MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (19 - 25.10.2020)

I. ARMENIA/AZERBAIDJAN. Războiul din Nagorno-Karabah.

Războiul continuă, azerii avansând, fără să obţină, încă, străpungerea care să ducă la înfrângerea armenilor. Fiind în avantaj, Baku nu respectă încetarea focului şi cere retragerea trupelor armene din întreaga regiune. Aflaţi în dificultate, armenii caută sprijinul politic extern, inclusiv în Vest, pentru obţinerea păcii, dar presiunile ruse şi occidentale nu au efect asupra unui Aliev care are în spate sprijinul şi intransigenţa Ankarei. Pentru noi, acest război, modul în care este condus, dar şi modul în care se comportă puterile regionale şi globale implicate, reprezintă încă un semnal că lumea din jurul nostru s-a schimbat. Paradigmele cu care ne-am obişnuit nu mai acoperă precis realitatea, adversarul nostru nu are neapărat o poziţie agresivă, nici aliatul nostru nu are un comportament de stat membru NATO. În urma acestui război, confruntarea dintre cei doi „parteneri” (în antioccidentalismul lor), Vladimir Putin şi Recep Erdogan, a ajuns în zona extinsă a Mării Negre, iar asta nu aduce nimic bun într-o regiune, şi aşa, marcată de războaiele duse de Kremlin pentru a îşi asigura o sferă de influenţă.

Azerii au continuat ofensiva, reuşind, în sud, unde terenul permite, să avanseze şi să controleze întreaga frontiera cu Iranul (cucerind podul de pe râul Aras, element simbolic). Ei au avansat până la frontiera cu Armenia, unde au apărut trupele ruse, deşi OTSC a anunţat că nu este cazul unei intervenţii în sprijinul Armeniei. Azerii au schimbat direcţia principală de atac spre nord, având ca obiectiv culoarul Lacin-Şuşa, pe care, deja, l-au bombardat şi au continuat ofensiva dinspre Hadrut spre nord (spre Şuşa) şi nord-est (spre Fizuli). Noua tactică a azerilor, infiltrarea, folosind forţele speciale, a adus unele succese, dar prezintă riscuri, aşa cum o arată o întreagă companie de forţe speciale prinsă într-o ambuscadă de către armeni. Luptele din prezent sunt descrise de armenii ca fiind „очаговые бои”, lupte concentrate în câteva puncte importante. Azerii menţin conceptul de operaţii turce[i], dronele lovind din aer obiective importante (punctele de comandă şi concentrările de artilerie, blindate şi trupe) şi transmiţând date artileriei, clasice şi reactive moderne, ale căror lovituri precise produc pierderi mari adversarului. Se poate spune că acest război este, de ambele părţi, unul al dronelor şi artileriei. Însă, în sfârşit, armenii arată că au capacitatea de a doborî dronele turceşti TB-2, probabil, cu alte sisteme de apărare antiaeriană decât cele cunoscute (imaginile arătând distrugerea de către dronele turceşti a sistemelor 9K33 Osa, 9K330 Tor, S-125 Pecioara şi S-300). Chiar dacă susţin că au reuşit asta şi anterior, de abia acum armenii pot demonstra că doboară, cu regularitate, aceste drone, fapt ce reprezintă o lovitură serioasă dată azerilor, reechilibrând parţial balanţa de forţe, cel puţin la nivel calitativ. Ambele tabere continuă bombardarea localităţilor adversarului, cauzând pierderi civile, azerii recurgând şi la bombe cu dispersie. Acuzele armenilor că azerii duc un război murdar se confirmă în parte (nu la nivel de genocid), prin documentare unor crime de război, executarea prizonierilor[ii], şi folosirea jihadiştilor sirieni. Armenii sunt pragmatici, folosind declaraţiile prizonierilor azeri pentru a demonstra implicarea turcă, la nivel de comandă şi cel al trupelor, precum şi prezenţa jihadiştilor sirieni. În acest moment, nu este clar dacă armenii au reuşit stabilizarea frontului din sud, tăierea culoarului Lacin-Şuşa, ocuparea sau doar interdicţia folosind artileria, fiindu-le aproape fatală, chiar dacă le mai rămâne o linie de comunicaţii, în nord, M11 (aceasta fiind atacată din aer, la Vardenis, în Armenia, încă de la începerea războiului). Avansul azer, pe cele două direcţii, spre est, până la frontiera Armeniei, şi, de aici, spre nord, către Lacin, are loc pe un front îngust, atacul fiind canalizat de teren, fapt ce măreşte vulnerabilitatea la atacurile din flancuri. Nu este clar dacă armenii mai au capacitatea de luptă care să le permită să profite de această oportunitate. Urmează bătălia pentru Lacin, pe care armenii trebuie să o câştige, dacă nu vor să piardă războiul.

