MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (18 – 24.02.2019)

I. RUSIA. Discursul preşedintelui Vladimir Putin în faţa Dumei de Stat.

II. REPUBLICA MOLDOVA. Ultimele mişcări înainte de alegeri.

III. UNGARIA. Ruptura dintre Viktor Orban şi Europa se adânceşte. 

IV. SIRIA. SUA nu îşi mai retrag complet trupele.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 25.03 – 03.03.2019.

I. RUSIA. Discursul preşedintelui Vladimir Putin în faţa Dumei de Stat.

Preşedintele Vladimir Putin a ţinut (20.02) discursul anual privind starea naţiunii în faţa Dumei de Stat, ocazie cu care a transmis poporului rus şi lumii mesaje importante. Discursul din acest an s-a concentrat pe problemele interne, în contextul situaţiei economico-sociale dificile din Rusia, care a dus şi la scăderea popularităţii preşedintelui. Totuşi, ecoul cel mai mare l-au avut ameninţările pe care acesta le-a făcut la adresa SUA. NATO a reacţionat, considerând aceste ameninţări ca fiind inacceptabile şi reafirmându-şi ataşamentul faţă de SUA. 

În plan intern, V.Putin a vorbit de măsurile sociale şi cele privind creşterea natalităţii, a atins problema educaţiei şi a propus măsuri de luptă împotriva sărăciei, ajustarea pensiilor în funcţie de inflaţie şi protejarea populaţiei împotriva fraudelor bancare. De asemenea, a vorbit despre extinderea programelor de sănătate şi a celor ecologice. În domeniul economiei, el a anunţat măsuri liberale. Astfel, V.Putin a chemat la eliminarea tuturor obstacolelor puse în faţa iniţiativei economice şi a întreprinderilor private. Principalul obiectiv al puterii urmează să fie creşterea economică. Ţintele de inflaţie ar urma să fie reduse. Sectorul de împrumuturi bancare la nivel micro urmează să fie reformat. Urmează să fie create condiţii care să faciliteze investiţiile în domeniul înaltei tehnologii. V.Putin a anunţat că „pentru prima dată în istorie, rezervele de aur şi valută ale Rusiei acoperă, în întregime, datoriile internaţionale ale statului, care sunt mici, şi pe cele comerciale”. Dacă această realizare reprezintă o garanţie a statutului economic suveran al Rusiei, celelalte măsuri sunt doar promisiuni, care, ca şi cele mai multe făcute în trecut, au şanse reduse să se materializeze.

În problemele de politică externă şi securitate, V.Putin a atacat SUA şi anunţata ieşire a acestora din INF. Rusia nu va căuta să deschide discuţii privind controlul armamentelor, dar va fi deschisa atunci când „partenerii vor fi gata pentru un dialog pe baze egale”. Pe de altă parte, V.Putin şi-a exprimat speranţa că statele UE vor urma paşi reali de restabilire a relaţiilor politice şi economice cu Rusia. Probabil, cu referire la acestea, Putin a afirmat că „Rusia nu poate fi un stat dacă nu este suveran. Unele state pot fi aşa, dar Rusia nu poate fi”.

Deşi este de acord că INF ar fi depăşit, V.Putin a acuzat SUA că au apelat la „pretexte nefundamentate”, acuzând Rusia că l-ar fi încălcat, pentru a renunţa la acesta. SUA ar fi încălcat flagrant prevederile INF, dislocând lansatori de rachete în România şi, în perspectivă, în Polonia: „mai întâi, au început cu dezvoltarea şi dislocarea de rachete cu rază intermediară ascunse sub denumirea de interceptori. Apoi, au dislocat în Europa sisteme de lansare Mk 41 capabile să lanseze rachete de croazieră Tomahawk”. V.Putin a reiterat faptul că Rusia va răspunde în mod simetric dacă SUA dislocă rachete cu rază intermediară de acţiune în Europa menţionând noile sisteme de armament[1] şi precizând că vor fi vizate şi „centrele de decizie” adverse, asta însemnând ameninţarea cu lovirea SUA utilizând rachete cu rază intermediară de acţiune, respectiv cu noile sisteme de arme: „SUA ar trebui să calculeze raza de acţiune şi viteza rachetelor dezvoltate de Rusia înainte să ia decizii care ar aduce ameninţări la adresa ei. Sunt destui în elita americană care sunt fascinaţi de excepţionalitatea americană şi superioritate faţă de restul lumii. Este dreptul lor să creadă asta. Dar nu pot face calcule? Cu siguranţă, da. Deci, să calculeze raza şi viteza sistemelor noastre de armament”.

