MAS SpecialRaport săptămânal: Evenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (18 – 24.11.2019)

Monitorul Apărării şi Securităţii

I. NATO. Reuniunea miniştrilor de externe ai statelor NATO II. RUSIA - UCRAINA. Retrocedarea navelor militare capturate la Kerci III. SERBIA. Un caz de spionaj testează relaţiile cu Rusia IV. R.MOLDOVA – RUSIA. Vizita la Moscova a prim ministrului Ion Chicu V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 25.11 – 01.12.2019

Sursă foto: Mediafax

I. NATO. Reuniunea miniştrilor de externe ai statelor NATO

La reuniunea miniştrilor de externe NATO (20.11) s-au discutat subiectele planificate, dar şi cele generate de tensiunile interne, în perspectiva întâlnirii liderilor statelor NATO, care va avea loc la Londra în decembrie. Încercând să acopere problemele reale, dar şi unele propuneri problematice care divizează Alianţa, secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a transmis un mesaj de unitate: „am fost cu toţii de acord că NATO rămâne indispensabilă pentru securitatea noastră şi că, în pofida diferenţelor, suntem mai puternici şi vom înfrunta viitorul împreună”. La reuniune, au fost luate unele decizii privind adaptarea NATO. S-a căzut de acord ca spaţiul să devină cel de-al cincilea domeniu operaţional, după cel terestru, aerian, maritim şi cibernetic: „acest lucru va permite planificatorilor NATO să facă cereri către aliaţi pentru a le asigura capacităţi şi servicii[i]”. În domeniul securităţii energetice, miniştrii au căzut de acord privind consolidarea rolului NATO în acest domeniu, prin „îmbunătăţirea înţelegerii situaţiei şi a riscurilor; protecţia infrastructurii critice şi creşterea capacităţii de rezistenţă a Alianţei; asigurarea cererii de energie a forţelor NATO în orice moment”.

S-a discutat, de asemenea, rolul NATO în lupta împotriva terorismului şi s-a analizat progresul înregistrat în asigurarea securităţii în zona Mării Negre. Fireşte, o altă temă a fost asumarea asigurării cheltuielilor militare ale fiecărui stat membru al Alianţei, tendinţa fiind „una ascendentă şi fără precedent”. De asemenea, au fost discutate poziţia NATO în trei mari probleme strategice: Rusia, China şi controlul armamentelor (reacţia post-INF şi monitorizarea puterii militare şi tehnologice a Chinei). Pentru a para pericolele ce planează asupra relaţiei transatlantice, Jens Stoltenberg a reiterat faptul că NATO este singura platformă unde Europa şi America de Nord pot discuta, în mod curent, problemele strategice care privesc securitatea comună, insistând asupra faptului că aliaţii de pe cele două continente fac mai multe împreună în prezent decât făceau în urmă cu câţiva ani. 

În contextul incertitudinii generate de credibilitatea angajării faţă de NATO a preşedintelui Trump, a îngrijorării produse de agresiunea militară a Turciei în nordul Siriei şi a neîncrederii privind angajamentul europenilor faţă de propria lor apărare, ministrul de externe german, Heiko Maas, a propus crearea unei „comisii de experţi” care să analizeze problemele strategice insistând, însă, că Europa nu trebuie să meargă de una singură (contrazicând poziţia franceză). Experţii ar trebuie să se concentreze asupra relaţiilor NATO cu Rusia şi viitoarele probleme de securitate, respectiv terorismul, China şi impactul noilor tehnologii. Într-o iniţiativă separată de cea germană, ministrul de externe francez, Jean-Yves Le Drian, a propus crearea unui „grup de înţelepţi” care să analizeze viitorul NATO[ii]. Ambele idei au în vedere lărgirea anvergurii NATO pentru a acoperii zone precum Siria şi Orientul Mijlociu. Maas a declarat că „ceea ce este important este ca partea politică a NATO să fie consolidată”, dar insistând asupra faptului că NATO reprezintă „asigurarea de viaţă” a Europei. Berlinul propune întâlniri informale, fără declaraţiile oficiale pregătite din timp (aşa cum este, în prezent, cutuma), pentru a permite mai multe dezbateri. S-ar permite, astfel, statelor NATO să aibă o viziune comună mai clară asupra direcţiei de evoluţie a Alianţei (care s-a modernizat mai mult ca reacţie la anexarea Crimei de către Rusia, rămânând cu un rol limitat în soluţionarea conflictelor din alte regiuni ale lumii). Despre propunerea lui Le Drian se spune că Parisul caută să pună întrebări considerate tabu privind calitatea leadership-ului american în cadrul NATO, având în vedere opinia preşedintelui Trump că NATO este depăşit. Se apreciază că Germania şi Franţa caută, fiecare în parte, să ceară o mai mare pondere a conducerii europene în cadrul NATO, în contextul creat de declaraţia preşedintelui Macron privind „moartea cerebrală a NATO”. Această punere sub semnul întrebării a leadership-ului SUA în cadrul NATO vine în perspectiva apropiatei reuniuni de la Londra. Surse diplomatice comentau că este vorba, de fapt, despre liderul natural al Europei, Parisul, Berlinul sau împreună, şi direcţia spre care acesta vrea să evolueze NATO.