Ambele părţi se apropie de punctul culminant, cel din care capacitatea de luptă se va degrada până la nivelul la care intensitatea luptelor scade, important fiind care parte ajunge prima la acest moment decisiv şi care va situaţia pe teren în acel moment. Până în prezent, azerii au reuşit să păstreze iniţiativa, ocupând terenul din sud şi ameninţând culoarul Lacin-Şuşa. Armenii, având pierderi de aproape 1000 de militari, se apropie de nivelul minim al capacităţii de luptă. În acest sens, avem două indicii politici: 1) apelul prim-ministrului Nicol Pasinian către naţiune (22.10). După eşecul întâlnirii de la Moscova a miniştrilor de externe, el a chemat întreaga naţiune la luptă, cerând formarea detaşamentelor de voluntari la nivel local. Pasinian a concluzionat că negocierile nu aduc încetarea focului, numai rezultatul de pe câmpul de luptă fiind cel care va decide; 2) scrisoarea trimisă de preşedintele republicii nerecunoscute, Araik Harutiunian, preşedintelui Vladimir Putin, în care acesta cere ajutorul Rusiei. Totuşi, armenii păstrează avantajul unei naţiuni unite în jurul unui regim democratic, unde puterea comunică transparent cu naţiunea, de la anunţarea pierderilor, până la consultarea bipartizană: s-a trecut peste diferenţele uriaşe dintre putere şi opoziţie şi au avut loc consultări, inclusiv între duşmani recunoscuţi, precum foştii preşedinţi ai Armeniei, Ter-Petrosian şi Robert Kocharian. De cealaltă parte, preşedintele azer Ilham Aliev continuă mesajul victoriei totale. El este încurajat de Turcia, care a anunţat că este gata să intervină cu trupele sale, dacă situaţia o va cere. Acesta este un indiciu asupra faptului că şi partea azeră nu este departe de nivelul minim al capacităţii de luptă. Aliev nu este dispus la concesii, propunând o singură soluţie: toate trupele armene să părăsească Nagorno-Karabah şi întreaga regiune să revină în cadrul Azerbaidjanului (vorbindu-se doar despre o „autonomie culturală”). Însă, pierderile azere sunt foarte mari şi nu sunt prezentate public. Acest fapt reprezintă un avantaj de moment, dar şi un viitor risc pentru un regim autoritar precum cel al lui Ilham Aliev (a cărui calitate politică constă în a fi fiul generalului KGB Heidar Aliev, care a acaparat puterea la Baku după prăbuşirea imperiului sovietic). Naţiunea azeră este unită de ideea recuperării regiunii Nagorno-Karabah, dar, cu excepţia celor care au fost alungaţi de armeni din regiune (în urma războiului din anii ’90), nu este sigur că aceasta va accepta pierderile umane şi materiale din ce în ce mai mari, mai ales că ea nu a beneficiat de veniturile din exportul de petrol şi gaze, acum reduse, care s-au dus atât pe armament, cât în buzunarele unei elite corupte, în frunte cu familia Aliev[iii].   

