MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (17 - 23.08.2020)

I. BELARUS. Criza continuă, intrând în faza decisivă.

Criza belorusă continuă, intrând în faza decisivă: Lukaşenko va încerca să strivească opoziţia, demonstraţiile, grevele şi acţiunile politice ale acesteia, pentru a nu se ajunge la un război de uzură pe care el nu are şanse să-l câştige. Lukaşenko a amplificat narativul „vin polonezii, americanii şi NATO”, atât pentru a coagula în jurul său straturile sociale fidele, cât şi pentru a crea cadrul în care, dacă situaţia va deveni critică, să impună restricţii interne şi să ceară ajutor Moscovei. Opoziţia s-a organizat, reuşind să constituie un organ reprezentativ, o primă formă de opoziţie politică organizată, şi să înceapă structurarea unei forţe politice care să îi poată face faţă dictatorului, constând în contracandidata Sviatlana Ţikanouşkaia, aflată, încă, în Lituania, şi Consiliul de Coordonare, care încearcă să unească întreaga societate împotriva dictatorului. Însă, opoziţia nu a primit nici un mesaj din partea Rusiei, semn că este văzută ca fiind periculoasă, mai ales că este sprijinită de Vest. Vestul a reacţionat unitar, UE nerecunoscând realegerea lui Lukaşenko. Moscova se poziţionează, prudent, de partea lui Lukaşenko, fără, însă, să se compromită printr-o colaborare vizibilă şi insistând pe neimplicarea Vestului. Rusia şi Vestul şi-au transmis „liniile roşii”, dar Moscova nu permite intrarea, nici măcar pentru mediere şi cu un scop limitat, a UE pe „teritoriul său”, Belarusul fiind considerat, la Moscova, ca aparţinând „sferei de influenţă ruseşti”. Kremlinul nu a luat, încă, o decizie, aşteptând să vadă cum vor evolua lucrurile, respectiv dacă Lukaşenko mai merită (mai este în ecuaţie, având controlul asupra statului) să fie salvat sau nu. Pentru a înţelege evoluţiile, vom defini, pentru fiecare parte din „pătratul crizei din Belarus” (Lukaşenko, Opoziţia, Vestul, Rusia), obiectivele, limitele şi poziţia actuală, iar, apoi, vom analiza stadiul relaţiilor dintre aceste părţi. Meciul politico-diplomatic care se va juca în criza belarusă va fi decis de aceste cunoscute, dar şi de unele necunoscute (evaluările actorilor, percepţiile situaţiei, interesele actorilor invizibili, mai ales elita belarusă), esenţiale fiind: 1) plaja obiectivelor; 2) mijloacele avute la dispoziţie; 3) limitele. Determinată rămâne capacitatea societăţii belaruse, care, venind de „nicăieri” (acolo unde o dictatură trimite o naţiune), arată că ar vrea, în majoritatea ei, să încheie „epoca Lukaşenko”, chiar dacă nu ştie cum trebuie să arate „normalul” pe care îl doreşte, şi refuzând să fie prinsă în jocuri geopolitice. Vestul se bazează pe această capacitate, în timp ce Rusia, încă, o evaluează (în funcţie de rezultat, Lukaşenko va fi salvat sau „lăsat baltă” în procesul rus de menţinere a Belarusului în sfera sa de influenţă). Pe de altă parte, Vestul ştie că nu trebuie să încurajeze o îndreptare spre UE a viitorului Belarus, deoarece ar declanşa „o soluţie ucraineană” a Moscovei, Kremlinul fiind decis, la limită, să intervină militar (având cadrul OTSC, la fel cum URSS avea Tratatul de la Varşovia), chiar dacă va pierde încrederea beloruşilor şi va suporta izolarea din partea Vestului. În această situaţie complicată, părţile tatonează şi aşteaptă, esenţial fiind dacă Lukaşenko mai are capacitatea de a strivi, fie şi în tăcere, opoziţia. Dacă nu mai are această capacitate, el este pierdut, indiferent câte speranţe îşi pune în Putin (acesta vrea să menţină Belarusul în sfera rusă de influenţă, cu sau fără Lukaşenko). Fără să intre în faza de avalanşă, opoziţia câştigă teren, iar Lukaşenko este obligat să acţioneze decisiv, într-un fel sau altul (represiune internă brutală; introducerea stării de război; apelarea la Moscova pentru a interveni, sub pretextul fals al unei agresiuni militare externe; acceptarea unui război de uzură; deschiderea unui pseudo-dialog cu societatea pe tema referendumului privind reforma constituţiei). Lukaşenko va trebui să ia o decizie, iar acela va fi momentul decisiv al crizei din Belarus.

