MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (18 - 24.05.2020)

I. SUA/RUSIA/EUROPA. SUA au ieşit din acordul Open Skies.

Încă un acord, care asigura o minimă transparenţă între Rusia şi NATO, contribuind, astfel, la securitatea europeană, este pe cale să dispară. SUA au anunţat retragerea din acordul Open Skies (Cer Deschis)/OS, acuzând Rusia că l-a încălcat şi solicitând acesteia să treacă, în următoarele şase luni (perioada dintre momentul anunţării retragerii şi ieşirea din acord), la implementarea integrală a acestuia, dacă doreşte să îi dea o şansă. În replică, Rusia a acuzat SUA că, prin această decizie, distrug stabilitatea strategică din Europa şi au respins „ultimatumul”. Franţa şi Germania au reacţionat printr-un comunicat în care, alături de alte opt state europene, au criticat retragerea SUA, exprimându-şi speranţa că acordul va fi menţinut. De asemenea, s-a convocat, de urgenţă, Consiliul Nord-atlantic la nivel de ambasadori (NAC), comunicatul final reflectând dorinţa europenilor de a readuce SUA în acord prin convingerea Rusiei să îl respecte. Deşi europenii vor face eforturi deosebite pentru menţinerea acordului, probabil că Rusia nu se va conforma acestuia, căutând o cale prin care să capitalizeze situaţia actuală în care aliaţii sunt divizaţi, iar SUA nu o să revină asupra deciziei de ieşire din acord. Europenii au dreptate, Open Skies este important, dar acordul are un defect ce nu ţine, intrinsec, de el: Open Skies aparţine unei ere trecute, cea în care URSS, fiind la paritate, chiar în avantaj faţă de NATO, căuta transparenţă pentru a se evita un conflict, în timp ce Rusia actuală, slabă, dar agresivă, foloseşte orice mijloc, inclusiv acest acord, pentru a obţine un avantaj, nerespectând acordul în spiritul şi litera sa. O asemenea atitudine ar fi fost tolerată de alte administraţii americane, care răspundeau cu reţinere diplomatică la asemenea acte, aşa cum fac, acum, marii europeni. Nu este cazul cu preşedintele Trump, care, deşi arată deschidere faţă de Rusia, nu poate tolera să fie înşelat în nici un acord. Vladimir Putin şi-a găsit naşul chiar în „prietenul Trump”, dar principalii perdanţi sunt europenii, iar Kremlinul va căuta să capitalizeze pe frustrarea acestora.

SUA au anunţat (21.05) că se retrag din tratatul Open Skies, fapt care a surprins aliaţii europeni, deşi un asemenea gest era de aşteptat, Washingtonul manifestându-şi nemulţumirea faţă de faptul că Rusia nu respectă prevederile acordului (Rusia nu acceptase zborurile peste regiuni strategice şi cele unde se desfăşurau exerciţii militare importante). Ulterior, (22.05), Rusia a fost notificată oficial. Secretarul de stat american, Mike Pompeo, a anunţat, într-un comunicat (21.05) că „SUA nu mai pot rămâne parte a unui acord violat de către cealaltă parte, care îl utilizează activ nu pentru a sprijini, ci pentru a submina pacea şi securitatea internaţională”. El a prezentat restricţiile impuse de Rusia asupra zborurilor, acuzând-o că a utilizat tratatul ca pe un mijloc coercitiv: „Moscova pare să utilizeze imaginile achiziţionate în cadrul Open Skies pentru a-şi implementa noua doctrină agresivă de lovire a infrastructurii critice din SUA şi Europa cu muniţie convenţională precisă. În loc să utilizeze acordul ca un mecanism pentru creşterea încrederii prin transparenţă, Rusia a transformat acordul într-un instrument de intimidare şi ameninţare”. Pompeo a lăsat deschisă posibilitatea ca SUA să-şi reconsidere retragerea, în situaţia în care Rusia respectă acordul, în integralitatea sa. Decizia a atras aprobarea politicienilor conservatori americani, dar reacţii negative din partea foştilor oficiali din domeniul securităţii naţionale. Este vizibil faptul că, dacă nu ar fi fost valoarea acordată acordului de către aliaţii europeni, SUA l-ar fi părăsit de mult timp.

Responsabilul rus de problemă, ministrul de externe adjunct, Alexander Grushko, a declarat că „retragerea SUA din tratat este nu numai o lovitură dată fundamentelor securităţii europene, dar şi una la adresa intereselor de securitate cheie ale aliaţilor SUA”. El l-a acuzat pe preşedintele Trump că „încearcă să justifice ieşirea dintr-un acord fundamental prin invocarea problemelor tehnice care ar trebui rezolvate în cadrul acestuia”, precizând că Rusia nu va ceda în faţa „ultimatumului” american (să se conformeze, în următoarele şase luni, acordului, pentru ca SUA să revină asupra deciziei de ieşire din acord).