Majoritatea strivitoare a europenilor s-au pronunţat împotriva declaraţiilor preşedintelui Macron, subliniind viabilitatea şi unitatea Alianţei, implicit, necontestând leadership-ul american. De menţionat, secretarul general NATO a făcut referiri doar la propunerea germană[iii], afirmând că ideea a fost luată în considerare de către aliaţi, dar a evitat să se pronunţe asupra propunerii franceză, pe care a prezentat-o, însă, în contextul controlului armamentelor[iv]. Astfel, Jens Stoltenberg, care urmează să se întâlnească cu Emmanuel Macron săptămâna viitoare, a evitat să comenteze planul francez, dar a apreciat planul german, afirmând că „propunerile lui Heiko Maas de a crea un grup de experţi care să dezbată cum NATO va consolida gândirea politică a Alianţei a primit sprijin din partea multor aliaţi şi cred că este valoroasă”. România, ca majoritatea statelor europene, a evitat opţiunea periculoasă de a da realitatea securităţii asigurate de către puterea militară americană pe o viziunea franceză riscantă, nefondată pe o capacitate militară şi un angajament politic corespunzător. Aceasta este calea sigură, mai ales în acest complicat mediu de securitate.

Deciziile de rutină ale Alianţei reprezintă o adaptare firească la ultimele evoluţii. După ce SUA au acordat spaţiului atenţia cuvenită în cadrul doctrinei sale multidomeniu şi a înfiinţat un comandament spaţial, NATO, care depinde în mod esenţial de capacităţile militare americane, inclusiv cele spaţiale, a trebuit să reacţioneze „în oglindă”. Discutarea securităţii energetice a avut loc, probabil, pe fondul acuzelor americane la adresa duplicităţii germane: Berlinul realizează ameninţarea militară rusă, dar continuă cooperarea energetică cu Moscova, construirea Nord Stream II, în dauna securităţii energetice a statelor NATO din primul eşalon. Discuţiile privind lupta împotriva terorismului s-au concentrat, foarte probabil, pe evenimentele recente: retragerea trupelor americane din nordul Siriei şi agresiunea turcă în acea regiune, întrebarea fiind dacă ISIS a fost învinsă şi cine sunt teroriştii (kurzii sirieni, în viziunea Ankarei, contestată de SUA şi „marii europeni”, care pun întrebări legate de aliaţii Turciei din nordul Siriei).

Demn de remarcat, a fost discutată securitatea în Marea Neagră, problemă, foarte probabil, ridicată doar de România, Turcia având relaţiile sale „specifice” cu Rusia (una din marile preocupări ale NATO!), iar Bulgaria având o poziţie de reţinerea. Foarte probabil, NATO, mai ales SUA sunt pregătite să răspundă cererii României de a avea o prezenţă mai mare americană, respectiv NATO pe teritoriul său şi în Marea Neagră. Oricât de complicată este politica americană şi europeană din acest moment, problema nu stă la Bruxelles şi nici la Washington, ci la Bucureşti. Indiferent de amploarea ameninţării ruse, dar şi de angajamentului strategic american pentru noi, care rămâne o certitudine, România nu va primi acest ajutor atât de mult dorit decât în măsura în care, politic şi militar, se dovedeşte un stat serios, nu doar cuminte, trecând de la vorbe la fapte: elita sa trebuie să arate, politic, în fapte care să ducă la dezvoltarea socială şi economică, că vrea să facă din România un stat occidental care să se bucure de respectul şi prietenia aliaţilor săi, iar militar, că este capabilă să transforme 2% din PIB în capacităţi militare. Până atunci, în pofida unei naţiuni româneşti prooccidentale, respectiv proamericane, nu ne putem aştepta la mai mult. Înainte să le cerem altora să ne apere, trebuie să arătăm că merităm să ne apere („mourir pour Bucharest”) şi că facem ceva ca să ne apărăm noi înşine. Adică exact ce tot spune mereu elita noastră politico-militară!

Cele trei mari probleme strategice analizate sunt tot atâtea mari ameninţări: Rusia, China şi controlul armamentelor. Cea mai stringentă este răspunsul NATO la dislocarea de către Rusia a sistemelor de rachete SSC8 (când şi cum se va răspunde). În privinţa Chinei, problema imediată este tehnologia 5G[v]. Probabil, SUA au cerut aliaţilor săi o poziţie de sincronizare cu eforturile sale de „îngrădire” a Chinei.

