MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (19 – 25.08.2019)

I. RUSIA - SUA. Lansări de rachete şi avertismente.

Rusia a reacţionat vehement la lansarea unei rachete de croazieră cu rază intermediară de acţiune de către SUA, încercând să transforme acest test legal şi necesar într-o încălcare a status quo-ului, respectiv demararea unei noi curse a înarmărilor. Deşi întreg narativul este un fals, Rusia urmează consecvent această strategie, în încercarea de a obţine un acord acum, când ea are un avantaj minim, obţinut prin dislocarea SSC8. În final, Rusia a lansat două rachete strategice SLBM, probabil, pentru a îşi reafirma statul de mare putere nucleară. Întâlnirea Macron-Putin nu a avut rezultate deosebite, dar Macron a încercat să relanseze negocierile în problema ucraineană, condiţionând reîntoarcerea Rusiei alături de G7 de progrese în acest dosar. Preşedintele Trump a optat să cheme Rusia alături de G7 fără nicio condiţionare, idee la care europenii s-au opus considerând, întemeiat, că aceasta ar echivala ca o capitulare în faţa comportamentului agresiv al Kremlinului, în condiţiile în care Rusia nu a făcut nici un pas înapoi în agresiunile sale, în primul rând, în Ucraina.   

Declaraţiile şi evenimentele s-au derulat rapid, semn că Moscova este sensibilă la acţiunile pe care le iau SUA după ieşirea din INF. Mai întâi, au fost declaraţiile ministrului apărării, Serghei Şoigu, care a transmis (18.08) un mesaj de deschidere, reţinere şi disponibilitatea de a negocia în cazul INF, dar şi de ameninţare: Rusia va răspunde prompt, în sensul în care, imediat ce SUA vor disloca rachete cu rază intermediară de acţiune (500 km – 5500 km), în teatrul asiatic, devenit de actualitate, sau în cel european, va disloca şi ea rachetele sale. Mesajul a fost şi unul de victimizare, Kremlinul prezentându-se corect şi deschis, dar şi indignat de retragerea „unilaterală” a SUA din INF. Dacă deschiderea, cu toate pericolele pe care le poate ascunde, de vreme ce vine din partea unui stat lipsit de credibilitate, este un fapt pozitiv, imaginea prezentată de Şoigu este falsă. Rusia a încălcat INF flagrant, iar SUA au ieşit urmărind procedura, după ani de zile în care a apelat către Moscova să înceteze încălcarea acestui tratat. Unele dintre afirmaţiile lui Şoigu sunt neadevăruri: 1) Rusia a încălcat INF prin dezvoltarea, operaţionalizarea şi dislocarea SSC8; 2) Rusia nu a prezentat SSC8, ci lansatorul acestei rachete (este cu totul altceva, mai ales că raza de acţiune a rachetei este dată şi de raportul dintre greutatea încărcăturii de luptă şi cea a combustibilului); 3) Rusia nu a răspuns la nici unul dintre multiplele apeluri ale SUA şi NATO privind renunţarea la SSC8. Dacă SSC8 este doar o simplă rachetă de croazieră cu raza sub 500 km, de ce Moscova nu a renunţat la ea, pentru a salva INF? Răspunsul este că SSC8 are o rază mai mare de 500 km, scopul ei fiind acela de a lovi obiectivele strategice din întreaga Europă, că Rusia a încălcat INF, iar Kremlinul a încercat şi încearcă să înşele Vestul şi opinia publică internaţională, negând realitatea. Chiar Moscova va fi silită să se dea de gol în momentul în care vor răspunde SUA. Cu ce va răspunde, dacă nu a dezvoltat şi operaţionalizat o rachetă care încalcă INF? Chiar cu SSC8 (şi o rachetă balistică pe care a dezvoltat-o încălcând INF, declarând că este una strategică), deşi neagă că ar fi una cu rază intermediară. Fireşte, SUA au alocat din timp bani pentru dezvoltarea şi dislocarea rachetelor de răspuns. Această informaţie transmisă acum de Şoigu era cunoscută de aproape un an[i].