Într-o declaraţie comună (22.05), zece state europene, în frunte cu Franţa şi Germania, cărora li s-au alăturat Belgia, Cehia, Finlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi Suedia au anunţat că regretă faptul că SUA anunţă retragerea din acordul Open Skies, deşi împărtăşesc cu acestea îngrijorările legate de modul în care Rusia implementează acordul. În declaraţie, se evidenţiază faptul că Open Skies este un acord crucial pentru consolidarea încrederii, prin promovarea transparenţei. Cele zece state îşi anunţă intenţia de a continua implementarea acordului, acesta rămânând „funcţional şi util”. De asemenea, ele îşi anunţă intenţia de a angaja discuţii cu Rusia în vederea rezolvării problemei nerespectării acordului, ca cea privind interdicţia rusă asupra zborurilor deasupra Kaliningradului, cerând Rusiei să ridice aceste restricţii şi să continue dialogul cu toţi partenerii. Convocarea de urgenţă a NAC a fost iniţiativa marilor europenilor, nemulţumiţi de faptul că anunţul SUA i-a luat prin surprindere. În comunicatul secretarului general NATO, Jens Stoltenberg, se menţionează că: „suntem ferm dedicaţi păstrării unui control eficient al armamentelor.” Se evidenţiază faptul că, deşi aliaţii şi-au îndeplinit atribuţiunile, Rusia a restricţionat zborurile, inclusiv deasupra Kaliningradului şi a zonei de frontieră cu Georgia. Se constată faptul că SUA, deşi au anunţat retragerea, pot reveni asupra deciziei, dacă Rusia se conformează prevederilor acordului. Aliaţii se vor angaja în discuţii cu Rusia pentru a obţine conformarea la acord a Rusiei (implicând faptul că, astfel, SUA vor reveni asupra deciziei). Foarte probabil, întâlnirea NAC a fost una tensionată, reflectând dezamăgirea marilor europeni, Franţa şi Germania, faţă de decizia SUA.

Acordul Open Skies a fost unul bun, mai ales pentru statele care nu aveau sateliţi, permiţând culegerea de informaţii asupra adversarului. El permite zboruri deasupra teritoriului adversarului cu avioane având la bord echipamente de preluat imagini foto şi video verificate de partea adversă, cu rezoluţia limitată (la 30 cm), precum şi senzori în infraroşu şi radar SAR (care permite obţinerea unei hărţi de radiolocaţie 3D). Open Skies are un rol important în informarea asupra obiectivelor adversarului şi a exerciţiilor militare ale acestuia. Schimbările care au survenit după prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi a URSS au dus la situaţia în care exista, practic, două părţi: pe de o parte Rusia şi Belarus, iar, de cealaltă parte, statele NATO/UE (mai puţin Austria, Irlanda, Cipru) şi state apropiate acestora (Ucraina, Georgia, Bosnia-Herţegovina). Rusia putinistă a fost cea care a încălcat acordul: 1) nu a permis zborurile peste regiunile strategice (unde se bănuieşte că a dislocat rachete balistice), în primul rând, Kaliningrad, dar şi în zonele fierbinţi, precum frontiera cu Georgia; 2) nu a permis zborurile în zonele unde desfăşura exerciţii militare, folosind diverse pretexte şi dezinformări; 3) a digitalizat tehnica fotografică de la bordul avioanelor sale, existând acuzaţia că putea mări rezoluţia (de aici, bănuiala că foloseşte acordul pentru targeting, achiziţia de date pentru ţintele rachetelor sale); 4) în plus, Rusia a făcut gesturi arogante, ca survolarea reşedinţei preşedintelui Trump (cunoscut pentru ego-ul său) sau desemnarea unei baze din Crimeea ca loc de alimentare a avioanelor OS (acceptarea acesteia implicând recunoaşterea anexării Crimeei). Trebuie menţionat faptul că SUA au răspuns prin interzicerea zborurilor ruseşti deasupra Alaska şi a insulelor Hawai. 