1) Lukaşenko are un obiectiv clar, să rămână la putere, cu orice preţ, inclusiv prin salvarea lui de către Rusia prin înghiţirea Belarusului. El are, încă, privilegiul dictatorului: controlează instituţiile statului, mai ales pe cele de represiune, are o parte importantă din aparatul de stat şi din elita post-sovietică alături şi o parte a populaţiei, cea rurală, dar şi o parte, din ce în ce mai mică, din muncitorime. Într-o dictatură post-sovietică, în care ideologia s-a redus la un colaj incoerent de improvizaţii recitate de „menestreli” în scopul manipulării, triada care dă consistenţă puterii este formată din teroare, profitori şi dependenţi. Lukaşenko a pierdut elemente importante din această triadă, dar, are, încă, destul ca să poată rezista. Astfel, chiar dacă, cu mici excepţii, aparatul represiv i-a rămas fidel, teroarea s-a diluat, fiind înlocuită de ridicol (chiar muncitorii i-au aruncat în faţă „уходй”, care are sensul lui „ieşi” al nostru), iar asta contează într-o societate bazată pe un amestec de ideologie sovietică şi fascistă (opozanţii strigă la forţele de represiune, „fascişti”, iar Lukaşenko i-a acuzat pe cei care i se opun că sunt….„gestapo”). Segmentele sociale dependente, în principal, cel rural şi administraţia de stat sunt „tăcute”, demonstraţia organizată, la Minsk, în sprijinul lui Lukaşenko (participanţii fiind aduşi din toată ţara) fiind minusculă (10.000 -15.000 de oameni) în raport cu cea a opoziţiei (200.000 de oameni). Pierderea esenţială pentru Lukaşenko o reprezintă muncitorimea din întreprinderile de stat, care, în majoritate, a intrat în grevă şi s-a poziţionat împotriva lui. Trimiterea forţelor de represiune în unele întreprinderi va avea efectul invers, amplificând acţiunile de protest ale muncitorilor. Ultima decizie anunţată (22.08) că va închide aceste întreprinderi nu va simplifica situaţia, ci, din contră, ar putea genera probleme suplimentare. Acesta este punctul nevralgic al lui Lukaşenko într-un război de uzură, grevele urmând să provoace o criză economică. În asemenea condiţii, timpul nu mai curge în favoarea sa. Apare o întrebare: cât din elita administraţiei din economie mai este alături de Lukaşenko (muncitorii au fost mobilizaţi de sindicate şi au avut acordul administraţiilor)? În războiul de uzură care urmează, aceasta este la fel de importantă, dacă nu mai importantă, decât conducerea aparatului de securitate şi militar. Şi, aşa, ajungem la profitori, elita creată de dictatura post-sovietică a lui Lukaşenko, urmaşa, în bună parte, a nomenclaturii sovietice. O parte a acesteia este independentă de Lukaşenko (chiar dacă este aproape de el), precum oligarhii care au acumulat capital. O altă parte poate supravieţui după căderea lui, precum capii militari şi cei ai altor instituţii de stat, în măsura în care nu se compromit în represiune. Lukaşenko încearcă să îi fidelizeze prin implicarea lor (ameninţarea că se vor prăbuşi împreună), dar este puţin probabil ca aceştia să rişte un asemenea pas, de aici şi ezitările şi incoerenţele din acţiunile aparatului represiv (arestează, dar nu mai ucide). Lukaşenko a pierdut o parte din „menestreli”, el recunoscând că la televiziunea de stat lucrează, în locul celor care au demisionat, jurnalişti ruşi (aceştia sunt „menestreli” profesionişti: nu îşi mai pun problema să aibă o conştiinţă, acceptând rolul de instrumente). Deşi reprimarea demonstranţilor şi a greviştilor, anihilarea opoziţiei (cu o aparenţă de mijloace legale, pentru dictatură fiind vital să rămână cadrul legal de referinţă în stat) şi inventarea ameninţării militare occidentale vor ocupa prim planul, o bătălie importantă va avea loc în interiorul puterii, Lukaşenko încercând să-şi controleze elita, conştient fiind că de aici va începe sfârşitul (nu degeaba repetă pericolul trădării). Din păcate, numai Rusia ştie care sunt aceste jocuri, noi urmând să vedem doar rezultatele. Lukaşenko a acţionat pe următoarele direcţii: 1) a continuat reprimarea, dar moderat, neobţinând nici stoparea demonstraţiilor, nici ostracizarea participanţilor la acestea. Demonstraţiile din acest weekend au arătat că amploarea acestora se menţine ridicată, devenind noua normalitate; 2) a continuat construirea narativului „ameninţării militare externe, respectiv occidentale” (o parodie paranoică făcută cu rost, atât pentru a ajuta mediul dictatorial intern, cât şi pentru a pregăti cadrul în care Rusia poate interveni, în cazul în care Lukaşenko consideră că aceasta este ultima lui şansă): a) ameninţarea militară NATO (dezminţită de Alianţă), cu Polonia şi SUA în frunte; b) ameninţarea poloneză, capitalizând pe amintirea disputelor istorice şi a faptului că există, încă, o redusă minoritate poloneză („au apărut steagurile poloneze” este o minciună marca Lukaşenko, singurele steaguri apărute fiind cele ale Belarusului istoric, alb-roşu-alb pe orizontală, alternativa opoziţiei la steagul republicii sovietice