Testarea de către SUA a unei rachete de croazieră a înfuriat Rusia şi China, de această dată ameninţările venind din partea lui Vladimir Putin. SUA au testat (18.08) ceea ce avea la îndemână, o rachetă navală Tomahawk, dintr-un lansator universal naval Mk 41, dar amplasat pe uscat. De vreme ce doar varianta navală Tomahawk (cu încărcătură convenţională!) lansată din Mk 41 (amplasat pe nave) este cea dislocată în prezent, era firesc să se aducă pe uscat acest lansator pentru a fi testat. Rusia a făcut la fel cu racheta Kalibr, dar în secret, încălcând INF. Mai mult, SUA nu au amplasat-o, încă, pe un lansator mobil, variantă care conferă un avantaj tactic major, făcând-o greu de depistat. Rusia a făcut acest lucru, dislocând-o pe lansatorul Iskander (şi cu scopul de a ascunde încălcarea INF). Propaganda rusă a făcut din această lansare test un eveniment crucial, adevăratul start al cursei înarmărilor, Rusia mergând până acolo unde, împreună cu China, au transferat problema în CS al ONU. De ce o asemenea reacţie? Rusia are nevoie ca SUA să nu disloce rapid şi la scară mare rachete cu rază intermediară de acţiune, deoarece nu poate face faţă la o asemenea cursă din motive financiare. Fireşte, teatrul european este esenţial, propaganda rusă concentrându-se asupra opiniei publice de aici, dar şi teatrul asiatic are o anumită importanţă, din perspectiva alianţei Rusiei cu China, dar şi a unei ameninţări directe (rachetele cu rază intermediară instalate în Japonia ar putea lovi nu numai obiective în Coreea de Nord şi China, dar şi din Rusia. Aşa se explică şi recenta ofertă făcută de Serghei Lavrov Japoniei privind eventuala retrocedare a unor insule). În plus, propaganda rusă este ajutată de „idioţii utili”, nu numai pacifiştii idealişti, dar şi incompetenţii care prezintă deformat, în avantajul Moscovei, realităţile, din pură necunoaştere. Astfel, racheta lansată de SUA în acest test NU este ca cele care se află la Deveselu (Tomahawk este rachetă de croazieră, care zboară la mică înălţime, în timp ce interceptorii SM 3 IIA au o traiectorie balistică ascendentă dirijată, ca orice rachetă antiaeriană, respectiv antirachetă). De asemenea, chiar dacă şi la Deveselu este un lansator universal Mk 41, nu se pune problema lansării unor rachete de croazieră Tomahawk de aici, fie şi din simplu considerent tactic că acesta este un site. Foarte probabil, atunci când o vor face, dacă o vor face, SUA vor disloca rachete de croazieră Tomahawk în Europa de pe lansatore mobile. Vom avea atunci o cu totul altă discuţie despre ce state vor accepta dislocarea de rachete americane pe teritoriul lor (asta după ce reticenţii, germanii, în primul rând vor accepta această soluţie) şi despre noi ameninţări ruse la adresa lor.

De aceea, nu este de mirare că Vladimir Putin, aflat în vizită în Finlanda, a revenit la narativul vechi al Moscovei, acela privind dislocarea rachetelor de croazieră cu rază intermediară americane, în secret, la sistemele Aegis Ashore din România şi Polonia, doar „printr-o simplă schimbare de soft”. Obiectivul probabil al Moscovei este acela de a prinde în discuţiile viitoare privind rachetele cu rază intermediară de acţiune şi sistemele de apărare antirachetă din România şi Polonia, prevalându-se de această posibilitate, dar nu realitate. Cât despre ameninţare, nu mai este cazul să discutăm. Cele două sisteme Aegis Ashore sunt vizate, deja, de către Rusia, pentru că sunt văzute, mai ales cel din Polonia, ca ameninţări la sistemele sale balistice intercontinentale, şi, în perspectivă, cele balistice cu rază intermediară. Dacă SUA vor disloca rachete de croazieră Tomahawk, eventual în aceste ţări, Rusia va aloca alte resurse pentru a viza şi aceste obiective. Până una alta, prin dislocarea SSC8, Rusia este cea care mai are încă un sistem de armament ce vizează Deveselu, pe lângă multe alte obiective, nu Deveselu prezintă încă o ameninţare pentru Rusia.