Reuniunea de la Londra va fi una nu atât aniversară, cât de răscruce, cel puţin la nivelul diviziunilor interne şi a soluţiilor propuse pentru a trece peste acestea. Paradoxal, nu reticenţa faţă de NATO a preşedintelui Trump (care nu s-a transformat într-o reticenţă a SUA faţă de NATO), nici înstrăinarea Turciei (care va continua, rămânerea în NATO a acestui stat contribuind, însă, la atenuarea politicii antioccidentale a preşedintelui Erdogan), ci sentinţa şi soluţia pripite până la eroare a Franţei, propunerea germană nefiind altceva decât o încercare de atenuare a problemei printr-o soluţie de mijloc. Poziţia franceză este periculoasă prin faptul că este nerealistă, dar şi împotriva bazelor NATO: 1) europenii, nu mai vorbim de Franţa, nu pot apăra Europa singuri, fără SUA, în faţa ameninţărilor actuale şi viitoare; 2) Parisul contrazice, prin soluţia propusă, regula de bază „NATO este pentru a îi ţine pe americani în Europa şi pe ruşi în afara ei”. Totul ţine de politica internă şi perceperea ameninţării: în timp ce majoritatea europenilor, mai ales cei din est, văd potenţiala ameninţarea rusă (apărarea împotriva ei a rămas raţiunea de bază a NATO), iar pe SUA ca fiind singura forţă capabilă să îi facă faţă, Franţa percepe ameninţarea imediată, cea a terorismului din „arcul ei de instabilitate”, plecând din nordul Africii până în Orientul Mijlociu, având conexiuni interne. Aceasta, însă, nu este o ameninţare existenţială la adresa statelor NATO, iar „arcul ei de instabilitate” nu face parte din aria de responsabilitate a NATO. Mai mult, o neînţelegere între SUA şi Franţa, cu „contribuţia” Turciei, petrecută în nordul Siriei nu trebuie să ducă la zdruncinarea NATO, care are cu totul altă misiune. Extinderea responsabilităţilor NATO, aşa cum vrea Franţa, nu înseamnă renunţarea la cea de bază, apărarea împotriva Rusiei, pe care Parisul vrea să o înlocuiască cu o nefirească cooperare cu Moscova, bazată pe conciliatorism. Franţa riscă să fie izolată în cadrul NATO, numai tactul Berlinului, prin contrapropunerea făcută, păstrând problema în cadrul dezbaterii acceptabile pentru ceilalţi membrii NATO, prin faptul că nu exclude SUA din ecuaţie, deşi, şi ea, pune problema leadership-ului în NATO, dar mult mai nuanţat şi deschis spre compromis (contrazicând partea a treia a legii NATO, „Germania jos”, dar aici chiar realitatea a contrazis-o: Germania este sus şi Berlinul trebuie să îşi asume un rol pe măsură). În privinţa leadership-ului, răspunsul este ştiut: cine contribuie militar decisiv are şi conducerea politică în NATO[vi]. Cât despre Franţa, rămâne unul dintre statele lider în Europa, dar trebuie să admită că, în UE, există şi alţi europeni, iar, în NATO, nu se pot substitui SUA, nici militar şi nici politic, oricât de inventivă ar fi cu Rusia (mulţi europeni sunt îngrijoraţi tocmai de această originală idee a cooptării Rusiei în detrimentul SUA!).  

 

II. RUSIA - UCRAINA. Retrocedarea navelor militare ucrainene

Cele patru nave ucrainene capturate în cadrul incidentului din strâmtoarea Kerci, trei nave militare şi un remorcher, au fost retrocedate de către Rusia. Acestea au fost predate ucrainenilor în apropierea portului ucrainean Oceakov (20.11), după ce Rusia anunţase (18.11) această retrocedare. Navele au fost vandalizate, unele echipamente şi sisteme de armament fiind demontate de către partea rusă. Gestul de retrocedare a acestor nave reprezintă încă un pas spre confirmarea deschiderii celor două părţi pentru întâlnirea în format normand de la Paris. Asta nu înseamnă, însă, că această întâlnire va fi una fără riscuri majore pentru Ucraina.  

În acest sens, stă dovadă întâlnirea (19.11) dintre miniştrii de externe ai Ucrainei şi Germaniei, dar şi declaraţiile preşedintelui Volodimir Zelenski. După întâlnirea cu Heiko Maas, Vadim Prystaiko a declarat că Ucraina nu este în poziţia în care să poată cere retragerea Rusiei din regiunea separatistă ca precondiţie la întâlnirea în format normand, dar că „se aşteaptă ca la această întâlnire să se înregistreze un progres real, aşteptat încă din 2016, când a avut loc ultima reuniune în acest format”. Prystaiko a remarcat receptarea dureroasă şi emoţională de către societatea ucraineană a eşecurilor anterioare în format normand, dar şi criticile interne la adresa iniţiativelor actualei conduceri privind retragerea trupelor de la linia de contact şi acceptarea „foii de parcurs Steinmeier”, fapt care implică riscuri multiple: „în pofida tuturor dificultăţilor, progresăm şi, până la reuniunea de la Paris, toate forţele vor fi retrase de la linia de contact. Cererea de retragerea a trupelor ruse din Donbass, înainte de reuniunea de la Paris, nu are sens, fiind nerealistă. Ucraina trebuie să fie realistă. Mergem la întâlnire cu deschidere, suntem gata să acceptăm un compromis rezonabil şi să obţinem un progres pe care ucrainenii îl aşteaptă de mult”.

Răspunzând acestor îngrijorări, Maas a insistat că Rusia trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile asumate în Donbass (referire la Acordurile de la Minsk). Heiko Maas a lăudat paşii făcuţi de partea ucraineană şi a afirmat că acum este timpul ca Rusia să-şi îndeplinească obligaţiile asumate privind soluţionarea conflictului din Donbass: „din perspectiva noastră, este rândul Rusiei să implementeze măsurile negociate”. Maas a afirmat că „ne aflăm în faţa celei mai mari oportunităţi de a schimba ceva, după o lungă perioadă de timp”,  evidenţiind faptul că după alegerea lui Zelenski, oamenii au noi speranţe legate de încheierea conflictului.