Eforturile de mediere ale Rusiei au eşuat, acordul de încetare a focului nefiind implementat nici după întâlnirea de la Moscova (22.10) a lui Serghei Lavrov cu fiecare din miniştrii de externe ai părţilor în conflict. Deşi nu s-a comunicat mai nimic după întâlnirile secretarului de stat, Mike Pompeo, avute (23.10) separat cu cei doi miniştrii de externe, neîncetarea focului este dovada că nu s-a ajuns la o înţelegere, iar declaraţia vagă a preşedintelui Donald Trump, făcută (23.10) în context electoral, nu poate fi interpretată ca o cale spre soluţionare. Inclusiv pe timpul vizitei preşedintelui armean, Armen Sarkissian, la Bruxelles[iv], reprezentanţii UE şi NATO au continuat apelurile la încetarea focului şi neimplicarea terţelor părţi, deşi Jens Stoltenberg a evitat să menţioneze explicit Turcia, aceasta rămânând „un aliat foarte valoros”. UE şi SUA măresc presiunea asupra Turcie, ca şi asupra Azerbaidjanului, însă Ankara şi Baku continuă să le ignore. Preşedintele Vladimir Putin a prezentat Rusia (21.10) ca mediator imparţial, deşi acuzele azere că ruşii livrează armament şi muniţie armenilor ar putea fi întemeiate. Putin a spus că există diferenţe între poziţiile privind conflictul din Caucaz ale Rusiei şi cele ale „partenerului” Turcia. El s-a pronunţat pentru continuarea negocierilor în formatul actual (copreşedinţii Grupului de la Minsk: Rusia, SUA, Franţa). Contestând eficienţa şi imparţialitatea actualului format şi aducând acuzaţii neprobate statelor occidentale din Grupul de la Minsk privind sprijinul cu armament al armenilor, Ankara şi-a anunţat intenţia de a fi parte a unui format de negocieri care să mai includă, alături de părţile în conflict, doar Rusia. În afară de excluderea SUA şi a Franţei, acest format aduce Turcia în prim planul negocierilor, ca sponsor al azerilor, dar conferă Rusiei numai rolul de sponsor al armenilor, lucru pe care Kremlinul nu îl poate accepta în Caucaz, acesta echivalând  cu o capitulare în faţa Ankarei, care ar fi acceptată politic ca având un rol în „sfera rusă de influenţă”. Probabil, şi pentru a sprijini acest nou format, Aliev a acuzat Rusia că transferă armament şi muniţie către Armenia, lovind în poziţia prezentată de Moscova ca fiind imparţială. Presa rusă avansează ideea că singura şansă de implementare a unui acord de încetare a focului ar fi instituirea unui mecanism de supraveghere constând în dislocarea la linia de contact a unor grupe de observatori formate, alături de reprezentanţi ai celor două părţi, de cei ai Rusiei, Turciei şi OSCE. Probabil, aceasta este singura cale de încetare a focului, fără intrarea Turciei pe scenă, nefiind posibil un armistiţiu. Aceasta ar urma să deschidă calea Ankarei spre un rol politic în procesul de negocieri, fără, însă, ca Moscova să-şi piardă poziţia de mediator poziţionat echidistant între cele două părţi, mai ales că Rusia este pe care să obţină şi acordul Bakului, după ce l-a obţinut pe cel al Erevanului, de dislocare a unei misiuni de pace formată din militari ruşi. Deşi neformalizat, dialogul ruso-turc este cel care apare din ce în ce mai mult ca fiind cel în cadrul căruia se va decide viitorul conflictului din Caucaz.

Însă, oricât de mare este presiunea rusă şi occidentală, precum şi sprijinul turc, elementul hotărâtor în decizia politică a lui Ilham Aliev de a respecta încetarea focului este stabilizarea completă a frontului de către armeni, moment din care continuarea războiului nu se mai justifică. Avansul care a dus la reocuparea unei porţiuni importante de teren în sud, poate fi prezentat de Aliev ca o victorie, care să justifice numeroasele pierderi umane. Armenii sunt conştienţi de acest lucru, aşa cum o arată apelul lui Paşunian, aşa că urmează lupte grele înainte de o reducere a intensităţii acestora. Până în acel moment, puterile regionale se vor fi poziţionat pentru un loc cât mai important la masa negocierilor, Turcia urmând să fie prezentă (aceasta reprezintă o altă condiţie pentru încetarea focului). Putin s-ar putea să îl accepte pe Erdogan la negocieri, dacă statutul Rusiei de prim mediator nu este afectat (neapărat „mediator imparţial”, pentru că Moscova vrea să păstreze imaginii unei sfere de influenţă ruse căreia i-ar aparţine ambele state, deşi comportamentul lui Aliev, şi nu numai al lui, arată că aceasta este, din ce în ce mai mult, o ficţiune, controlul Rusiei fiind limitat, iar rezultatul acestui control este discutabil, instabilitatea fiind la ea acasă). Probabil, occidentalii vor rămâne în formatul de negocieri, Rusia având nevoie de ei pentru a contrabalansa pretenţiile Turciei, dar aceştia nu vor avea un rol important, neavând greutatea dată de o prezenţă militară pe teren, cu o Franţă activă şi pro-armeană, iar SUA destul de puţin interesate. Înainte de toate, să vedem cine câştigă bătălia decisivă, cea pentru Lacin.   