Belarus promovat de dictator ca steag al Belarusului); c) ameninţarea venită din partea Vestului, factorul extern care se insinuează în plan intern şi generează situaţia actuală (acesta fiind cel care plăteşte şi organizează opoziţia şi demonstraţiile) punând în pericol existenţa statului; 3) a refuzat dialogul cu opoziţia, scoţând-o în afara cadrului legal (membrii Consiliului de Coordonare au fost chemaţi la procuratură) şi a ameninţat cu distrugerea acesteia; 4) a refuzat orice contact cu Vestul (a refuzat să comunice telefonic cu Merkel), însă a continuat consultările cu Moscova, atât cele oficiale (după convorbirea cu Putin, prin prim miniştrii), cât şi cele neoficiale (un avion FSB a aterizat la Minsk, existând informaţii neverificate că oficiali ruşi s-ar fi întâlnit cu fiul cel mare al lui Lukaşenko, Victor). Lukaşenko a ordonat începerea de exerciţii militare la graniţa cu Polonia, în regiunea Hrodna, avanpremieră la alte acţiuni destabilizatoare, nefiind exclusă instituirea stării de război sau incidente armate.

2) Opoziţia vrea ca Lukaşenko să plece, dorind revenirea la normal, dar acest „normal” este greu de definit, chiar şi datorită eterogenităţii acesteia. Nu este o opoziţie unitară (deşi a început o anumită corelare între elementele sale principale, contracandidata Sviatlana Ţikanouşkaia şi Consiliul de Coordonare), ci mai mult o rezistenţă, de la muncitori la tineret şi femei. Această rezistenţă faţă de regimul Lukaşenko are motive economice (unii muncitorii au declarat că „nu mai avem ce pune pe masă”) şi morale („Babka”, dictatorul patriarh bate, arestează şi omoară). Mari segmente ale societăţii nu îl mai vor pe dictator, dar acestea nu sunt unite nici măcar prin principiile de bază ale unei soluţii, ce să mai vorbim de o poziţie politică comună. Instinctiv, se vorbeşte despre normalitatea democratică, dar nimic concret nu a fost elaborat, chiar definirea obiectivului comun riscând să ameninţe atât unitatea opoziţiei, cât şi reacţia negativă a Rusiei. Opoziţia a reuşit două lucruri: 1) contracandidata Sviatlana Ţikanouşkaia a declarat o poziţie politică clară, nerecunoaşterea rezultatelor alegerilor şi a propus o soluţie de rezolvare a crizei; 2) constituirea Consiliul de Coordonare, care încearcă să acoperă, prin personalităţile alese, întreg spectrul social. Opoziţia este sprijinită ferm de Vest, care cere respectarea dreptului la demonstraţii paşnice al populaţiei şi dialogul puterii cu opoziţia. Probabil, opoziţia este consiliată, într-o anumită măsură, de occidentali (Sviatlana Ţikanouşkaia este, în exil, în Lituania), lucru care deranjează Moscova (aceasta a reclamat „implicarea din exterior”). Însă, opoziţia a transmis că nu va depăşi liniile roşii, comunicând că relaţiile cu Rusia nu vor fi schimbate, fapt menit să liniştească Moscova în problema geopolitică a apartenenţei Belarusului la „sfera de influenţă” rusă. Până în acest moment, opoziţia nu au fost contactată de Rusia. Însă, unii reprezentanţi din consiliu au contacte ruse şi asta dă şanse deschiderii unui canal de comunicare cu Moscova. Pentru opoziţie, sarcina principală este să reziste şi să asigure o dinamică mişcării de rezistenţă, în speranţa ajungerii la „avalanşa” de proteste sociale şi economice care să copleşească regimul, asta înainte ca să iasă la iveală diferenţele existente între orientările politice diferite din interiorul său, de la pro-ruşi care doresc accelerarea integrării Belarusului în cadrul Uniunii Rusia Belarus la cei care vorbesc despre democraţie, implementarea căreia va fi greu de realizat menţinând actualele relaţii cu Moscova, deşi nu poate fi exclusă nici această variantă, mai ales după experienţa Armenia. Această mică posibilitate este întrevăzută de o parte din opoziţia belarusă, dar şi de Vest, care a transmis semnalul că „Belarusul nu aparţine Europei”, mesajul fiind că europenii nu doresc integrarea unui viitor Belarus democratic în UE şi NATO. Este greu de crezut că Moscova va da din mână „vrabia Lukaşenko”, chiar dacă ea este în agonie, pe cea de pe gard a opoziţiei, plină de incertitudini şi riscuri, inclusiv de a scoate, în cursul procesului care urmează, Belarusul din sfera de influenţă rusă (compatibilitatea apartenenţei constând chiar în existenţa celor două regimuri autoritare/dictatoriale). Opoziţia încearcă să folosească cadrul legal existent, la chemarea unor reprezentanţi de-ai săi în faţa procuraturii răspunzând prin reclamarea, de către Sviatlana Ţikanouşkaia,  în faţa justiţiei belaruse a falsificării rezultatelor alegerilor de către Lukaşenko (greu de demonstrat, comisia electorală arzând voturile). Oricum, şi justiţia este tot a lui Lukaşenko. Organizată la repezeală, eterogenă şi fără un liant politic ferm, opoziţia are marele avantaj că are un obiectiv unic, plecarea lui Lukaşenko, dar şi dezavantajul că nu are o soluţie politică unitară pentru viitorul ţării, ci doar o seamă de limite autoimpuse.