Vladimir Putin a convocat Consiliul de Securitate al Rusiei (23.08) pentru a discuta evoluţiile post INF, după testul efectuat de către SUA. Putin a ordonat un răspuns simetric la acţiunile americane. El a acuzat SUA că au desfăşurat o campanie de propagandă acuzând Rusia că ar fi încălcat INF cu scopul de a ieşi din INF şi de a îşi deschide opţiunea de a disloca rachete cu rază intermediară interzise de INF în diferite părţi ale lumii. Putin a ordonat MAp şi altor ministere responsabile să ia măsuri complete pentru a pregăti un răspuns simetric. Fireşte, nimic nou sub soare, dar repetarea acuzaţiilor şi a ordinelor de răspuns simetric au un scop precis, acela de a obişnui opinia publică cu ideea că cel care încalcă acordurile şi are intenţii agresive sunt SUA, nu Rusia, şi că Rusia are capacitatea să răspundă. Ţinta acestei strategii de victimizare şi ameninţare simultană sunt, în primul rând, europenii, dar şi alte state care vor fi afectate de către măsurile care vor fi luate de SUA (nu China şi Coreea de Nord, ci chiar cele care vor găzdui aceste rachete americane pentru a răspunde ameninţării prezentate de rachetele acestor două state).

Foarte probabil, Rusia a fost surprinsă de viteza cu care SUA au reacţionat, în loc de ani avans obţinuţi prin dislocarea SSC8 constatând că s-ar putea să aibă doar luni, nimic mai mult. Dacă nu poate răspunde militar cu aceeaşi viteză, din motive financiare, Rusia încearcă să răspundă politic. Aceste rachete americane vor fi bazate la sol, pe teritoriul unor state. Tocmai conducerile, respectiv opinia publică din aceste state sunt ţinta acestei campanii a Kremlinului. Nu în ultimul rând, conducerea americană este o ţintă, mai ales în condiţiile în care preşedintele Donald Trump nu îşi ascunde prietenia faţă de Rusia, cel puţin la nivelul relaţiilor cu preşedintele Putin.

Probabil, pentru a pune lucrurile la punct şi a reaminti lumii cu cine are de-a face, Kremlinul a lansat două rachete strategice SLBM (24.08), una Sineva şi o a doua Bulava. Lansările arată capacitatea de răspuns a Rusiei, ambele fiind rachete lansate de pe submarine. În timp ce Sinvea este o rachetă verificată, dar veche (cu combustibil lichid), Bulava este racheta operaţionalizată relativ recent (un salt tehnologic important, având combustibil solid). Lansarea reuşită a reamintit Vestului capacitatea nucleară a Rusiei în modul cel mai direct posibil.

Întâlnirea dintre Emmmanue Macron şi Vladimir Putin a reprezentat o încercare a preşedintelui francez de „a ţine aproape” Rusia lui Putin . Macron a abordat întâlnirea în vechea paradigmă a Vestului care crede în principiile democratice pentru a se trezi cu o replică dură din partea lui Putin, care a relativizat totul, aducând în discuţie manifestaţiile „vestelor galbene”. Replica lui Macron, că, în final, votul liber a decis, nu a fost auzită de Putin, iar MAE rus a deformat traducerea pentru ca ruşii să nu aibă vreo bănuială că Putin ar accepta fie şi mici lecţii de democraţie. Întâlnirea a stat sub semnul necesităţii legăturilor cu Rusia: interese economice, de securitate (Rusia fiind agresorul din Ucraina şi adversar autodeclarat al NATO şi UE) şi în alte dosare în care, în lipsa SUA, Rusia a devenit jucător important (Siria). Ucraina a ţinut capul de afiş, Macron vorbind de o viitoare reuniune în format normand, unde să se discute propunerile noii conduceri ucrainene, dar primind numai un răspuns reţinut, neangajant din partea lui Putin. Macron a vorbit chiar de o revenire a Rusiei în G7 condiţionată de o deblocare a dosarului ucrainean. Condiţionarea s-a spulberat, atunci când preşedintele american a avansat ideea că Rusia ar trebui să revină alături de G7 necondiţionat. Chiar dacă alte state membre G7 s-au opus, în primul rând europenii, Putin are satisfacţia să vadă cum un Vest dezbinat nu îi poate face faţă şi îl acceptă aşa cum este, un lider care a construit o dictatură agresivă faţă de vecinii săi şi nu numai. Pe de altă parte, Putin nu are motive de satisfacţie deosebite, dincolo de orgoliul de a se juca cu liderii occidentali: practic, nu a obţinut nimic, iar ceasul ticăie, de la sancţiuni la cursa înarmărilor şi de la problemele cronice interne la angajări externe fără rezultate deosebite. Este adevărat, în actuala conjunctură, cu relaţia transatlantică slabită, cu SUA având o politică care se conformează prea puţin tiparului cunoscut, iar europenii răspunzând la fel de egoist şi dezbinaţi, Rusia pare să redevină un actor important. Este o iluzie menţinută cu măiestrie de Moscova. Ceea ce nu e iluzie, ci realitate, sunt pericolele pe care acest stat le generează.      

