă în faţă, după ce şi-au tot transmis mesaje despre poziţiile pe care le vor susţine. Sunt speranţe reduse să se anunţe un acord de principiu, având în vedere ce s-a întâmplat la reuniunea ASEAN care s-a încheiat fără o declaraţie comună deoarece China a refuzat o propoziţie care incrimina direct practicile sale economice ilegale. Ambele părţi şi-au durificat poziţia, dar nu este exclus ca acesta să fie totuşi un punct de plecare în iniţierea unor negocieri.  

V.Putin va încerca să îl convingă pe Donald Trump să negocieze INF.  După ce a tot transmis mesaje privind INF, V.Putin va încerca sa obţină de la SUA neretragerea din, ci renegocierea INF. Rusia are prea puţine argumente (nu a respectat acordul şi tot ameninţă), dar joacă bine cartea dezbinării occidentalilor, iar cu D.Trump aceasta ar putea să funcţioneze.

Marea Britanie intră în febra votării acordului Brexit. Teresa May a obţinut minunea: a rezistat presiunilor propriului partid şi a găsit o soluţie, un acord cu UE. Întrebarea este dacă parlamentarii britanici îl vor accepta, putându-ne întoarce de unde am plecat, Blind Brexit, şi, în plus, cu o criză politică internă. Dar înţelepciunea britanică ar putea depăşi orgoliul rănit de rolul avut, cel de jucător minor, în negocierile cu UE. 

Siria revine în atenţie: întâlnirea de la Astana se apropie, Rusia şi Turcia „au rezolvat problemele urgente din Idlib” (la întâlnirea miniştrilor apărării), iar Serghei Lavrov a transmis mesajul să se renunţe la ultimatumuri (iluzia franco-germană că s-ar putea negocia o constituţie până la sfârşitul anului, neînţelegând că rolul lor este doar de a accepta soluţia rusă, altfel, devenind nefrecventabili, ca în cazul formatului normand).

Israelul a scăpat de criza politică, dar B.Netanyahu nu a decis, încă, unde să atace Iranul, în Siria sau în Liban. Sunt mici speranţe de pace în Yemen, atât Iranul, cât şi Arabia Saudită având griji mai mari.



[1] Ministrul spaniol de externe a greşit prin ameninţarea cu acceptarea separatismului scoţian, de parcă acesta ar fi cu ceva mai bun decât cel catalan, uitând că orice separatism este o ameninţare la adresa fiecărui stat vizat în parte şi a UE în ansamblu.

[2] Ca şi în alte situaţii, guvernul italian se joacă cu cifrele, respectiv cu o iluzorie creştere economică care ar fi impulsionată de injectarea de bani nemunciţi în salarii şi alte avantaje financiare, dar Bruxelles-ul nu a cedat, prezentând cifre mult mai realiste asupra ritmului de creştere economică. Italia nu este prea mare ca să nu dea faliment, dar este prea mare pentru a putea păcălii piaţa sau pentru a se îndatora „pe ascuns”, intern şi extern, aruncând bani bazei electorale…pentru că de plătit vor plăti alţii, viitorimea.

[3] De ce oare mulţi oameni „neimplicaţi politic”, dar jucând un rol politic important, fac „stagii de dispariţie” în Crimeea?

[4] Titlurile ţipătoare şi afirmaţiile nefondate ne fac un deserviciu mai mare decât propaganda rusă. Aşa că un sistem de grenade antisubmarin RBU 6000 nu este lansator de rachete Kalibr, INF se referă doar la rachete balistice şi de croazieră (definite în acord), nu şi la rachete sol-aer (rachete antiaeriene cu rază de peste 500km !?) şi nu face referire la viteza rachetei (nu vorbim despre rachete hipersonice).

[5] Ucraina va primi o nouă lovitură prin inaugurarea gazoductului TurkStream, care alături de Nord Stream II, va duce, chiar dacă indirect, la scoaterea ei din rolul strategic de ţară de tranzit a gazului şi o va priva de venituri importante. Preşedintele turc, Recep Erdogan, şi cel rus, V.Putin au participat (19.11) la încheierea unei etape importante (terminarea traseului submarin) din construcţia gazoductului TurkStream

[6] UE ar urma să ia măsuri împotriva Rusiei în următoarele săptămâni.

[7] Poliţia kosovară a arestat (23.11) patru etnici sârbi, dintre care doi ofiţeri de poliţie, suspectaţi de uciderea lui Oliver Ivanovic, un politician sârb moderat care, ca orice moderat între extreme, „încurca lucrurile”. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât, fiind o crimă politică, firele duc sus, probabil chiar către politicienii sârbi din Kosovo. Pristina ştie acest lucru şi tocmai de aceea a făcut acum aceste arestări, care vor genera proteste. Astfel, atenţia se va îndrepta spre sârbii kosovari care îi apără pe criminali, nu spre Pristina care îi oprimă de sârbii din Kosovo.