În esenţă, după ce Rusia a trişat în cadrul Open Skies, europenii consideră că, de dragul securităţii europene, acest fapt este acceptabil, pe când SUA, cu o abordare globală şi abruptă, nu vrea să o mai tolereze. Anunţarea ieşirii SUA din acordul Open Skies va avea un efect negativ asupra relaţiilor SUA cu unii aliaţi europeni. Aceştia ceruseră SUA să nu se retragă deoarece apare posibilitatea ca toate zborurile deasupra Rusiei să înceteze, fapt care va duce la o degradare a situaţiei de securitate din Europa. Europenii vor căuta să salveze Open Skies, atât din necesitatea controlului armamentelor (este ultima măsură de verificare reciprocă şi de afirmare, nu şi demonstrare, a încrederii între cele două părţi), dar şi pentru că doresc să continue strategia cunoscută, a comunicării cu adversarul autodeclarat, Rusia, pentru că, deşi nu pot obţine cooperare, se speră că, în acest fel, aceasta nu va începe o nouă agresiune în Europa. Cel mai probabil, Rusia va căuta maximul de câştig din această situaţie. Pe de o parte, va deschide negocieri cu europenii şi va continua acordul în condiţiile fixate de ea (nu se va zbura peste Kaliningrad sau în Caucaz), în speranţa că aceştia vor readuce SUA în acord. Foarte probabil, SUA nu vor reveni în acordul Open Skies, nu numai pentru că Rusia nu îl respectă, ci şi pentru că actuala administraţie nu mai acceptă acorduri care îi limitează libertatea de manevră. Teama că această politică va duce şi la renunţarea la New START este neîntemeiată. Cel mai probabil, SUA îl vor prelungi, dar pe o perioadă scurtă, de şase luni sau un an.

În final, Europa va fi mai nesigură, deşi securitatea (sau, mai degrabă, insecuritatea) continentului nu vine din fotografiile Open Skies, ci din politica pe care o hotărăsc liderii, mai ales cel al puterii revanşarde şi agresive, Valdimir Putin, în gândirea cărora încrederea occidentalilor nu este decât un element ce poate fi exploatat cu cinismul caracteristic gândirii sovietico-kaghebiste. Spre dezamăgirea Kremlinului, dar şi frustrarea marilor europeni, iată că avem, şi noi, cinicul nostru care loveşte necruţător în planurile cinicilor de la Kremlin, este adevărat, cu unele efecte negative pe terenul de confruntare numit Europa.  

II. UE. Iniţiativă franco-germană privind relansare economică.

Iniţiativa franco-germană a unui fond de redresare europeană, în valoare de  500 miliarde euro, este remarcabilă prin faptul că asumarea împrumutului va fi una comună europeană. Vor fi multe discuţii, opoziţii şi interpretări pro domo din partea statelor europene, dar, la nivel financiar, şi, mai ales, politic, este un pas uriaş făcut, în principal, de Germania, în procesul construcţiei europene, spre asumarea, în comun, a împrumuturilor, respectiv spre începerea construirii unei politici financiare comune, pilonul lipsă în condiţiile existenţei unei politici monetare comune. Deşi multe rămân de făcut (acordul celorlalte state europene, în condiţiile în care fondul va fi parte a construcţiei bugetare europene), UE a mai trecut un hop şi s-a apropiat, măcar un pic, de Statele Unite ale Europei[i]. Deşi iniţiativa este complexă, ne vom concentra pe aspectele financiare cu rezonanţă şi impact politic.

În urma unei întâlniri (video) dintre Angela Merkel şi Emmanuel Macron (18.05), Franţa şi Germania au propus un plan de redresare economică europeană de 500 miliarde euro, bani care vor fi împrumutaţi, în comun, de către europeni pentru a fi distribuiţi gratuit regiunilor şi sectoarelor economice cele mai lovite de criza economică apărută în urma pandemiei coronavirus. Cele două puteri europene (care, conform tradiţiei, vor deschide calea unei decizii a tuturor europenilor în această problemă) au propus Comisiei Europene ca aceşti bani să fie împrumutaţi de către UE, în ansamblul său de state, şi adăugaţi bugetului multianual 2021-2027 (de mai mult de un trilion de euro). Banii urmează să fie investiţi în vederea transformării economiei UE într-una digitală şi „verde”. Fireşte, există o condiţionalitate, aceea ca banii să fie alocaţi după ce „statele membre îşi exprimă angajamentul clar pentru politici economice sănătoase şi măsuri de reformă ambiţioase” (totuşi, întâi vine angajamentul asumări împrumutului comun, apoi cererea de reformă). Aceşti bani împrumutaţi vor fi returnaţi pe termen lung, Germania fiind pregătită să plătească pentru 27% din aceştia (aceeaşi proporţie ca şi contribuţia la bugetul european). Comisia Europeană şi-a declarat, prin Ursula von der Leyen, sprijinul pentru această iniţiativă, următorul pas fiind propunerile acesteia privind fondul de reconstrucţie şi bugetul multianual (27.05).