Practic, se menţin tendinţele anterioare, atât în problemele armamentului şi vectorilor nucleari, cât şi în cel al raporturilor Rusiei cu Vestul. Este de aşteptat un test rusesc cu ... deja operaţionalizata SSC8 sau cu o rachetă balistică şi continuarea propagandei negative la adresa SUA. În relaţiile Rusiei cu Vestul, nu vom avea o relansare, iar dosarul Ucraina mai trebuie să aştepte.  

II. KOSOVO. Alegeri parlamentare anticipate.

Într-o sesiune extraordinară (22.08), parlamentarii din Kosovo au votat pentru încheierea activităţii guvernului prim ministrului demisionar Ramush Haradinaj şi dizolvarea Parlamentului, urmând ca preşedintele ţării să convoace alegeri parlamentare anticipate. Preşedintele Thaci urmează să anunţe data alegerilor, care vor avea loc în această toamnă (acestea nu pot avea loc mai târziu de 45 de zile de la demiterea guvernului).

Elementul declanşator a fost demisia lui Ramush Haradinaj, anchetat pentru crime de către Tribunalul Internaţional Penal de la Haga. Oricum, Ramush Haradinaj rămâne figura centrală în aceste alegeri, acuzele care i se aduc întărindu-i figura de erou pe care o are deja.

Deja, a fost semnată o alianţă electorală între partidul condus de Haradinaj, Viitorul pentru Kosovo, şi Partidul Social Democrat, condus de primarul Pristinei, Shpend Ahmeti. Ahmeti a declarat: „Kosovo a avut un an greu, fie că este vorba despre dialogul cu Serbia privind recunoaşterea reciprocă (!) sau de angajamentele privind lupta împotriva crimei organizate şi a corupţiei: cu siguranţă, este nevoie de o coaliţie serioasă care să facă faţă acestor probleme”. La rândul lor, partidele de opoziţie, Mişcarea de Autodeterminare şi Liga Democratică din Kosovo sunt în negocieri privind formarea unei coaliţii.

Un semnal important privind viitoarele alegeri a fost declaraţia ambasadorului SUA la Pristina, Philip Kosnett, care a apreciat că decizia parlamentului este una bună, viitoarele alegeri fiind un pas important spre formarea unui nou guvern. Acesta a încurajat organizarea unei campanii în care candidaţii să ofere idei noi privind negocierile cu Serbia, domnia legii şi dezvoltarea economică. Cel mai probabil, nu se va întâmpla aşa, politica dominată de interesele clanurilor rămânând regula în Kosovo. Pe de altă parte, pentru Pristina singura linie roşie o reprezintă atitudinea sponsorilor, evitându-se încălcarea flagrantă a indicaţiilor oferite de aceştia.

Cele mai mari şanse de a câştiga le are coaliţia puterii, dar cu condiţia ca să nu intervină ceva privind soarta lui Ramush Haradinaj. Dacă va fi inculpat oficial, Haradinaj va dispărea de pe scena politică şi ideile noi de care vorbeşte Philip Kosnett ar avea o şansă să apară. Oricum, acestea ţin de politica internă, unde crima organizată şi corupţia sunt marea problemă deoarece în negocierile cu Serbia este nevoie şi de deschiderea Belgradului, greu de obţinut dacă se menţin taxele introduse de Haradinaj. Mai puţin această situaţie în care Haradinaj părăseşte scena politică, lucrurile vor reveni de acolo de unde s-a plecat, adică stagnare şi confruntare.

Probabil, sponsorii vor mări presiunea asupra viitoarei conduceri de la Pristina deoarece problema principală nu este recunoaşterea de către Belgrad, ci viabilitatea economică şi politică a Kosovo, în condiţiile în care „protectoratul” nu a depăşit bolile copilăriei, neprogresând politic, economic şi social, iar vremea, când era de ajuns să se victimizeze cu „inamicul sârb” pentru a primi ajutor, a trecut. Nu că „inamicul sârb” ar fi dispărut, de vreme ce ambele părţi percep relaţia într-o generalizată şi persistentă ură, neprielnică unui acord. Rusia este atentă să exploateze o asemenea situaţie instabilă care se menţine în coasta europenilor, dar de care aceştia nu mai au timp şi chef să se ocupe cu întreaga atenţie.