II. R.MOLDOVA/RUSIA/SUA. Serviciile secrete ruse acuză SUA că pregătesc destabilizarea R. Moldova.

Acuzele neprobate aduse de Sergei Narişkin, şeful Serviciului de Informaţii Extern rus/SVR, la adresa SUA reprezintă un indiciu asupra perspectivei Moscovei asupra situaţiei politice R.Moldova, unde instrumentele sale, Igor Dodon şi Partidul Socialiştilor, nu pot păstra monopolul puterii, dacă nu recurg la mijloace ilegale, în faţa cărora opoziţia va reacţiona. Opoziţia a cerut puterii alegeri libere şi corecte, ameninţând cu proteste în situaţia în care aceasta comite acte ilegale, iar Igor Dodon a ameninţat cu propriile mişcări de stradă. SUA au intervenit, cerând ambelor părţi respectarea cadrului legal. În acest context, am avut o primă reacţie a lui Serghei Lavrov, urmată, acum, de acuzaţiile lui Narişkin. Acuzaţiile lui Narişkin reprezintă un semnal privind temerile Moscovei că planurile sale privind continuarea acaparării puterii în R.Moldova de către Igor Dodon şi socialiştii săi s-ar putea să nu reuşească, dar şi hotărârea acesteia de a îi sprijini în situaţia instabilă care urmează. Pentru noi, concentraţi pe ajutorarea cetăţenilor români (de diferite etnii, nu numai română) din R.Moldova, problema statului vecin o putem abordăm detaşaţi, din perspectiva şi prin politica europeană, dar şi securitară (cu o asemenea elită politică coruptă, ameninţările asimetrice, de la spălare de bani la contrabandă, reprezintă norma), precum şi la nivel de expertiză[v].      

Sergei Narişkin a declarat (20.10) că SUA pregătesc o “revoluţie colorată” în R.Moldova, în cazul în care preşedintele Igor Dodon va fi reales. Narişkin a declarat: “vedem clar cum, în prezent, în contextul evoluţiilor din Belarus şi Kirgizstan, americanii pregătesc un scenariu revoluţionar în Moldova, care îşi va alege preşedintele în noiembrie. Ei nu sunt mulţumiţi cu actualul şef de stat, Igor Dodon, care se pronunţă pentru relaţii constructive cu statele CSI, inclusiv cu Rusia. Având în vedere că şansele unei victorii a lui Dodon sunt mari, Departamentul de Stat a însărcinat ambasada sa din Chişinău să incite opoziţia pentru a organiza proteste de amploare în cazul realegerii acestuia, cerând anularea rezultatelor alegerilor. ONG-urile şi mijloace media afiliate americanilor propagă, deja, ştiri false despre intenţia autorităţilor de a falsifica procesul de votare”. El a mai afirmat că diplomaţii ambasadei SUA de la Chişinău caută să influenţeze forţele de ordine ca acestea să nu oprească posibilele manifestaţii şi “să treacă de partea poporului”: “avem informaţii că o echipă americană de strategi în revoluţiile colorate sunt în drum spre Chişinău. Misiunea lor este clară”. Narişkin a afirmat că SUA continuă să se implice flagrant în problemele interne ale statelor care se învecinează cu Rusia şi sunt prietenoase faţă de ea: “există încercări evidente de influenţare a situaţiei postelectorale în Belarus şi Kirgizstan”.   