Emmanuel Macron a insistat asupra relevanţei politice: „măsura reprezintă o reală schimbare de mentalitate, o transformare profundă de care are nevoie UE şi piaţa unică europeană pentru a îşi păstra coerenţa. Este ceea ce îi trebuie zonei euro pentru a rămâne unită”. La fel, Angela Merkel: „Trebuie să acţionăm într-un mod european şi să ieşim din această criză întăriţi”. În primul rând Italia (care îşi doreşte 100 miliarde de euro), dar şi alţi sudici, au salutat măsura, în timp ce „cvartetul frugal” (Olanda, Suedia, Danemarca şi Austria) a venit cu contrapropuneri, în principal „datorii pentru datorii” (banii să fie împrumutaţi, nu oferiţi gratis), dar şi insistarea pe condiţionalităţi. Probabil, „cvartetul frugal” va avea misiunea să impună o condiţionalitate strictă, urmând să cedeze la capitolul „bani gratis”. Astfel, Angela Merkel a menţionat strânsa cooperare cu Italia şi Olanda, marii reprezentanţi ai Sudului, respectiv Nordului, asta însemnând existenţa unui prealabil acord al acestora asupra împrumutului în comun (Olanda) şi a condiţionalităţilor (Italia). Din nou, este o abordare asumată politic atât a Sudului (beneficiarul principal al banilor), cât şi a Nordului (care va cere reforme din partea beneficiarilor). 

Practic, alături de alocările din bugetul multianual, binomul franco-german propune un adevărat plan de redresare prin împrumuturi asumat european. Germania a făcut un pas uriaş (spre dezamăgirea Nordului, care, totuşi, o va urma), dar va insista pentru impunerea de condiţii privind modul de alocare şi asumarea unor reforme care să asigure stabilizarea sistemului financiar european. Foarte probabil, cu toată opoziţia şi discuţiile, iniţiativa franco-germană se va materializa şi Europa unită (financiar) va face încă un pas înainte. Cei doi lideri europeni, Merkel şi Macron, vor întâmpina rezistenţă în implementarea iniţiativei nu numai la nivel european, ci şi la nivel intern. Angela Merkel se va confrunta cu opoziţia extremei drepte eurosceptice, AfD, dar şi cu pornirile naţionaliste mai profunde (aşa cum a dovedit-o decizia Curţii Constituţionale faţă de politica Băncii Central Europene). La fel, Emmanuel Macron[ii] se va confrunta cu opoziţia extremei drepte antieuropene condusă de Marie Marine Le Pen. În concluzie, este un pas mic financiar (deşi costisitor pentru contribuabilii neţi, cei care îşi asumă datoria, fără să obţină nici un ban), dar un mare pas politic pentru Uniunea Europeană. Pentru noi, atenţie, banii vor veni numai dacă dovedim nu numai că am fost afectaţi de criza coronavirus (nu de alţi „viruşi”, mai vechi şi mai persistenţi), ci şi că ne încadrăm în capitalismul de viitor în care se doreşte investirea banilor (Europa digitală şi „verde”).  

III. RUSIA. Activităţi militare ruse în Marea Neagră.

Confruntată cu noi zboruri ale aviaţie strategice americane în nordul Europei (avioane B1, având escortă avioane F 35 norvegiene, respectiv SAAB Grippen suedeze), Rusia a replicat prin zboruri ale aviaţiei sale strategice, două bombardiere Tu 22M3, în flancul sudic al graniţei cu NATO, în regiunea Mării Negre[iii]. Deşi statele NATO din regine au reacţionat, fiecare cu mijloacele pe care le are, Rusia a punctat diferenţa dintre cele două flancuri, respectiv vulnerabilitatea celui sudic. Alături de alte activităţi militare ale Rusiei, precum exerciţiul navale la care au participat două submarine Kilo II şi cel la care au participat două fregate din clasa „Admiral Grigorevici”, aceste zboruri au evidenţiat superioritate strategică, aeriană şi navală rusă în regiunea Mării Negre.