III. MAREA BRITANIE. Turneul european al lui Boris Johnson.

Întâlnirile lui Boris Johnson cu liderii german şi francez nu au adus acea dorită renegociere a acordului, ci mai degrabă o minimă concesie din partea Germaniei (găsiţi o alternativă viabilă în cele 30 de zile care au mai rămas) şi un refuz politicos din partea Franţei. Strategia lui Boris Johnson, spre deosebire de cea a Teresei May, care a căutat compromisul, este să aibă fixat un obiectiv, Brexit cu orice preţ pe 31.10, iar apoi să fie agresiv atât în relaţiile cu europenii, cât şi cu propriul parlament. Hotărârea acestuia va avea rezultatul dorit, probabil că Marea Britanie va ieşi din UE la acea dată, dar consecinţele negative vor fi mari, de la o criză politică în Marea Britanie la relaţii politice tensionate cu UE, fără să mai vorbim de efectele economice şi sociale ale Brexitului. Nu este exclus ca UE să cedeze ceva, dar nu va renegocia acordul, ci va modifica declaraţia comună. Mai grav, Boris Johnson ameninţă că nu va plăti UE suma pe care Marea Britanie s-a angajat să o plătească.

Turneul european al lui Boris Johnson a început într-o notă proastă, după ce Boris Johnson a trimis o scrisoare cu caracter ultimativ care a primit un „nu” categoric din partea UE.

La Berlin (21.08), Boris Johnson a găsit o Angela Merkel prudentă şi conciliantă, cu atenţia îndreptată spre consecinţele economice ale unui Blind Brexit, dar nu a obţinut prea multe, decât un încurajant îndemn să găsească o soluţie alternativă la backstop în 30 de zile. Cel mai important, Berlinul a sugerat că este deschis pentru un compromis, fapt care l-a încurajat pe Boris Johnson, care a trecut uşor peste avertismentul german: aveţi doar 30 de zile ca să găsiţi o soluţie alternativă şi să ne convingeţi că este viabilă şi corectă pentru a modifica declaraţia, eventual acordul (deşi modificarea acordului este cel mai puţin probabil eveniment). Boris Johnson a transmis că Marea Britanie vrea un Brexit rapid, dar backstopul „nedemocratic” de la graniţa cu Irlanda trebuie eliminat în totalitate pentru a se preveni un Blind Brexit. Angela Merkel a răspuns sugerând că Marea Britanie şi UE pot găsi o soluţie la problema backstopului de la graniţa irlandeză: „cu imaginaţie, problema backstopul poate fi rezolvată în 30 de zile”. Ulterior, Merkel a revenit, explicând termenul de 30 de zile ca pe un avertisment privind perioada scurtă de timp care a mai rămas.

Vizita de la Paris (22.08) a fost precedată de nenumărate mesaje franceze care au transmis că acordul nu poate fi renegociat. Deşi relativ conciliant, Emmanuel Macron i-a transmis lui Boris Johnson că este prea târziu pentru ca să se negocieze un nou acord privind Brexitul. Macron a lăsat deschisă posibilitatea găsirii unei soluţii alternative la backstop, dar a avertizat că orice alternativă trebuie să respecte integritatea pieţii unice a UE şi stabilitatea insulei irlandeze. Macron a fost clar: „în lunile care au rămas, nu vom găsi un nou acord care să devieze mult de la cel original”.

Berlinul şi Parisul au cam spus acelaşi lucru, dar accentuând aspecte diferite: găsiţi o alternativă la backstop şi o vom discuta. Berlinul a insistat asupra lipsei timpului, Parisul asupra limitării alternativelor. Oricum, încurajaţi de vizitele europene, oficialii britanici speră că şi restul UE va fi de acord să îi lase să caute o soluţie pentru Brexit. Fireşte, ţinta lui Boris Johnson a devenit acum Bruxellesul, cu Donal Tusk în frunte.