Ulterior, Putin a vorbit despre dislocarea acestor sisteme de armament în proximitatea SUA (fapt ce ar reduce timpul de reacţie al sistemelor antirachetă americane, oricum incapabile, conform aprecierilor ruse, să intercepteze aceste rachete). Putin a menţionat platforme navale şi submarine care ar naviga în apele internaţionale. Apar, însă, multe întrebări. Chiar dacă aceste rachete nu ar fi instalate pe teritoriul unui stat aliat Rusiei din proximitatea SUA (Venezuela ar fi unul, dar este în plină criză) ci pe platforme navale, este nevoie ca Rusia să aibă o bază navală în proximitatea SUA, submarinele, dar, mai ales, navele sale, neavând anduranţa şi fiabilitatea necesară să navigheze în siguranţă la distanţă mare de bazele lor permanente. În plus, oceanul planetar, dar mai ales apele din proximitate, a fost domeniul tradiţional de superioritate navală americană. 

În contextul anunţării retragerii SUA din INF, ameninţările făcute privind replicarea la dislocarea de rachete americane cu rază intermediară în Europa, cu sisteme similare care să atace SUA, au atins un nivel fără precedent, deşi firesc în strategia rusă de descurajare a unui răspuns occidental la încălcarea de către ea a INF. Dacă adăugăm şi disponibilitatea declarată de a se merge până la nivelul unei crize tip Cuba 1962, avem imaginea unei escaladări fără precedent, chiar dacă scopul final este de a deescalada, prin intimidarea adversarului până la nivelul în care nu reacţionează la paşii făcuţi deja de Rusia.

O Rusie incapabilă să egaleze SUA în domeniul interceptării rachetelor balistice joacă cărţile pe care le are: dislocarea SSC8 şi dezvoltarea unor sisteme de armament care ar fi greu de interceptat, scopul fiind forţarea SUA să cedeze, acceptând situaţia actuală, cu Rusia în avantaj şi cedând în problema vitală pentru Rusia, sistemele de interceptare a rachetelor balistice dislocate în Europa.

Punctul vulnerabil identificat de Rusia în această ecuaţie sunt europenii, mai ales Germania, obiectivul ei fiind desprinderea acestora de SUA (mai ales acum, când preşedintele Donald Trump a adus atâta neîncredere în relaţia transatlantică[2]) şi găsirea unei soluţii favorabile ei, mai ales că sunt unele semnale încurajatoare: unele soluţii sugerate de experţii germani, hilare[3] sau păguboase[4], ar aduce-o în avantaj. Totuşi, la nivel oficial, Germania a aprobat decizia SUA şi este alături de ceilalţi aliaţi în găsirea unei soluţii comune la încălcarea INF de către Rusia.  

Contrar ideii pe care Rusia o promovează, securitatea europenilor nu se joacă între SUA şi Rusia, ci aceasta este asigurată, în continuare, de către SUA, europenii şi americanii urmând să găsească un răspuns comun la noua provocare rusă, chiar dacă procesul va fi lung şi complicat. Rusia are de partea ei doar furtul startului, timpul şi resursele fiind de partea occidentalilor. De aceea, Rusia forţează nota prin ameninţarea cu escaladarea. În fond, aici se află periculozitatea problemei: să te joci cu o criză tip Cuba nu ţine de responsabilitate, ci de o „ruletă rusească” riscantă, în faţa căreia cei raţionali ar trebui să cedeze. Iar dacă o fac, securitatea lor va fi şi mai precară. Tocmai discrepanţa dintre obiectivele din plan intern şi cele din plan extern  arată unde se află Rusia: o ţară care luptă cu sărăcia şi cu înapoierea/izolarea economică şi tehnologică, ameninţă superputerea (încă!) economică, tehnologică şi militară a lumii, SUA.

Oricât de performante ar fi sistemele de armament dezvoltate (există destule îndoieli privind atât performanţele acestora, cât şi capacitatea Rusiei de a le operaţionaliza la un nivel cantitativ relevant), Rusia nu poate concura cu SUA, dar asta nu înseamnă că nu poate genera tensiuni, respectiv crize, care să îi convingă pe adversarii săi că trebuie să cedeze şi să accepte înţelegeri avantajoase pentru Moscova. Mai ales europenii vulnerabili intern trebuie să fie atenţi la noua ecuaţie de securitate. Iluzia că se va obţine mai multă suveranitate prin decuplarea de Bruxelles sau de Washington poate fi fatală deoarece nu există argumentul forte: forţa politică, economică şi militară care să le apere această pseudo-suveranitate…în faţa Rusiei.