Două bombardiere strategice Tu-22M3, indicativul 08241 şi 08242, au efectuat  (19.05) un zbor deasupra Mării Negre, decolând de la baza Şaikovka, pe o traiectorie care le-a adus în proximitatea spaţiului aerian NATO (românesc, bulgăresc şi turc), avioanele ruse zburând fără transponderul deschis în zonele de control ale traficului aerian ale acestor ţări. Potrivit unor surse, acestea au fost însoţite, pe anumite porţiuni, de două perechi de avioane Su 30SM, care au decolat din Crimeea. Operaţiunea aeriană a fost coordonată dintr-un avion A50U (AWACS-ul rusesc) cu indicativ 505610, care fusese dislocat (18.05) la baza de la Belbek. Din imaginile ruse, se observă că unul dintre avioanele Tu 22M3 care au decolat în această misiune avea acroşată o rachetă anti-navă Kh 32[iv].

Partea rusă a anunţat (20.05) zborul a două bombardiere Tu-22M3 în spaţiul internaţional aerian din regiunea Mării Negre, precizând, că, pe anumite porţiuni, acestea au avut escortă formate din avioane din cadrul COS Sud. NATO a anunţat (21.05) că avioanele NATO au interceptat avioane ruseşti deasupra Mării Negre: „Avioane româneşti, bulgare şi turce, parte a NATO Air Policing, au interceptat, pe 19.05, avioane ruseşti care au evoluat în proximitatea spaţiului aerian NATO. Avioanele din Alliance Quick Reacting Alert au decolat pentru a preveni intrarea în spaţiul aerian NATO a avioanelor ruse”. SHAPE a precizat că „avioanele NATO Air Policing din România, Bulgaria şi Turcia au fost lansate în urma activităţii aeriene ruseşti, două bombardiere Tu-22 escortate de două avioane de vânătoare Su 27, în proximitatea apropiată a spaţiului aerian NATO. Avioanele româneşti MiG 21 nu s-au apropiat de cele ruseşti, urmărindu-le de la distanţă, iar avioanele MiG 29 bulgăreşti au patrulat la câţiva kilometri distanţă de avioanele ruseşti. În momentul în care s-au îndreptat spre spaţiul aerian turc, avioane F 16 turce au fost lansate, în două rânduri, pentru a intercepta şi urmări avioanele ruseşti”.

Probabil, diferenţa din comunicate se explică prin faptul că partea rusă a vrut să evidenţieze că identificarea vizuală a fost una de la distanţă, elementul principal rămânând detectarea radar. Având în vedere dubla decolare turcă, interceptarea şi urmărirea apropiată a bombardierelor Tu22M3 (dar şi diferenţa, una sau două perechi de Su 30SM), ne putem imagina situaţia în care, după ce cele două Tu22M3, escortate de o pereche de Su 30SM, au fost interceptate de avioanele F16 turce, o altă pereche de Su 30SM au decolat şi au fost vectorizate de avionul A50U spre escortarea bombardierelor, urmată de reacţia turcă. Cu siguranţă, ceva interesant s-a petrecut la interacţiunea dintre avioanele F 16 turce şi cele Su 30SM ruse (având în vedere şi faptul că Rusia şi Turcia se află în război nedeclarat, prin interpuşi, în Libia).

Pentru noi, ar fi multe de spus, dar ne limităm la a ne exprima admiraţia pentru cei care merită, cu adevărat, să fie respectaţi: piloţii români, care, cu avioane MiG 21, din generaţia 2+, au decolat pentru a intercepta bombardiere Tu22M3M, din generaţia 3+, escortate de avioane de vânătoare Su 30SM, din generaţia 4++.    

IV. UCRAINA/RUSIA. Semnale mixte în criza din Donbas.

Tensiunile politice şi militare între Ucraina şi Rusia s-au amplificat în această săptămână. Pe de o parte, au fost semnele unei intensificări a activităţii diplomatice, având în centru Germania, a cărui ministru de externe a comunicat (după vizita la Berlin a lui Dmitri Kozak) atât cu partea americană, cât şi cu cea rusă şi bilanţul preşedintelui Zelenski la care acesta a prezentat poziţii şi perspective în soluţionarea conflictului din Donbass. Pe de altă parte, au apărut probleme mari la linia de contact (separatiştii şi-au alarmat trupele, iar schimburile de focuri s-au amplificat, crescând numărul de morţi şi răniţi), iar disensiunile privind Grupul Trilateral de Lucru de la Minsk s-au amplificat. Probabil, pus în faţa unui Zelenski încrezător, care pare că are convingerea că, ajutat de aliaţii occidental, poate să implementeze o soluţie în Donbass, Kremlinul a considerat că este momentul să îi dea o lecţie. Oricum, ceva se profilează la orizont (anunţata întâlnire în format normand, după trecerea pandemiei, anunţată de Zelenski) şi este interesant de văzut ce propunere face Rusia Vestului în problema Donbas (de fapt, Ucraina).