Boris Johnson este hotărât să implementeze Brexitul la 31.10, cu un preţ mai mare (Blind Brexit şi dizolvarea parlamentului, care se opun unui asemenea pas având consecinţe negative mari) sau mai mic (o alternativă negociată la backstop; care?). Foarte probabil, guvernul său va elabora o alternativă la backstop, problema fiind că aceasta nu va fi acceptată uşor de către UE. Şi aşa, ne îndreptăm spre 31.10 şi un divorţ cu multe consecinţe negative, inclusiv pentru cetăţenii noştri, mai ales că libera circulaţie va înceta imediat după această dată.

IV. ITALIA. Criză politică, după ce premierul Conte a demisionat.

Italia se află în criza politică generată de nerăbdarea de a accede la putere a lui Matteo Salvini. Giuseppe Conte a făcut pasul decisiv, demisionând, dar şi aducând acuzaţii grave, dar justificate, la adresa lui Matteo Salvini. Preşedintele ţării a dat doar cinci zile partidelor Cinque Stele şi Partidului Democrat să formeze o coaliţie de guvernare. Negocierile decurg greu, cele două partide neavând o bază comună de guvernare şi şantajându-se reciproc cu perspectiva alegerilor anticipate. Liga lui Salvini dă semne de regret, fiind pregătită să reînceapă discuţiile cu Cinque Stele imediat ce negocierile acestuia cu PD vor eşua. Într-o ţară mare, dar cu serioase probleme economice, ca Italia, politica rămâne o chestiune de ambiţii personale.

 Primul ministru italian, Giuseppe Conte, şi-a depus demisia (20.08) după un discurs în Parlament în care a adus acuze grave la adresa lui Matteo Salvini, liderul Ligii, acuzându-l că a distrus coaliţia de guvernare şi că a pus în pericol economia ţării, doar pentru a obţine câştiguri politice personale. Conte l-a acuzat pe Salvini de oportunism deoarece a produs o criză politică anunţând intenţia de a doborî guvernul, numai pentru a profita, la eventuale alegeri, de poziţia sa favorabilă din sondaje: „Matteo Salvini a arătat că îşi urmăreşte interesele proprii şi pe cele ale partidului său. Deciziile sale generează riscuri la adresa ţării, putând arunca statul într-o spirală a incertitudinii politice şi a instabilităţii financiare”. 

Conte a atins două probleme sensibile, tendinţele dictatoriale ale lui Salvini şi relaţiile dubioase ale acestuia cu Moscova: „nu avem nevoie de persoane cu „puteri depline”, ci de oameni cu sensul responsabilităţii şi al culturii instituţionale”. Conte a insistat că Salvini ar trebui să dea explicaţii legate de informaţiile privind încercarea Ligii de a obţine finanţare din partea Rusie printr-o serie de tranzacţii ilegale cu petrol.

Preşedintele ţării, Sergio Mattarella, a decis, după consultarea cu partidele, să le dea doar cinci zile la Cinque Stele şi Partidului Democrat pentru a forma o coaliţie de guvernare. Aici încep problemele, cele două partide având în comun doar ostilitatea, mai veche sau mai recentă, faţă de Matteo Salvini şi Liga sa. Cele două grupări sunt adversari consacraţi, iar între liderii celor două grupări există o adversitate personală la fel de mare. Partidul Democrat a pus deja, două condiţii: ieşirea din izolarea europeană (dar asta presupune disciplină financiară, exact contrariul programului economic al grupării Cinque Stele) şi schimbarea atitudinii faţă de migraţie (dar Cinque Stele a acceptat fără probleme acţiunile antimigraţie ale lui Salvini). În plus, a mai apărut o problemă: Cinque Stele îl vrea, neapărat, ca premier pe ... fostul premier, Giuseppe Conte. Pe fondul acestor diferenţe, există speranţe reduse că cele două partide se vor înţelege. Liga, regretând acţiunea pripită a lui Salvini, pare să fie pregătită să intre în negocieri cu Cinque Stele pentru a forma vechea coaliţie.

O coaliţie între Cinque Stele şi Partidul Democrat este redusă, cea a uneia dintre Cinque Stele şi Liga este la fel de redusă, pe fondul neîncrederii recente, aşa că alegeri anticipate sunt posibile în această toamnă. Dar alegeri, toamna, în Italia înseamnă un risc politic mare (toamna se culeg bobocii redistribuţiei bugetare, într-un stat cu deficit bugetar mare), pe care Cinque Stele s-ar putea să nu şi-l asume. Aşa că liderii acesteia se vor gândi ce rău e mai mic, PD, duşmanul clasic sau Liga, duşmanul recent şi în creştere.