Cât despre faptul că Rusia mai înfiinţează încă o divizie aeropurtată, a cincea,  acţiunea pare firească, în actuala evoluţie. Trebuie acordată atenţie acestor divizii şi brigăzi aeropurtate, precum şi brigăzilor Spetznaz pentru că ele sunt vârful de lance,  acţionând în faza iniţială a oricărei agresiuni ruse.

II. REPUBLICA MOLDOVA. Ultimele mişcări înainte de alegeri.

În perspectiva alegerilor parlamentare din 24 februarie, forţele politice din RM, precum şi sponsorii lor, au făcut ultimele mutări, unele mai spectaculoasele decât altele, urmărind mărirea şanselor electorale.  

Rusia a mutat decisiv, arătând încă o dată pisica liderului suprem de la Chişinău, Vladimir Plahotniuc. MAI rus a anunţat deschiderea pe numele acestuia a unui dosar de spălare de bani. Vladimir Plahotniuc este acuzat că ar fi unul dintre organizatorii unei structuri de crimă organizată care se ocupă cu operaţiuni valutare ilegale. El este acuzat de scoaterea ilegală din Rusia a 500 milioane euro. Probabil, acuzaţia este întemeiată, dar de ce tocmai acum apare această acuzaţie, când sunt de notorietate informaţiile privind acuzele aduse de organele de cercetare italiene la adresa lui Vladimir Plahotniuc, dar şi informaţiile privind o întreagă reţea de spălare de bani ruseşti prin băncile din RM, unde nimic nu mişcă fără acordul acestuia[5]. O altă informaţie priveşte aducerea la vot a locuitorilor din Transnistria, care vor vota în majoritate cu socialiştii lui Igor Dodon.

 Socialiştii au fost atacaţi prin publicarea informaţiilor legate de finanţarea cu bani ruseşti a fundaţiei soţiei lui Igor Dodon. Nu este nici un secret că întreaga forţă politică a socialiştilor conduşi de Igor Dodon este finanţată de Moscova. De ce tocmai acum apare această informaţie? Probabil, este pisica pe care o arată „piramida de partid şi de stat” a lui Vladimir Plahotniuc lui Igor Dodon, lovindu-l acolo unde îl doare mai mult, familia sa. Se spune că Vladimir Plahotniuc, prin intermediul organelor de stat specializate, a obţinut destule informaţii compromiţătoare la adresa socialiştilor, respectiv a lui Igor Dodon, pe care le va folosi, după alegeri, pentru a contesta, punctual, candidaţii socialişti, respectiv pentru a îi „modela” comportamentul acestuia.

Liderii opoziţiei democrate au făcut public faptul că au fost otrăviţi cu metale grele, inclusiv mercur. Având în vedere seriozitatea acestora, acuzaţiile par a fi întemeiate. Dar de ce tocmai acum sunt făcute publice? Aceştia au solicitat observatorilor internaţionali să împiedice fraudarea alegerilor având în vedere că au informaţii privind organizarea unei fraude masive folosind votanţi transportaţi de la o secţie la alta. Foarte probabil, aşa va fi, dar observatorii nu pot face mare lucru pentru a împiedica frauda.

La Chişinău sunt aşteptate manifestaţii de protest după alegeri, Ambasada SUA făcând o avertizare în acest sens.

Foarte probabil, va fi o victorie a socialiştilor, dar nu completă, Vladimir Plahotniuc folosind toate mijloacele pe care le are pentru a ajusta raportul de forţe, prin invalidarea victoriei unor candidaţi socialişti, dar şi pe cea a unor candidaţi ai opoziţiei democratice, precedentul invalidării primarului Chişinăului fiind relevant. Rusia va trebui să se mulţumească cu acest rezultat. Dacă ea va considera că este prea puţin, va ordona socialiştilor să protesteze. Pe de altă parte, lui Igor Dodon îi convine să nu aibă victoria completă (situaţie în care ar trebui să treacă la implementarea sistematică a ordinelor venite de la Moscova şi nu ar putea obţine finanţarea occidentală). Opoziţia democratică este destinată să fie învinsă.