La bilanţul său, preşedintele Volodîmîr Zelenski, a prezentat, în problema conflictului din Donbas, următoarele: o întâlnire în format normand va avea loc după trecerea pandemiei; este gata pentru o întâlnire cu preşedintele Putin pentru a discuta soluţionarea conflictului din Donbass; Ucraina are un plan B, chiar unul C, la situaţia actuală, când se vorbeşte de implementarea Acordurilor de la Minsk, dar nu se implementează nimic, nici măcar încetarea focului la linia de contact. Abordarea preşedintelui Zelenski a fost una plină de încredere, pe fondul sprijinului extern al occidentalilor şi al celui intern (deşi i-a scăzut popularitatea, în privinţa soluţionării conflictului din Donbass, acesta are un sprijin cvasitotal), fapt ce nu a trecut neobservat la Kremlin (unde, foarte probabil, s-a pus întrebarea care este planul B, respectiv C şi de unde atâta încredere a preşedintelui Zelenski dacă nu ar avea asigurări că occidentalii vor extrage concesii de la Rusia?).

În plan diplomatic, a fost o febrilă activitate a germanilor, în contextul recentei vizite la Berlin a lui Dmitri Kozak. Astfel, ministrul de externe german, Heiko Maas, a avut o discuţie telefonică cu secretarul de stat american, Mike Pompeo, urmată de una cu ministru de externe rus, Serghei Lavrov, privind situaţia din Ucraina. Foarte probabil, subiectul a fost răspunsul la propunerile Rusiei privind soluţionarea conflictului din Donbass, nu numai implementarea Acordurilor de la Minsk. După vizita lui Kozak, ucrainenii anunţaseră că nu se tem de discuţii pe la spate, fiind siguri că vor fi informaţi de către occidentali despre evoluţia negocierilor.

În cadrul Grupului Trilateral de Lucru/GTL de la Minsk, ucrainenii i-au iritat pe separatişti, prin propunerea ca, în cadrul noului format, în delegaţia reprezentanţilor din Donbass să intre locuitori ai acestei regiuni refugiaţi în Ucraina, nu liderii separatiştilor. Ucraina a mers până la a prezenta copii ale paşapoartelor ruse ale liderilor separatişti, respectiv reprezentanţi ai Donbassului în GTL, fapt ce nu i-ar face eligibil pentru reprezentarea regiunii în cadrul negocierilor. Negocierile de la Minsk vor fi dure, mai ales că Zelenski a avut înţelepciunea să îl păstreze ca şef al delegaţiei ucrainene pe fostul preşedinte Leonid Kucima.

Invocând încălcări repetate ale focului de către ucraineni, separatiştii din Lugansk şi Donţek şi-au alarmat trupele şi au intensificat focul la linia de contact, mergând până la utilizarea mortierelor de 120 mm (o armă eficientă, prin precizie şi efect la ţintă, împotriva poziţiilor statice ale infanteriei). Ca rezultat, numărul de morţi şi răniţi în rândul forţelor ucrainene a crescut. Partea ucraineană a lovit, şi ea, destul de precis, fiind ucis un comandant de batalion din cadrul forţelor separatiste. Foarte probabil, reacţia militară separatistă nu este numai un răspuns la acţiuni militare ale forţelor ucrainene, ci şi un răspuns politic dictat de Moscova la poziţia ucraineană în cadrul GTL şi în cadrul general al negocierilor şi implementării Acordurilor de la Minsk.

În conflictul din Donbass, Kremlinul este obligat să fie reţinut pe perioada crizei coronavirus care zguduie Rusia sanitar, economic şi politic (deşi se anunţă o scădere a numărului de infectări, rata acestora rămâne ridicată, iar numărul morţilor creşte). Chiar şi în aceste condiţii, Kremlinul i-a reactivat militar pe separatişti pentru a reaminti Kievului cu cine se pun. De asemenea, Kremlinul trebuie să negocieze atent o soluţie cu Vestul privind conflictul din Donbas, care să simuleze cedări, fără ca acestea să fie esenţiale, deoarece are nevoie să obţină concesii economice din partea Vestului (ridicarea sancţiunilor) fără însă „să scape din mână” Ucraina.  