Dincolo de sarabanda politică, Italia se îndreaptă spre o criză politică şi economică cronică, mărindu-se şansele ca un om forte ca Salvini să vină la putere, mai devreme sau mai târziu. Pentru moment, politica italiană e un spectacol palpitant, dar va veni o vreme când întreaga Europă va plăti preţul pentru acesta.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 26.08 – 01.09. 2019.

SUMMIT-ul G7. Mai mult ca oricând, reuniunea G7 este relevantă, atât pentru relaţiile dintre cele şapte state, cât şi pentru modul cum vor răspunde la problemele internaţionale. Este încă o ocazie de a se observa diferenţele dintre SUA şi europeni, dar şi alte fisuri. Relaţia politică şi economică transatlantică va fi cea mai importantă, deşi nu va fi discutată în mod explicit. Apoi, urmează problemele cu care se confruntă cei şapte, de fapt Vestul. Mai întâi, Iranul, preşedintele Franţei având, anterior, contacte cu partea iraniană. Pe de o parte se va afla SUA, pe de altă parte Germania şi Franţa, iar Marea Britanie se va poziţiona undeva între cele două (politic, în privinţa acordului de denuclearizare, alături de europeni, militar, alături de SUA, prin misiunea navală din Golf). Apoi, Rusia, cu ofertele lansate, ca într-un joc de-a cine dă mai mult, între Franţa şi SUA, de readucere a acestui stat la G7. De fapt, se vor discuta propunerile privind soluţionarea conflictului din Ucraina şi mesajele pe care Putin le-a transmis preşedintelui Macron. Apoi, vine Pacificul, cu problema Coreei de Nord. Nu în ultimul rând, războiul comercial şi nu numai al SUA cu China va fi dezbătut cu atenţie. În plus, problema încălzirii globale a căpătat valenţe politice pe fondul incendiilor din Amazon şi ameninţărilor franceze că se va opune acordului UE-MERCOSUR. Să vedem dacă cei mari din Vest mai pot arăta o poziţie unită.

REPUBLICA MOLDOVA. Moscova nu a pierdut timpul şi testează serios guvernul Maia Sandu. Ministrul apărării rus, Serghei Şoigu, vine la Chişinău ca să sărbătorească alături de Igor Dodon „eliberarea, acum 75 de ani, de sub ocupaţia germano-fascistă”. Invitaţia a fost făcută de ministrul apărării socialist, fără încuviinţarea guvernului RM, motiv pentru care Maia Sandu l-a rechemat de la post pe ambasadorul său la Moscova (demers inutil, ambii fiind oamenii lui Igor Dodon, omul Moscovei). ACUM replică prin vizita consilierului preşedintelui SUA, John Bolton, care vine la Chişinău şi printr-o vizită a Maiei Sandu în SUA. Socialiştii au început să facă ce ştiu mai bine, „manifestări ideologice”, punându-i pe cei de la ACUM în faţa faptului împlinit. Este evident că alianţa ACUM – PSRM nu are zile multe, interesele Moscovei pe care le reprezintă PSRM prevalând asupra intereselor ACUM ... şi ale RM, acelea de stabilizare a situaţiei economice şi construirea a unei democraţii funcţionale. Să vedem cât mai rezistă ACUM alături de PSRM, după ce a trecut puntea (criza Plahotniuc).   

TURCIA – RUSIA. Vizita preşedintelui Recep Erdogan în Rusia (27.08) vine într-un moment de cumpănă în relaţiile dintre cele două state, în condiţiile în care ofensiva din Idlib a lui Basahr al Assad nu numai că i-a respins pe rebeli, producând un nou val migraţionist, dar a adus în contact trupele acestuia cu cele turce, pe care nu a ezitat să le atace. Turcia a transmis Damascului un avertisment, să nu se joace cu focul, dar acesta nu a fost receptat. Erdogan va încerca să obţină de la Putin, care sprijină ofensiva lui Bashar, un nou armistiţiu. Ironic, Erdogan a discutat situaţia din Idlib cu preşedintele Trump. Politica preşedintelui turc, „uite Estul, uite Vestul”, îl aduce într-o poziţie de izolare de care vor profita adevăraţii adversari ai Turciei, nu cei inventaţi chiar de el.