Pentru a linişti temerile ucrainene, Maas a insistat că Germania şi Franţa, deşi doresc să contribuie la obţinerea păcii în Donbass, nu vor fi simpli mediatori neutri. Cele două state vor acţiona pentru menţinerea integrităţii teritoriale a Ucrainei: „nu vom participa ca mediatori neutri. Ne poziţionăm pentru interesele Europei, pentru principiile ordinii pacifiste europene, de aceea ne pronunţăm pentru integritatea teritorială a Ucrainei în spaţiu european, parte a sprijinului nostru comun pentru Ucraina, care este fără egal”. Germania şi Franţa se obligă să contribuie la soluţia finală a negocierilor, implicându-se în paşii importanţi care urmează, atât cei privind legea statutul special, cât şi pregătirea alegerilor locale în Donbass şi amnistierea combatanţilor. În privinţa strâmtorii Kerci, se cere Rusiei să permită navigaţia liberă prin acestea.

Preşedintele Zelenski a precizat (21.11) patru probleme critice, în perspectiva întâlnirii în format normand de la Paris: 1) cel mai important punct al discuţiilor va fi desfăşurarea alegerilor locale şi regionale în teritoriile separatiste, unde Kievul nu are controlul. Organizarea acestora este dificilă deoarece are mai multe componente: „aceasta este cea mai importantă problemă, fiind şi o oportunitate pentru organizarea de alegeri locale în toată Ucraina, nu numai în teritoriile ocupate”; 2) eliberarea tuturor ucrainenilor capturaţi; 3) restabilirea controlului ucrainean asupra frontierei ucrainene cu Rusia din zona separatistă, pe întreaga lungime a acesteia; 4) semnarea unui acord de încetare permanentă a focului este de o importanţă capitală, acordul actual neprevăzând penalizări pentru încălcarea încetării focului. Zelenski a precizat că Ucraina doreşte definirea clară a unor termene privind retrocedarea de către Rusia a controlului asupra teritoriilor separatiste.

Este evidentă îngrijorarea ucraineană că, după ce şi-a asumat atâtea riscuri, la întâlnirea în format normand, Rusia să obţină măsuri formale care să îi aducă avantajul de a controla Ucraina prin intermediul separatiştilor legitimaţi în urma alegerilor, fără ca ea să nu cedeze nimic. Kievul se teme că reîntregirea teritorială se va face pe seama suveranităţii sale. De aceea, Zelenski cere termene clare, controlul frontierei şi organizare de alegeri libere şi corecte în Donbass. O altă problemă este ca Rusia să renunţe la presiunea militară. Acesta este motivul pentru care Kievul cere un acord permanent de încetare a focului[vii]

Kievul a mutat curajos, asumându-şi riscuri militare pentru a obţine relansarea negocierilor. Însă, riscurile diplomatice sunt la fel de mari, acceptarea „foii de parcurs Steinmeier” fiind cel mai mare dintre ele. În condiţiile unui sprijin american neclar, Ucraina s-a dat pe mâinile Franţei şi Germaniei, care o reasigură nu numai că vor fi principiale, dar că vor trata problema ca pe una europeană, în care valorile şi interesele europene sunt puse în joc. Problema nu este dacă aceste două state vor, este o certitudine că vor să ajute principial Ucraina, ci dacă vor putea să facă faţă cererilor şi manevrelor Rusiei. Deşi presată de nevoia ridicării sancţiunilor, Moscova nu poate renunţa la obiectivul său, altfel de ce a mai fi efectuat agresiunea din Donbass şi şi-a asumat atâtea consecinţe negative: Kremlinul cere Kievului o parte din suveranitatea sa, în schimbul retrocedării teritoriilor. Întrebarea este cu cât se va mulţumi Kremlinul, doar cu neapartenenţa la NATO şi UE a Ucrainei sau va dori o şi mai mare lezare a suveranităţii ucrainene, cu un control asigurat asupra puterii de la Kiev prin intermediul separatiştilor. Un răspuns ni-l dă imaginea asupra planurilor pe termen lung ale Kremlinului: surse militare ucrainene au evidenţiat consolidarea dispozitivului militar rus şi provocările militare ale Rusiei (simularea unui atac cu rachete asupra Odessei de către bombardierele strategice ruse Tu 22M3[viii]).

        

III. SERBIA - RUSIA. Un caz de spionaj testează relaţiile sârbo-ruse

Preşedintele Serbiei, Aleksandar Vučić a reacţionat moderat după ce a fost făcută public dovada unui caz de spionaj în care este implicat un agent rus GRU şi un fost militar sârb, dar şocul său în faţa acestor acţiuni ruse a fost vizibil. Atât reacţia sa, cât şi modul în care a fost făcut public cazul de spionaj arată dorinţa lui Vučić de a depăşi acest impas în relaţiile bilaterale, dar şi spaţiul de manevră limitat pe care îl are în raport cu Moscova. Deşi Aleksandar Vučić se pronunţă, în continuare, pentru relaţii strânse cu Moscova, foarte probabil, el începe să aibă îngrijorări în privinţa Rusiei (sau, avându-le de mult, a găsit ocazia să prezinte public faptul că are motive să le aibă) şi a obiectivelor ruse în Serbia, care, deşi păreau că ar coincide cu cele sârbeşti, se dovedesc a fi diferite, dacă nu, în perspectivă, contrare acestora.