V. R.MOLDOVA. S-au scos cuţitele între tabăra lui Dodon şi cea a lui Plahotniuc.

Prin plecarea altor parlamentari PDM către „Pro Moldova” şi Partidul Şor (tabăra lui Plahotniuc), majoritatea lui Igor Dodon a devenit foarte subţire. Este o problemă de timp până când Dodon pierde majoritatea în Parlament, guvernul său fiind ameninţat să cadă. Reacţia lui Dodon a fost să ameninţe cu alegeri, dar şi pe adversarii politici (folosind „procurorul său”) şi Curtea Constituţională. Pe acest fond, al impasului politic şi al disperării că nu pot obţine bani nici de la UE (pe care nu o mai pot minţi, expertiza românească anihilând minciunile, în care sunt experţi Dodon şi ai săi, cum că ar implementa reforme), nici de la Rusia (vânzând ţara, noroc cu Curtea Constituţională), Ion Chicu a avut o ieşire antiromânească remarcabilă prin mojicie, minciună şi trădare (dacă, prin acordul privind împrumutul cu Rusia, Chicu a trădat R.Moldova, acum, el a trădat România, ţara care i-a acordat, din obligaţie istorică, ca tuturor basarabenilor, cetăţenia, şi faţă de care el era obligat să arate minimum de respect, că altceva ce să îi ceri unui asemenea personaj, „instrument al lui Igor Dodon, agentul de influenţă al Rusiei, care s-a vândut cu un milion de dolari pe lună”).   

S-a aflat şi ceea ce a declanşat războiul din PDM: banii daţi de Igor Dodon lui Pavel Filip pentru continuarea alianţei PDM cu socialiştii… nu au mai ajuns la partid. În consecinţă, încă doi parlamentari PDM au descoperit eroarea de care se face vinovat PDM, aliindu-se cu un partid care trădează ţara, socialiştii lui Dodon, plecând la cei care nu au trădat-o, ci doar au furat-o (inclusiv miliardul) gruparea lui Plahotniuc, Pro Moldova & Partidul Şor. Se pare că în RM, totul este o problemă de bani, respectiv de vânzare-cumpărare de aşa-zişi parlamentari, corabia PDM scufundându-se şi, odată cu aceasta, şi majoritatea parlamentară (doar 52 din totalul de 101 parlamentari), respectiv guvernul lui Dodon.

Mai grav, a apărut un nouă înregistrare video în care Dodon primea o pungă cu bani de la Plahotniuc. Efectul va fi redus, Dodon controlând instituţiile de forţă, aşa că nu va fi nici o acuzare, cum nu a fost nici atunci când a apărut înregistrarea în care Igor Dodon îi cerea lui Plahotniuc să vândă ţara, semnând, la Ambasada Rusă, un nou plan Kozak. Totuşi, gruparea Plahotniuc mai are multe elemente compromiţătoare la adresa lui Dodon (probabil, înregistrarea momentului în care Dodon a luat banii pentru a vota alegerea preşedintelui Timofte… fapt ce va deranja Moscova!), acesta fiind motivul pentru care Dodon amână să-şi anunţe candidatura la preşedinţie, chiar dacă s-a fixat data alegerilor prezidenţiale. Igor Dodon, având în mână Procuratura, a accelerat procesul de incriminare a lui Plahotniuc pentru furtul miliardului (deşi, pe lângă tartorii Plahotniuc, Şor şi Filat, mulţi sunt implicaţi în acel furt, luând împrumuturi pe care nu le-au mai plătit niciodată, unii dintre aceştia fiind destul de aproape de Dodon) şi cere extrădarea lui din SUA. În alt plan, Igor Dodon, supărat că judecătorii Curţii Constituţionale i-au încurcat planurile, atunci când era sigur că reuşise să facă ceea ce îi ceruse Kremlinul,  măreşte presiunea asupra acesteia, dar occidentalii îi reamintesc că nu poate fi dictator în RM, un stat ţinut pe linia de plutire de banii UE, SUA şi României (Budapesta, nefiind sigură că guvernul lui Dodon ar mai avea zile multe, a uitat de ajutorul promis de 100 milioane euro, existând pericolul să dea banii fără să obţină nimic la capitolul politic).

La Chişinău, toată speranţa stă în capacitatea politică a Maiei Sandu (dă Basarabia patrioţi, chiar şi în vremuri de trădare) de a contribui la limitarea puterii lui Dodon, fără, însă, să devină un pion pentru gruparea Plahotniuc redivivus. În rest, resemnări, cea a lui Dodon, că nu poate să dea RM Rusiei, aşa cum a fost plătit să o facă, dar şi cea a lui Plahotniuc, că nu va mai avea RM în buzunar, deşi a jefuit-o exemplar.