UE este resemnată şi pregătit să dialogheze cu puterea: forţele politice ale lui Igor Dodon şi Vladimir Plahotniuc. De ce să o doară, de vreme ce alegerile au ceea ce s-a cerut, aparenţa unor alegeri libere şi corecte. Acolo unde doare … se tace, pentru că doar asta ne-a mai rămas de făcut. De ce? Este prea devreme să răspundem. Mai întâi, trebuie să aflăm ce vrem cu noi înşine, apoi vom răspunde şi la întrebarea ce vrem cu românii de dincolo de Prut şi vom înţelege şi de ce am ajuns aici.

III. UNGARIA. Ruptura dintre Orban şi Europa se adânceşte. 

Un fapt banal pentru Ungaria condusă de Viktor Orban, dar brutal pentru Europa civilizată a trezit o reacţie cu consecinţe importante. Apariţia imaginii lui Jean-Claude Juncker (alături de … utilizatul până la epuizarea mesajului, Soros) pe afişele pentru alegerile europene ale FIDESZ având mesaje … antieuropene, a trezit reacţia acestuia, care a reiterat mesajul „locul FIDESZ şi al lui Viktor Orban nu este în familia partidelor populare”.

Jean-Claude Juncker a declarat (19.02) că partidul lui Viktor Orban ar trebui să părăsească grupul partidelor populare europene, PPE. Declaraţia acestuia vine ca reacţie la acuzele false ale acestui partid că Junker, alături de Soros, ar urmări să umple Ungaria cu emigranţi. Junker a răspuns că „împotriva minciunilor nu prea avem multe de făcut” întrebându-l retoric pe germanul Manfred Weber, candidatul PPE pentru şefia Comisiei Europene, dacă „are nevoie de această voce”. Manfred Weber a ezitat să pună în discuţie excluderea FIDESZ din grupul PPE, motivul aparent fiind importanţa voturilor pe care le aduce acest partid în Parlamentul european. La baza toleranţei lui Manfred Weber faţă de FIDESZ se află interesele economice germane, Viktor Orban jucând bine cartea naţionalismului antimigraţie, protejarea investiţiilor germane, promovarea intereselor economice ale camarilei sale (unele ilegale, de aceea Orban va face o justiţie paralelă) şi contracararea politicii Bruxelles-ului de apărare a statului de drept, dar absorbind eficient fondurile europene.

Însă, inevitabilul s-a produs: politicieni de seamă germani, atât de pe stânga, cât şi de pe dreapta, au dat semnalul că aşa nu se mai poate, atacându-l pe Orban pentru politicile şi minciunile sale[6]. În sfârşit, lent, dar sigur, Viktor Orban îşi pierde principalul sponsor care i-a tolerat comportamentul antidemocratic. 

Problema este acum nu la Budapesta, unde Orban şi-a construit o dictatură, ci la Berlin. Manfred Weber şi politicienii germani trebuie să răspundă la întrebarea nu dacă mai rămân, ci cât mai rămân alături de Orban, respectiv dacă îl mai îndură până după alegerile parlamentare (având nevoie de voturile lui), chiar dacă ştiu că acesta reprezintă o mişcare de extrema dreaptă care nu are legătură cu PPE. Viktor Orban, la rândul său, se întreabă dacă este bine să sară dintr-o barcă sigură care l-a tolerat, PPE, în cea a axei extremiştilor anti-europeni, una nesigură şi care ar putea duce spre o izolare şi mai mare.

 În fond, mesajul european este clar către toţi „falşii” din est (de la falsa dreaptă, de fapt, extrema dreaptă, la falsa stângă, de fapt profitori post-comunişti populişti): nu scufundaţi întreg vaporul doar ca să furaţi un colac de salvare pentru voi, chiar dacă echipajul acceptă asta, fiind incapabil să se apere de voi, deoarece celelalte nave din UE, care vă ţin la remorcă, nu vor accepta asta. Pe de altă parte, „falşii” nu au o altă opţiune, neavând nici un fel de valoare în sine, ci doar în capacitatea de manipulare, fiind decişi să găsească „colacului de salvare” care să le permită continuarea traiului din furt, corupţie şi privilegii de tip medieval. 