Totul a început cu apariţia pe Youtube a unui clip video care prezenta un ofiţer rus, lt.col. Georgy Kleban, fostul ataşat militar adjunct în cadrul Ambasadei Rusiei la Belgrad, dând o pungă cu bani unui cetăţean sârb (identificat, ulterior, ca fiind un pensionar militar, ZK). Apoi, şeful serviciului de analiză din cadrul serviciului de informaţii sârb, BIA, Relja Zeljski, a declarat (20.11) că „s-a stabilit, fără nicio  îndoială, că un ofiţer al serviciului rus de spionaj a fost surprins în acel video”.

Preşedintele sârb, Aleksandar Vučić, ieşit recent din spital, unde a fost internat pentru probleme cardiace (cam prea brusc apărute!), a convocat (21.11) Consiliul Securităţii Naţionale. El a avut, de asemenea, o întâlnire de urgenţă cu ambasadorul rus la Belgrad, Aleksandr Bocan Harchenko. Vučić a declarat că serviciile de informaţii sârbe au descoperit o operaţie de spionaj de amploare a Rusiei care implică foşti membri ai forţelor armate sârbe. Vučić a declarat că incidentul a avut loc în luna decembrie a anului trecut, iar filmul nu a fost făcut de către serviciile de informaţii sârbe. În afară de Kleban, au fost identificaţi şi alţi membri ai serviciilor de informaţii ruse care au avut contacte cu nouă surse din cadrul forţelor armate sârbe. În cazul lui Kleban, acesta ar fi avut alte zece contacte şi trei surse cărora le-a dat bani în trei ocazii. 

Aleksandar Vučić a dat asigurări că acest scandal de spionaj nu va afecta prietenia dintre Rusia şi Serbia. Preşedintele sârb a prezentat incidentul ca fiind unul izolat, care nu va afecta relaţiile cu Rusia: „nu vom schimba politica noastră faţă de Rusia, pe care o vedem ca o ţară prietenă, frăţească, dar vom continua să consolidăm sistemul nostru de contraspionaj”. Pentru a diminua impactul actului de spionaj rus, Vučić a adăugat că şi reprezentanţii militari ai unor state occidentale au efectuat acte de spionaj în Serbia. Totuşi, Vučić a avut o abordare emoţională: „Am o singură întrebare pentru prietenii noştri ruşi. De ce? În ceea ce mă priveşte, noi nu ne vom schimba politica faţă de Rusia, o vedem ca fiind o ţară prietenă, frăţească”. Remarcabil, Vucici a avansat ideea că preşedintele Vladimir Putin „trebuie să nu fii ştiut de aceste acte de spionaj”.

Partea rusă a răspuns prin purtătoarea de cuvânt a MAE, Maria Zakharova, care a prezentat filmarea ca fiind o provocare destinată să creeze o „anumită atmosferă” înainte unei întâlniri importante. Vučić urmează să facă o vizită la Moscova pe 04.12.

Într-o asemenea situaţie complicată, să plecăm de la cazul de spionaj pentru a înţelege impactul politic. Este un caz de spionaj neizolat, agenţii GRU ruşi construind o reţea de spionaj complexă care avea ca obiectiv spionarea forţelor armate sârbe, în teorie, ultima instituţie care ar fi trebuie spionată de o Rusie prietenă, care îi donează echipament şi cu care cooperează din ce în ce mai strâns. Modul de prezentare a filmului, anonim, pe Youtube, însoţit, însă, apoi, de o documentare completă a cazului arată că serviciile de contraspionaj sârbe au ştiut din timp de acest caz de spionaj, dar nu au vrut sau nu au putut să îl prezinte public, foarte probabil, din considerente politice. De ce s-a luat decizia tocmai acum? Sau de ce altă parte a luat decizia acum? Greu de răspuns, dar şi irelevant pentru situaţia generală, deşi sunt mulţi diavoli care se ascund în aceste amănunte. Esenţial este că Rusia a spionat sistematic armata sârbă şi că Belgradul a ştiut acest lucru. Asta, în condiţiile în care politic şi militar, cele două state, precum şi serviciile lor de informaţii cooperează strâns[ix]. Astfel, cele două servicii de informaţii au semnat, de curând, două acorduri de cooperare, iar acţiunile lor comune în Macedonia de Nord şi Muntenegru au fost vizibile.

Preşedintele Vučić a fost pus în faţa unei situaţii delicate (dacă nu a creat-o chiar el!). Cu toate precauţiile luate, Vučić a transmis un mesaj codificat Rusiei: nu continuaţi pe acest drum, pentru că el afectează relaţiile bilaterale. Ipoteza fantezistă că Vladimir Putin nu trebuie să fii ştiut de această reţea de spionaj, precum şi abordarea emoţională (De ce fraţi ruşi, de ce?) arată dorinţa sa ca relaţiile bilaterale să nu fie afectate, dar şi „împachetarea” cazului pentru a deveni digerabil pentru o opinie publică sârbă în rândul căreia popularitatea lui Putin este foarte mare.