Declaraţia este gravă, aducând acuzaţii SUA şi reprezentând un avertisment ca acestea să nu se implice în desfăşurarea evenimentelor viitoare din R.Moldova. Având în vedere credibilitatea SVR, informaţiile neprobate prezentate nu au valoare decât ca elemente ale războiului hibrid, respectiv ca indiciu asupra „revoluţiei decolorate” pe care, probabil, Kremlinul o pregăteşte împreună cu instrumentele sale, Igor Dodon şi Partidul Socialiştilor, pentru a continua acapararea puterii. Să recapitulăm cadrul politic de la Chişinău: 1) agentul de influenţă rus Igor Dodon şi Partidul Socialiştilor, personaj şi partid politic create şi finanţate ilegal de Kremlin[vi] intenţionează ca, în urma alegerilor prezidenţiale şi parlamentare, să continue acapararea puteri, folosind toate mijloacele pe care le au la dispoziţiei, abuzând de cele legale şi recurgând la cele ilegale, inclusiv prin aducerea în masă a transnistrenilor la vot. Igor Dodon ştie că, dacă se menţine cadrul legal, el ar putea pierde, în turul doi, în faţa Maiei Sandu. Dodon a primit o avertizare privind necesitatea asigurării alegerilor libere şi corecte din partea SUA, prin subsecretarul de stat David Hale. De asemenea, Partidul Socialiştilor nu mai poate rămâne la putere după alegeri, neavând aliaţi cu care să formeze o coaliţie de guvernare (democraţii vor dispărea de pe scenă, având şanse reduse să intre în parlament), aşa că şi la alegerile parlamentare puterea va recurge la mijloace ilegale; 2) nu este nici un secret că, în situaţia în care Dodon nu respectă cadrul legal, opoziţia va protesta. Maia Sandu a trimis mesaje clare în acest sens, Dodon replicând cu propriile sale ameninţări că va scoate oamenii în stradă. Fireşte, în demersul privind respectarea legii şi organizarea unor alegeri libere şi corecte, opoziţia are alături societatea civilă şi presa liberă din R.Moldova, precum şi UE şi SUA, aşa cum şi instrumentele Moscovei au de partea lor o parte importantă a piramidei puterii şi presa aservită, interesată ca ilegalitatea, corupţia şi abuzul să continue; 3) judecând după atacurile lui Dodon la adresa SUA, acesta nu se află într-o poziţie bună în raporturile cu SUA, probabil, şi pentru că el a trădat înţelegerea[vii] pe care a avut-o cu opoziţia democratică, atunci când s-a format coaliţia care l-a alungat pe Plahotniuc; 4) în politica internă din R.Moldova, implicare vizibilă este cea a Rusiei, atât prin cele două instrumente, Dodon şi socialiştii (Moscova le dă bani acestora, nu Republicii Moldova, aşa cum fac UE, SUA şi România), cât şi prin acţiuni subversive: informaţii recent apărute, nedezminţite de cei vizaţi, arată cum Kremlinul şi-a trimis, în sprijinul instrumentelor Dodon şi PSM, echipele sale de agenţi[viii]. Aşa că, până la „revoluţia colorată”, mai aproape avem pregătirea „revoluţiei decolorate”; 5) interesant, Narişkin atacă doar SUA, nu şi UE, un posibil semnal că fermitatea americană este cea care îngrijorează Moscova, în contextul în care, ca să poată controla, prin instrumentele sale, R.Moldova, Moscova are nevoie să obţină şi acceptul Vestului (fie şi păcălindu-l), acesta trebuind să finanţeze, în continuare, acest stat falimentat de propria sa elită. Probabil, urmează momente dificile în R.Moldova, dar aceasta nu reprezintă o surpriză, având în vedere problemele politico-sociale ale acestui stat. Din păcate pentru Dodon, nici măcar Vestul nu se lasă păcălit de două ori: după ce a scăpat de Plahotniuc, forţat de presiunea Vestului să plece, Dodon a obţinut accesul la putere al socialiştilor printr-un acord cu opoziţia, pentru ca, apoi, să încalce înţelegerea, îndepărtând-o de la putere pe Maia Sandu cu ajutorul a ceea ce mai rămăsese din PD-ul lui Plahotniuc şi instaurându-şi regimul său (încercând, apoi, să implementeze ceea ce îi cerea Kremlinul). Urmează o perioadă de instabilitate în R.Moldova, iar  unele efecte negative ale acesteia le vom plăti noi, chiar dacă nu ne implicăm într-un stat în care o elită iresponsabilă ne-a folosit ca ţap ispăşitor pentru eşecurile sale. Să vedem care va fi rezultatul primului tur al alegerilor prezidenţiale.

III. NATO. Reuniunea miniştrilor apărării (22-23.10.2020).

În cadrul acesteia, au fost discutate probleme de actualitate, viitorul misiunilor din Afganistan şi Irak şi situaţia din Mediterana de Est, precum şi unele strategice, răspunsul la dislocările de rachete ruseşti, înfiinţarea unui centru spaţial al NATO şi rezilienţa statelor NATO în domenii critice, de la infrastructură la telecomunicaţii.