IV. SIRIA. SUA nu îşi mai retrag complet trupele.  

SUA au anunţat (22.02) că renunţă la retragerea totală a trupelor sale din Siria. SUA vor lăsa 400 de militari în două regiuni din Siria, în nord şi în sud. Astfel, decizia iniţială a preşedintelui Donald Trump de retragere completă din Siria a fost modificată în mod esenţial, indiferent de câţi militari americani rămân. În final, preşedintele Trump a fost convins de către consilierii săi că 200 de militari americani, cărora li se va adăuga între 800 şi 1500 de militari ai aliaţilor europeni, sunt de ajuns pentru a asigura zona de securitate dintre kurzii sirieni şi Turcia, la frontiera nordică a Siriei. Alţi 200 de militari americani vor rămâne la baza militară de la Al Tanf, la frontiera sudică a Siriei, cu Irak şi Iordania. Preşedintele Trump consideră, în continuare, că nu a revenit asupra deciziei sale iniţiale, apreciind că trupele care rămân sunt „doar o foarte mică parte” a forţelor americane având misiunea de a se asigura că ISIS nu va renaşte. 

Aliaţii europeni importanţi, cei care vor da contingentele cele mai mari (Franţa, în primul rând, cel puţin în acest moment) au ezitat să asigure trupe pentru patrularea zonei de securitate din nord în lipsa unei asigurări ferme a SUA că trupele sale vor rămâne în Siria, respectiv că vor asuma un rol important în asigurarea zonei de securitate dintre kurzi şi Turcia. Mărimea contingentului european nu este fixată, urmând a se schimba în funcţie de condiţiile de pe teren şi contribuţia aliaţilor. Luni (18.02), oficiali americani ajunseseră la concluzia că europenii nu vor prelua misiunea de asigurare a zonei de securitate dacă nu va exista şi participare americană. Generalul Joseph Dunford a avut consultări cu aliaţii europeni privind contribuţia militară a acestora, contingentul american, chiar redus, deschizând calea pentru o contribuţie militară europeană consistentă. Vineri, nu existau, încă, angajamente ferme ale aliaţilor europeni pentru zona de securitate, dar discuţiile continuau, oficialii americani fiind optimişti în această privinţă.

Pe lângă asigurarea Turciei că nu va fi atacată de kurzii sirieni, dar şi a acestora că nu vor fi atacaţi de Turcia, contingentul europeano-american va asigura şi protejarea zonei de Bashar al Assad şi a aliaţilor săi, Iranul şi Rusia. Mai mult, fiindu-le asigurat sprijinul american concret, pe teren, kurzii sirieni îşi vor negocia, în alte condiţii, raporturile cu Bashar al Assad, regiunea lor rămânând, de facto, în afara controlului acestuia, într-o stare de pace relativă şi de autonomie politică şi economică faţă de acesta.

Preşedintele Trump ar fi luat decizia înainte de convorbirea telefonică de joi pe care a avut-o cu preşedintele turc, Recep Erdogan, oficiali militari turci aflaţi în vizită la Washington continuând discuţiile cu partea americană privind zona de securitate. Înaintea întâlnirii pe care a avut-o cu omologul său turc, secretarul apărării american, Patrick Shanahan, a declarat că misiunea contingentului american din Siria nu s-a schimbat: „procesul de tranziţie la care lucrăm constă în stabilizarea situaţiei şi creşterea capacităţii forţelor de securitate locale”.

Trupele americane de la baza de la Al Tanf vor avea un rol important în blocarea planului iranian de creare a unor linii de comunicaţii terestre între Teheran şi Beirut. Astfel, SUA răspund îngrijorărilor aliaţilor săi din regiune, în primul rând ale Israelului, dar şi ale Iordaniei şi monarhiilor din Golf.   

Având în vedere capacitatea de proiecţie a forţei a SUA (plecând de la bazele din Irak şi portavioane), contingentul redus care rămâne este de ajuns pentru a ţine la distanţă adversarii. Însă, nimic nu este încă bătut în cuie, nici acordul Turciei, nici contribuţia europeană cu trupe. Apoi, adversarii, respectiv nemulţumiţii de prezenţa americano-europeană au o armă mai mare decât cea militară împotriva europenilor: un nou val migraţionist care poate fi produs foarte uşor. Bashar al Assad, Iranul şi Rusia vor fi nemulţumiţi de această mutare, mai ales că SUA, cu o angajare minimă obţine un efect maxim, iar europenii se angajează şi ei, refuzând să fie doar la primire … de migranţi. În plus, SUA nu au de refăcut o ţară, aşa cum Rusia nu are cum să se eschiveze de la această sarcină grea, în condiţiile în care trebuie să asigure şi dominarea majorităţii sunnite înfrânte de către minoritatea şiită a lui Bashar.

Israelul obţine un sprijin în faţa Iranului, în momentul în care, în plan intern, a apărut o alternativă politică credibilă de centru la guvernarea de dreapta/extremă dreapta a lui Benjamin Netanyahu. Acesta va avea argumente noi la întâlnirea viitoare cu V.Putin.