Este prematur să ne pronunţăm asupra impactului acestui caz în structurile de putere de la Belgrad, unde oamenii apropiaţi Moscovei[x] sunt în competiţie cu cei independenţi, respectiv cei prooccidentali. Putem spune doar că la Belgrad s-a trecut la o altă fază în abordarea relaţiilor cu Rusia, vom vedea care, după întâlnirea de la Moscova a lui Vučić cu Putin. Totuşi, foarte probabil, la Belgrad a devenit de actualitate ideea „fereşte-mă Doamne de prieteni (ca Rusia)”.

 

IV. R.MOLDOVA – RUSIA. Vizita la Moscova a prim ministrului Ion Chicu

La numai cinci zile după desemnarea sa în funcţie, prim ministrul R.Moldova, Ion Chicu, a efectuat o vizită (20.11) la Moscova, unde a avut mai multe întâlniri, cele mai importante fiind cele cu prim ministrul rus Dmitri Medvedev şi cea a directorului Gazprom, Alexei Miller. Subiectele principale au fost cele economice, reducerea preţului la gazul achiziţionat de RM din Rusia şi un eventual credit pe care Rusia îl va da RM[xi], dar şi a unor probleme de securitate (casarea muniţiilor de la Cobasna). În realitate subiectul a fost unul politic, respectiv sprijinirea de către Rusia a realegerii  preşedintelui Igor Dodon, parte a acaparării de către forţele pro-ruse a întregii puterii în RM, oferind puterii actuale un sprijinul economic, politic şi diplomatic, dar condiţionat. Condiţionare ce are la bază principiul conform căreia Moscova îl sponsorizează pe Igor Dodon, dar în detrimentul intereselor Republicii Moldova!

S-a ajuns la mai multe înţelegeri, cea mai importantă fiind legată de reducerea preţului la gaz la 173 $/1000 m3 (faţă de 235$/1000 m3, în prezent). De asemenea, s-a negociat un credit de 500 milioane $ pe care Rusia îl va acorda RM pentru reabilitarea drumurilor, un aşa zis fond de investiţii în infrastructură. Prim ministrul, Ion Chicu, a declarat melodramatic că „vom transforma RM într-un şantier, aşa cum am promis”. Ion Chicu a afirmat că a primit asigurări că Rusia va continua livrările de gaze către RM „prin scenarii alternative”, chiar dacă se va sista tranzitul de gaze prin Ucraina. În plan securitar, Rusia urmează să prezinte un plan pentru casarea muniţiilor de la depozitul de la Cobasna din Transnistria. Ion Chicu a dat asigurări că acest proces „va fi transparent pentru ceilalţi parteneri strategici ai R.Moldova”. În rest, Rusia sprijină tot ceea ce doreşte UE în RM! Astfel, Ion Chicu a anunţat sprijinul Rusiei pentru reforme, inclusiv cele economice şi cele din justiţie! Ulterior, însă, partea rusă a făcut precizări privind acordarea creditului, Dmitri Kozak, responsabil de relaţiile cu RM (dar şi de problema Transnistria!): „chestiunea încă nu este decisă. Trebuie să vedem care pot fi condiţiile de acordare a unui astfel de credit şi care vor fi garanţiile restituirii acestuia”.

Vizita în sine reprezintă cel mai semnificativ lucru: mult mai grav decât pe vremea comuniştilor lui Vladimir Voronin, Igor Dodon şi-a trimis prim ministrul pentru a pune RM la remorca Rusiei. Dar Rusia nu vrea şi nu poate să plătească controlul RM, ci doar realegerea lui Igor Dodon şi controlul total al RM prin intermediul lor, sarcina finanţării revenind ... Occidentului. Reducerea preţului la gaz era firească în contextul în care preţul la petrol (funcţie de care se calculează preţul gazului) rămâne redus, iar Gazprom a trebuit, în întreaga Europă, să renunţe la preţurile de monopol pe care le-a aplicat. Oricum, în actualul context, reducerea va fi prezentată ca fiind meritul lui Igor Dodon. Apare o întrebare: ce se cere în schimb? Chiar Igor Dodon declara, anterior, că cererea Rusiei ca RM să preia datoria imensă pe care Transnistria o are faţă de Rusia, prin Moldgaz, este inacceptabilă. A devenit, între timp, această cerere acceptabilă pentru Igor Dodon? Creditul despre care se vorbeşte va fi şi el condiţionat serios (vom vedea pe ce mai pune Rusia mâna din ce a mai rămas în patrimoniul RM), dacă va fi acordat. Scopul este propagandistic (pancarte pe toate drumurile cu „aici sunt banii Rusiei”), dar ar putea să fie şi o modalitate mascată legal de a finanţa campania lui Igor Dodon şi PSRM (metoda conturilor în Bahamas e depăşită).

Despre problema Cobasna, garanţiile prezentate de Ion Chicu sunt, foarte probabil, false, întregul plan fiind de asigurare a transferului unor echipamente militare în Transnistria prin RM. Să nu uităm că, după declanşarea crizei ucrainene, trupele ruse din Transnistria, GOTR, sunt izolate, urmând să aibă asigurat sprijinul logistic prin RM!