Misiunile NATO din Afganistan şi Irak au un numitor comun, întrebarea „ce fac statele NATO când americanii pleacă”, cu menţiunea că, în Afganistan, acestea îşi pun problema să plece odată cu trupele SUA, în timp ce, în Irak, europenii încearcă să compenseze, prin misiunea NATO, retragerea unei părţi importante a contingentului american. Presa germană a prezentat viitorul misiunii din Afganistan ca fiind destul de confuz, statele NATO dorind sincronizarea retragerii trupelor lor cu cea a trupelor americane, dar planul de retragere al acestora este în contradicţie cu declaraţiile preşedintelui Trump privind un calendar de retragere accelerat. Situaţia este cu atât mai complicată cu cât negocierile dintre talibani şi autorităţile de la Kabul stagnează, luptele au reizbucnit în Helmand, cu implicarea americană, iar trupele coaliţiei au fost atacate: doi militari români au fost răniţi (21.10) în urma exploziei unui IED. În privinţa misiunii din Irak, europenii îşi asumă o participare crescândă la misiunea NATO, Germania urmând să-şi asume un rol atât militar, cât şi politic, dovadă fiind recenta vizită a primului ministru irakian la Berlin. Probabil, în ambele cazuri, aliaţii aşteaptă o clarificare a poziţiei SUA după alegerile prezidenţiale din noiembrie. 

A fost discutat şi răspunsul la ameninţarea prezentată de sistemele de rachete ruseşti, cu obiectivul de a întări capacitatea de descurajare a Alianţei, probabil, în continuarea deciziilor luate anterior privind reacţia la dislocarea, de către Rusia, a sistemelor de rachetelor SSC-8, dar şi a speranţelor legate de prelungirea New START pentru încă un an, cu îngheţarea întregului arsenal nuclear rus şi american. Decizia de înfiinţare a NATO Space Centre în cadrul Comandamentului Aerian NATO de la Ramstein este consecinţa firească a înfiinţării forţelor spaţiale de către SUA,  NATO urmând să-şi sincronizeze eforturile în domeniul spaţiului cu cele ale SUA, dar şi cu cele ale altor naţiuni (Franţa). În problema rezilienţei naţiunilor NATO, s-au purtat discuţii în baza unui raport privind infrastructura critică a NATO, incluzând porturile şi aeroporturile, aprovizionarea cu combustibil, hrană şi medicamente, precum şi telecomunicaţiile, inclusiv problematica 5G. În privinţa fondurilor alocate apărării, Jens Stoltenberg şi-a exprimat satisfacţia că, pentru al şaselea an consecutiv, fondurile alocate apărării au crescut, mai multe naţiuni atingând pragul de 2% din PIB. Acest bilanţ pozitiv este destinat liniştirii SUA, problema rămânând, multe state importantă fiind sub pragul cerut (o parte din creşterea procentului alocat se datorează…scăderii PIB-ului, pe fondul crizei coronavirus), iar unele state nu au reuşit transformarea banilor alocaţi apărării în operaţionalizarea unor sisteme de luptă, care să contribuie la creşterea capacităţi militare a naţiunii, respectiv a Alianţei.

Situaţia din Mediterana de Est a fost discutată, pe fondul tensiunilor dintre Grecia şi Turcia, dar şi a diferenţelor dintre aceasta şi SUA, în urma testării sistemelor de rachete S-400. Jens Stoltenberg a evidenţiat faptul că mecanismul militar de deconflictualizare între cele două state realizat cu medierea NATO, deşi nu rezolvă disputa, creează cadrul pentru discuţiile politice. Probabil, au existat referiri la adresa Turciei exprimate de Franţa, dar şi de SUA. Astfel, în ajunul reuniunii, ministrul apărării turc, Hulusi Akar, a afirmat că partajarea tehnologiei şi producerii armamentului este esenţială (Ankara insistând ca orice contract de achiziţionare de rachete antiaeriene americane să fie însoţit de transferul tehnologiei) şi, în condiţiile în care „numai Rusia a răspuns adecvat la necesităţile Turciei”, aceasta va folosi sistemul S-400 ca pe un „sistem independent”, neintegrat în reţeaua de apărare antiaeriană a NATO, „similar sistemelor S-300 care există în cadrul NATO” (referire la sistemul S-300 al Greciei dislocat în Creta). Preşedintele Erdogan a fost şi mai clar, sfidând SUA: „se pare că domnii (din SUA) sunt, în mod special, deranjaţi de faptul că acest sistem este produs de Rusia. Suntem hotărâţi să continuăm pe calea noastră, ca întotdeauna”. Mai ales diferenţele dintre Franţa şi Turcia s-au adâncit. După decapitarea unui profesor de istorie de către un refugiat cecen (pentru că acesta prezentase elevilor caricaturi cu profetul Mahomed), Parisul a declarat război „duşmanului intern”, radicalismul islamic, fiind hotărât să-l combată şi în arcul de instabilitate MENA, inclusiv prin măsuri împotriva statelor care îl sprijină, direct sau indirect, Turcia fiind menţionată că s-ar afla printre acestea (recent, prin transferarea jihadiştilor din Siria în Nagorno-Karabah). Replica preşedintelui Erdogan, care i-a transmis preşedintelui Marcon că „are nevoie de tratament psihiatric” în problema atitudinii sale faţă de islam şi musulmani, vorbeşte de la sine asupra situaţiei: Franţa şi-a retras ambasadorul de la Ankara. În acest context tensionat, să remarcăm eforturile Bruxelles-ului, vizibile în acţiunile lui Jens Stoltenberg, de a păstra Turcia aproape de NATO, chiar dacă preşedintele Erdogan o îndepărtează de principiile de bază ale Alianţei. Astfel, Stoltenberg a anunţat că Grecia şi Turcia au renunţat la exerciţiile militare programate să înceapă în această săptămână.