Chiar şi „conducând din spate” cu un contingent infim, SUA modifică esenţial ecuaţia din Siria. Poate că V.Putin avea dreptate atunci când spunea că „statul paralel” îl împiedică pe preşedintele Trump să-şi implementeze politica sa: instituţiile americane solide şi dedicate intereselor americane şi ale lumii libere continuă politica tradiţională în pofida unor decizii nefundamentate ale acestuia.

Dar totul trebuie privit cu un anumit scepticism, multe necunoscute rămânând în ecuaţie. Furia Iranului şi a Rusiei, stopate exact când credeau că au scăpat de SUA din Siria, incoerenţa preşedintelui Trump, ezitările europenilor, obişnuiţi ca problemele lor de securitate să le fie rezolvate de SUA, jocul Turciei şi alte interese (în joc este securitate kurzilor sirieni) fac ca problema să rămână complicată. Până atunci, chiar şi europenii „mici” trebuie să se pregătească pentru o eventuală misiune în Siria care nu va fi deloc simplă.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 25.03 – 03.03.2019.

Republica Moldova. Alegerile sunt cruciale, dar rezultatele sunt previzibile, puterea urmând să fie împărţită între cele două mafii, cea „pro-rusă” a lui Igor Dodon şi cea „pro-moldovenească” a lui Vlad Plahotniuc. De reţinut, cuvântul mafie nu mai este o metaforă în RM. Doar să nu ia mafia rusă prea multe voturi, că se strică echilibrul calculat între cei doi. Restul este spectacol, bun de admirat de către naivi.

Brexit. Discuţiile Teresei May cu Bruxelles-ul nu au adus nimic concret, dar vor aduce o anexă „clarificatoare”. Parlamentarii plecaţi de la laburişti, dar şi de la conservatori, au complicat lucrurile. Conservatorii duri, care au jucat pentru a obţine un Brexit dur, ruptura totală, sunt atenţi să nu pice în Blind Brexit, iar liderul laburist Corby şi-a clarificat, în sfârşit, poziţia, vorbind de un eventual referendum, dacă ajunge la putere (dar nu va ajunge!). Aşa că, probabil, am putea avea o amânare, deşi un vot favorabil în Parlament nu poate fi exclus. Ce frumos s-a născut Uniunea Europeană şi ce urât pierde o parte importantă a ei.

UE. Se apropie alegerile europene, cruciale pentru viitorul Europei. Vor reuşi populiştii – extrema dreaptă să destabilizeze Bruxelles-ul? Dacă vor reuşi, UE va fi zguduită din temelii. De aceea, lupta este acerbă. Un prim exemplu este Bulgaria, unde încercările puterii de a modifica legislaţia pentru a obţine un avantaj electoral a dus la ameninţarea socialiştilor că părăsesc Parlamentul, având un efect colateral: a ieşit la iveală că partidul premierului Borisov se păstrează la putere nu numai prin alianţa cu extrema dreaptă, ci şi prin cea cu un partid al minorităţii turce, care de fapt este al „oamenilor de afaceri”. Nu e nimic de mirare într-o ţară aflată pe ultimele locuri în UE la domnia legii, combaterea corupţiei şi libertatea presei. Ca şi în Bulgaria, aceste alegeri vor prezenta adevărată stare de fapt din statele europene.  

SUA – CHINA. Se apropie data limită fixată pentru ajungerea la un acord, există progrese, dar nimic nu e clar până când nu se anunţă ajungerea la acest acord. Problema este că un acord în conformitate cu legile economice internaţionale ar destabiliza economic China, obligată să facă reforme (greu de implementat de un regim comunist consolidat), iar un compromis nu ar stabiliza economia SUA, respectiv nu ar reduce deficitul în relaţiile comerciale cu China. Poate că nu numai configuraţia viitoarei ordini mondiale, dar şi pacea lumii se negociază ... în acest acord comercial.

SIRIA. Să vedem reacţia Rusiei şi Iranului după ce D.Trump a fost obligat să se răzgândească. Nu contează numărul, un singur soldat SUA fiind de ajuns pentru a proiecta forţa americană acolo unde este nevoie, iar Rusia nu uită cum un contingent redus american i-a anihilat o întreagă brigadă la Deir ez-Zor (aceasta este lecţia învăţată de militarii ruşi în Siria – „nu te pune cu americanii, alege alte ţinte, vulnerabile”).