Sprijinul rus pentru reformele în economie şi justiţie este cel mai duplicitar. Fireşte, aceste reforme nu vor fi reforme şi nu vor apropia nici măcar cu un milimetru RM de democraţie şi economia de piaţă, dar, tocmai pentru că nu fac asta, vor avea sprijinul Moscovei. De fapt, trebuie susţinută „şarada dodonească” a reformei pentru ca Occidentul să nu oprească sponsorizarea RM (nu uitaţi, Moscova controlează, nu finanţează. Sarcina asta revine UE, SUA şi României!).

Asistăm la încă un pas spre consolidarea controlului rus asupra RM, prin Igor Dodon şi guvernul său. Atât şi nimic mai mult. Acesta va fi drumul pe viitor, praful reformelor şi declaraţiilor corecte politic ale lui Igor Dodon şi ale Moscovei acoperind un proces sistematic pentru controlul total al RM. România fiind condamnată de istoria neamului românesc să sprijine financiar RM, oriunde ar duce-o oricine, nu ne mai rămâne decât să sperăm că Vestul va împiedica, prin pârghiile pe care le are,  acest proces. În rest, tot ce este mai rău pentru RM este de aşteptat. Să sperăm că „suveraniştii” PDM vor avea patriotismul să spună „nu” atunci când interesele fundamentale de bază ale RM, suveranitatea şi independenţa, vor fi încălcate.

 

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 25.11 – 01.12.2019

BELARUS. Alegerile parlamentare au asigurat un întreg Parlament cu oamenii lui Lukaşenko. Pe valurile victoriei absolute, acesta şi-a anunţat intenţia de a candida, din nou, la funcţia de preşedinte. Totuşi, nu totul a decurs conform planului, alegerile fiind declarate de observatori ca nefiind libere şi corecte. Este o lovitură în jocul pe care Lukaşenko îl face între Vest şi Est. Acesta făcuse eforturi remarcabile de „fermecare” a Occidentului (ultimele fiind o vizită în Austria şi relansarea relaţiilor cu SUA). Probleme sale vin, însă, de la Moscova, unde, la întâlnirea primilor miniştrii, nu s-a ajuns la o înţelegere privind integrarea celor două state, de fapt, de refuzul Moscovei de a asigura schema energetică care asigură subvenţionarea economică a Belarusului cu petrol ieftin rusesc (anterior, Moscova refuzase şi acordarea unei noi tranşe de împrumut, a câta, dar Lukaşenko s-a orientat, în această problemă, către China). În general, în perspectiva luptei pentru preluarea controlului asupra Belarusului de către Moscova, cu sau fără Lukaşenko, relaţiile dintre cele două state au devenit un labirint de tensiuni greu de descifrat, dar cu o concluzie simplă: Moscova nu prea mai are răbdare cu Lukaşenko şi o decizie decisivă se apropie. Lukaşenko se apără pe toate fronturile (a refuzat o bază aeriană rusă pe teritoriul Belarusului, a expulzat ataşatul militar rus de la Minsk), dar este greu de crezut că va face faţă unei ofensive majore ruseşti. Fireşte, aceasta trebuie să fie „perfect hibridă”, astfel încât Lukaşenko să se supună voinţei Moscovei sau să plece de la putere fără ca instrumentele Moscovei să fie vizibile. Deci, una din crizele viitoare va fi în Belarus. Rămâne să vedem când şi cum va acţiona Moscova.   

 ISRAEL. Ecuaţia politică din Israel s-a complicat prin punerea sub acuzare a primului ministru Benjamin Netanyahu. Un procuror general spăşit a prezentat acuzaţiile de fraudă, corupţie şi abuz de putere la adresa lui Netanyahu, insistând asupra faptului că probele sunt clare şi verificate dar că, după ce l-a lăudat pe „regele Bibi”, că toţi trebuie să respecte legea. Dincolo de precedent (este pentru prima dată când un prim ministru este inculpat în timpul deţinerii mandatului), punerea sub acuzare este o lovitură pentru viitorul politic al lui Netanyahu. Acesta a respins toate acuzaţiile, arătând o conspiraţie împotriva sa şi a refuzat să demisioneze. Foarte probabil, Netanyahu nu are dreptate în privinţa acuzaţiilor (acestea sunt probate), dar are dreptate în privinţa momentului. Parcă ştiind ceva, preşedintele Israelului a transmis Parlamentului sarcina formării unui nou guvern, după ce Beni Gantz eşuase. După punerea sub acuzare a lui Netanyahu, Gantz a revenit cu propunerea formării unui guvern de unitate naţională, dar cu el prim ministru în prima parte a mandatului, Netanyahu urmând să preia această funcţie în partea a doua a acestuia. Fireşte, este un pion otrăvit, pe care Netanyahu nu îl va accepta, ştiind că odată puterea pierdută, este şi el pierdut. Vom asista la o agonie a lui Netanyahu, din poziţia de prim ministru, fapt ce va fragiliza Israelul. Declinul lui Netanyahu a început, rămâne de văzut în ce măsură acesta va afecta Israelul. Mai ales că războiul cu Iran continuă (ultima dată, în Siria, unde Israelul a atacat aerian din nou), iar, diplomatic, vestea bună a acceptării de către SUA a colonizării Cisiordaniei (pentru Administraţia Trump, acestea nu contravin dreptului internaţional), va fi contrabalansată de reacţia statelor arabe şi a UE (aceasta temperată un pic de poziţia interesată a Ungariei!).