IV. UCRAINA/TURCIA. Acorduri militare bilaterale.

Cu ocazia vizitei preşedintelui Zelenski în Turcia (16.10), cele două state au semnat mai multe acorduri bilaterale de cooperare tehnico-militară şi militară. Astfel, a fost semnat un memorandum de înţelegere asupra proiectelor din industria de apărare, având ca obiectiv dezvoltarea în comun a unor programe militare şi a consolidării capacităţilor de apărare.  

Părţile vor coopera în domeniul construcţiei navelor de luptă, a dronelor şi a tuturor tipurilor de turbine. De asemenea, s-a semnat acordul cadrul de cooperare militară. Acesta precizează domeniile de cooperare, principiile acesteia, precum şi regimul şi procedurile de schimb al informaţiilor clasificate. Acordurile materializează bunele relaţii dintre cele două state, Turcia sprijinind politic Ucraina prin nerecunoaşterea anexării Crimeei de către Rusia. Zelenski a rezumat: “Avem o viziune comună asupra viitoarei cooperări în domeniul securităţii şi apărării, în special cea din Marea Neagră şi implementarea traseului euro-atlantic al Ucrainei. Cooperarea în domeniul industriei de apărare este vitală pentru dezvoltarea parteneriatului nostru strategic”.

Cooperarea bilaterală în domeniul industriei de apărare este necesară ambelor state, Ucraina căutând să-şi păstreze industria de apărare prin cooperarea cu alte state care au nevoie de tehnologia sa (destul de performantă, dar aflată în urma celei occidentale). Astfel, Turcie este partenerul potrivit pentru turbinele navale, dar şi pentru motoarele de elicopter pe care Ucraina le produce, dar nu le poate integra în platforme performante. De asemenea, Ucraina are tehnologia pentru rachetele de croazieră şi o industrie aviatică cu tradiţie, acesta fiind baza de plecare pentru construcţia de rachete de croazieră moderne şi de drone. Turcia, confruntată cu blocarea, din ce în ce mai mult, a accesului la tehnologia de apărare occidentală (cel mai recent, Canada a blocat livrarea de sisteme electrono-optice pentru dronele TB-2, după ce acestea au fost utilizate în războiul din Nagorno-Karabah) găseşte în Ucraina partenerul ideal pentru a rezolva unele probleme de acces la tehnologie, în special în domeniul propulsiei. Acordurile consfinţesc cooperare bună dintre cele două state şi sprijinul politic primit de Kiev din partea Ankarei. Ucraina este în căutare de cooperări militare şi economice, aşa cum o arată recentele acorduri cu Marea Britanie şi Turcia. Situaţia economică internă dictează această urgenţă, o dovadă fiind faptul că, pentru prima dată de la anexarea Crimeei, Ucraina şi Rusia au avut o întâlnire privind relaţiile economice bilaterale.