În acest context, ieşirea lui Ion Chicu trădează trei lucruri: 1) disperarea că la Bruxelles expertiza românească nu mai permite „aburirea” europenilor cu minciunile dodoneşti, cum că ar implementa reforma şi ar lupta împotriva corupţiei; 2) elaborarea unui întreg şir de neadevăruri, pentru a ascunde o realitate cruntă: alături de alte două state „sovietice”, Rusia şi Belarus, guvernul RM nu a reuşit să reducă major rata de infectare cu coronavirus. Deşi nu se face aşa ceva între RM şi România, Ion Chicu a comparat urmările pandemiei şi a mai şi minţit (la numărul de infectaţi, este dublu în RM, un infectat la 507 locuitori, faţă de România, unul la 1091; la morţi de coronavirus, un mort la 14.652 persoane în RM, în timp ce în România, un mort la 16.602). Dacă vorbim de nivelul de corupţie, în raportul Transparency International, România se află pe locul 44, alături de Ungaria, în timp ce R.Moldova este printre cele mai corupte state, pe locul 120, după Zambia şi Sierra Leone.  În plus, România are cel mai transparent şi eficient mod de luptă împotriva corupţiei. Îşi închipuie Ion Chicu câţi politicieni şi oficiali ar rămâne nearestaţi sub învinuirea de corupţie dacă ar exista un DNA funcţional la Chişinău?; 3) cum se dă arama pe faţă: această atitudine de superioritate găunoasă, ce nu se bazează pe nimic, este caracteristică părţii şmechereşti a „piramidei puterii”. Ea îmbină cerşătoreala la nivel de stat către Vest, inclusiv România, a acestor antioccidentali şi antiromâni (fireşte, banii obţinuţi sunt furaţi, în mare parte, de ei, basarabenii de rând fiind doar pretextul pentru escrocarea Vestului, respectiv României) cu dispreţul pentru cei care dau aceşti bani (cei care oferă încredere sunt proşti deoarece cad pradă cinismului acestor şmecheraşi). Acest dispreţ este depăşit doar de cel pe care îl au faţă cetăţenii RM pe care exact guvernul care ar trebui să îi aibă în grijă îi fură sistematic (în plină criză de pandemie, programul de redresare economică al lui Chicu era menit să faciliteze schemele de contrabandă). Pentru România, este încă o lecţie despre necesitatea ajutorării basarabenilor, evitând această pseudoelită care îşi distruge ţara.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 25 - 31.05.2020. 

● LIBIA. Tensiuni turco-ruse. Succesul contraofensivei guvernului islamist de la Tripoli, ajutat de Turcia (implicată direct, cu navele de luptă şi dronele sale) asupra trupelor gl. Haftar a revitalizat eforturile de pace, Rusia fiind de acord, la ONU, pentru o soluţie de pace. Înfrângerea este cu atât mai umilitoare pentru Kremlin, cu cât dronele turce au lovit trei complexe AA Pantsir S (unul, capturat, va reprezenta baza transferului tehnologic involuntar ruso-turc), şi, remarcabil, un complex EW Krasukha, marea sperietoare despre care Rusia afirma că îi asigură supremaţia în domeniul războiului electronic asupra Vestului). Nu e de mirare că miniştrii de externe ai celor două state au ajuns la o înţelegere privind un armistiţiu. Probabil, este doar o pauză, Haftar încercând să anihileze controlul spaţiului aerian de către Turcia folosind avioanele MiG 29 (care au apărut pe un aerodrom din est). Turcia este pregătită, anunţând că va replica la un atac asupra forţelor sale.

● AFGANISTAN. Acordul de partajare a puterii între preşedintele Ghani şi Abdullah Abdullah reprezintă un mare pas înainte. Era şi timpul, atacurile talibanilor înmulţindu-se, chiar dacă cele pe scară mare nu au reuşit (atacul asupra Kunduzului). Mesajul secretarului general NATO este edificator asupra poziţiei Alianţei. Presiunea SUA în vederea relansării negocierilor între putere şi talibani cresc, răbdarea Washingtonului având o limită, deşi Pentagonul caută să îşi repatrieze trupele, aşa cum o face, discret, şi în Orientul Mijlociu.

● AZERBAIDJAN/ARMENIA. Baku a desfăşurat exerciţii militare de amploare, la care Erevan a replicat prin propriile exerciţii militare. Regimul autoritar de la Baku ar putea testa terenul, în condiţiile în care are probleme financiare, pe fondul scăderii preţului la petrol şi gaze, dar şi al neînţelegerilor dintre Erevan şi Moscova (în principal economice, armenii cerând reducerea preţului la gaz, efectul lor politic adăugându-se altor neînţelegeri, mai ales judecării reprezentanţilor de seamă ai vechii puteri din Armenia, puternic pro-ruse).