UNGARIA. În timp ce, în plan intern, Victor Orban caută noi metode de reformare a justiţiei care să fie acceptabile pentru UE, zilele FIDESZ în cadrul popularilor europeni sunt numărate (februarie 2020). După preluarea de către Donald Tusk, realistul „polak”, a conducerii PPE, excluderea FIDESZ este aproape o certitudine, Orban pierzându-şi relaţiile germane care l-au tolerat atâta vreme. De altfel, Orban a anunţat că ar putea retragere FIDESZ din PPE, care s-ar fi deplasat către stânga. Fals, FIDESZ este prea la dreapta, aşa că o acceptare de către conservatorii polonezi ar fi una bună, în raport cu eşuarea în extrema dreptei.

Urmează un început de lună decembrie „cald”, cu UE având o nouă Comisie Europeană (care va trebui să pună în discuţie propunerea franceză care va bloca, practic, extinderea UE), cu o întrunire NATO, la Londra, delicată, şi alegeri în Marea Britanie crucială (…şi pentru UE). 


[i] Cum ar fi accesul la sateliţii de comunicaţii. NATO nu are intenţia de a amplasa arme în spaţiu, abordarea domeniului spaţial rămânând în conformitate cu legea internaţională..

[ii] Le Drian a sugerat un „un grup mic de persoane eminente” care să fie format pentru a reflecta la „viziunea pe care aliaţii o au asupra valorilor şi obiectivelor”.

[iii] Unii miniştri, precum cel norvegian, a apreciat ideea germană, în timp ce unii, precum cel maghiar, a afirmat că deşi iniţiativă este binevenită, nu este sigur că va rezolva problemele. 

[iv] Un probabil indiciu că Franţa vrea o reacţie la SSC8 printr-un dialog politic cu Rusia.

[v] În perspectivă, tot în apropierea noastră va apărea, militar, China: după apariţiile în Mediterana de Est şi participarea la exerciţiul Ţentr, este de aşteptat o participare chineză la exerciţiul Kavkaz şi o apariţie a navelor chineze în Marea Neagră.

[vi] Chiar episodul „nordul Siriei” a arătat care este situaţia: după retragerea trupelor SUA, Franţa a trebuit să îşi evacueze, în grabă, trupele sale prezente acolo, neputând face faţă, de una singură situaţiei, iar propunerea ministrului apărării german a unei misiuni militare conduse de Germania acolo nu a avut nici un fel de sprijin, nici măcar intern, pentru că era nerealistă. Cât despre implicare în apărarea Europei, chiar un deputat german a fost cel care a întrebat Parisul de ce nu pune armele sale nucleare sub controlul UE, tot vrea o armată europeană în contrapondere la NATO. De menţionat, SUA sunt cele care dislocă armament nuclear pe teritoriul unor state europene, precum Germania, Olanda şi Turcia, şi partajează răspunsul nuclear cu o parte din acestea (avioane germane şi olandeze participă la exerciţiile nucleare, nu şi Turcia, ale cărei avioane nu sunt certificate pentru asemenea misiuni). 

[vii] Chiar şi în condiţiile în care trupele ucrainene s-au retras de la linia de contact, nu s-a ajuns la o încetare permanentă a focului.

[viii] Deci avem acele provocări de care ne temeam, bine că măcar partea ucraineană le constată şi le comunică!

[ix] Nu trebuie să ne facem iluzii, în lumea spionajului se aplică, aproape generalizat, regula „toţi împotriva tuturor”, inclusiv între statele prietene, chiar şi cele democratice, mai ales când cei doi parteneri au anvergură diferite, iar gradul de încredere politică este redus. Însă, tocmai pentru că, politic, cele două state au un anumit grad de prietene, acţiunile sunt „cu mănuşi”, prin agenţi de influenţă care acţionează discret, în sprijinul obiectivelor comune, nu împotriva ţării lor. Problema spionajului rămâne una politică (spionii sunt doar ochii care dau informaţii creierului politic; atunci când se substitue politicului, avem o uzurpare, mergând de la poliţie politică la dictatură), aşa că excluderea preşedintelui Putin din lanţul decizional privind spionarea armatei sârbe este pură fabulaţie, iar preşedintele Vucic este conştient de acest lucru. Numai amatorii acţionează fără clară comandă politică, iar serviciile de informaţii ruse nu sunt, în nici un caz, unele de amatori. 

[x] Ministrul apărării, Aleksandar Vulin, a fost cel care a încercat să banalizeze acest caz în care chiar militarii săi au fost spionaţi, făcând referinţă la faptul că şi alţii, occidentalii, spionează în Serbia. 

[xi] De asemenea, s-a anunţat majorarea numărului companiilor care au dreptul de a exporta în Rusia şi suplimentarea cu o mie a numărului de autorizaţii pentru camioanele care transportă marfă spre piaţa rusească. Aceste probleme sunt ridicarea temporară a şicanelor clasice pe care Rusia le face producătorilor şi transportatorilor din RM.