Aşa cum a arătat-o şi discursul său din parlament privind starea naţiunii, preşedintele  Zelenski caută să arate că a găsit soluţii la rezolvarea problemelor ţării, în perspectiva alegerilor locale care urmează, cruciale într-o ţară în care reţele de putere locală au influenţă la nivel naţional. Însă, mai multe sunt nerealizările, Zelenski neîndeplinind multe din promisiunile făcute. Astfel, deşi afirmă că guvernul său ar fi îndeplinit toate condiţiile pentru ca Ucraina să primească a doua tranşă de împrumut de la FMI, nu este clar dacă aceasta va veni, tocmai pentru că sunt probleme cu îndeplinirea condiţiilor. Nici în problema soluţionării conflictului din Donbass, el nu a reuşit un progres, deşi nu este vinovat de acest lucru, Moscova nefiind deschisă spre compromis. Zelenski a anunţat unele măsuri de deschidere faţă de regiunile separatiste. Chiar dacă Ucraina rămâne o democraţie fragilă, care, deşi vrea să meargă spre Vest, reuşeşte prea puţin să se reformeze intern, iar Turcia, deşi legată de Vest prin apartenenţa la NATO, are un regim autoritar care o îndepărtează de acesta, cele două state au interese comune de securitate în Marea Neagră, opunându-se intenţiei Rusiei de a-şi extinde sfera de influenţă, inclusiv prin schimbarea frontierelor (anexarea Crimeei fiind elocventă). În contextul războiului din Caucaz, competiţia ruso-turcă extinzându-se conflictual până în zona extinsă a Mării Negre, cooperare turco-ucraineană capătă o însemnătate deosebită pentru noi, în contextul în care avem relaţii bune cu ambele state şi vedem în Rusia o ameninţare, deşi noi o percepem numai din perspectiva şi din interiorul NATO.  

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 26 - 01.11.2020.

● RUSIA/SUA. Prelungirea New START. După ce SUA au respins propunerea preşedintelui Vladimir Putin, Rusia a anunţat că acceptă prelungirea acordul New START şi îngheţarea întregului arsenal de arme nucleare pe o perioadă de un an. Prelungirea nu este, încă, rezolvată, pentru că apare problema modului de verificare a îngheţării întregului arsenal nuclear, în prezent existând doar mecanismul de verificare a armamentului nuclear strategic, în cadrul New START, şi cel de verificare a rachetelor cu rază intermediară de acţiune bazate la sol din cadrul fostului INF (care nu se extindea şi asupra încărcăturilor nucleare substrategice ale acestora). Timpul rămas este destul de redus, iar găsirea unei soluţii va fi dificilă, atât datorită dificultăţi elaborării unui asemenea mecanism de verificare, dar şi a nivelului redus de încredere dintre cele două părţi.

● BELARUS. După 25.10, când ultimatumul expiră, urmează înfruntarea dintre putere şi opoziţie. Demonstraţiile, deşi continuă, au scăzut în intensitate. Lukaşenko a ameninţat cu deschiderea focului, dar, de fapt, el a relaxat represiunea, numărul de arestări scăzând. Lukaşenko are o strategice de creare a unei opoziţii de carton, care să-i fie loială, urmând să-şi arate disponibilitatea pentru un dialog cu această “opoziţie constructivă” (constructivă pentru că nu cere plecarea lui de la putere şi nici încetarea regimului dictatorial). În acest scop, el a transferat în arest la domiciliu unii opozanţi, membrii ai Comitetului de Coordonare (Lilia Vlasova, Vitali Şkliarov). Lukaşenko a avansat propunerea de reformare a constituţiei şi a iniţiat un aparent dialogul social, aşteptând propuneri asupra proiectului noii constituţii. Întreg procesul este o parodie, dar miza este mare, acesta urmând să asigure dictatorului legitimitatea în faţa majorităţii mute şi să pregătească cadrul în care el impune „legal” o soluţie de continuare a dictaturii. Probabil, Lukaşenko îşi imaginează dictatura continuând tot cu el în rolul dictatorului, dar, la fel de probabil, Moscova nu va ţine cont de iluziile lui şi îşi va impune omul său, poate chiar o persoană din cadrul „opoziţiei constructive”, pentru a implementa soluţia sigură. Lukaşenko are de trecut un hop: ameninţarea opoziţiei că va trece, după 25.10, când expiră ultimatumul, la rezistenţă civilă, respectiv la grevă generală. Dictatorul s-a pregătit în acest sens, pregătind contramanifestaţii. În final, pentru ca toate planurile sale şi ale Moscovei să se implementeze, trebuie, mai întâi, ca majoritatea naţiunii beloruse să le accepte, fie şi manipulată.