3) Rusia are ca obiectiv păstrarea Belarusului în sfera sa influenţă, cu sau fără Lukaşenko la putere (acest lucru fiind bine ştiut de Lukaşenko), într-o plajă largă de variante, de la înghiţirea Belarusului la acceptarea, de nevoie, a voinţei societăţii belaruse de a trăi într-un regim, cât de cât, democratic, dar cu suveranitate limitată, acceptând controlul Rusiei asupra deciziilor de politică internă şi externă (fapt asigurat, în prezent, de natura regimului din Belarus). Rusia a păstrat relaţiile cu Lukaşenko aparent intacte, recunoscând rezultatul alegerilor (ocazie cu care a transmis şi preţul pentru sprijin, integrarea în cadrul Uniunii), relansând dialogul cu acesta, acceptând narativul lui Lukaşenko, că demonstraţiile sunt orchestrate din exterior, şi avertizând Vestul să nu se implice în criza belarusă (transmiţând „linia roşie”: Vestul nu are ce căuta în Belarus în nici o formă, nici în sprijinirea opoziţiei, nici în mediere, acesta fiind şi trebuind să rămână în sfera rusă). Moscova nu a luat, încă, decizia de a juca cartea Lukaşenko, aşteptând să vadă în ce direcţie evoluează situaţia, pentru că, dacă acesta nu mai controlează ţara, el nu mai este necesar, chiar şi o intervenţie militară având nevoie de un accept minim din partea populaţiei beloruse. Că Moscova nu a luat, încă, o decizie stă dovadă modul în care media rusă, controlată de Kremlin, prezintă situaţia, în întreaga gamă, de la redarea adevăratei situaţii până la transmiterea narativului lui Lukaşenko (un semnal prost este faptul că un post important rus, Rusia 1 TV, a început să facă paralela cu Maidanul ucrainean). Astfel, un indiciu privind direcţia în care merge Moscova va fi modul în care media rusă va prezenta situaţia. Pe de altă parte, Moscova se confruntă cu pericolul îndepărtării Belarusului, nu şi a pierderii acestuia (având mecanismul OTSC care creează cadrul formal de justificare a unei invazii militare). Deşi nu vrea să vadă, Kremlinul se confruntă cu propria vulnerabilitate, sistemul său politic fiind o uzurpare a puterii, chiar dacă populaţia îşi dă acordul în alegeri mai mult sau mai puţin corecte, pentru că libere nu sunt, iar acest sistem politic rus este compatibil numai cu alte sisteme dictatoriale. Totuşi, Armenia a arătat că se poate o excepţie (într-un caz special în care geopolitica lucrează în favoarea Rusiei, ea fiind garantul existenţei Armeniei în faţa ameninţării externe). Urmează să vedem dacă Moscova are curajul să repete tolerarea unui regim cu accente democratice, dar la graniţa sa vestică, extrem de sensibilă după agresiunea din Ucraina şi desemnarea ca adversar a NATO. Măsurile dure, precum invazia sau sprijinirea necondiţionată a lui Lukaşenko, vor atrage nu numai reacţia dură a Vestului (mergând până la izolare), dar şi adversitatea majorităţii beloruşilor. De aceea, Kremlinul ar prefera ca, într-o completă ermetizare faţă de intervenţia Vestului, să conducă Belarusul la o soluţie politică printr-un proces condus numai de ea, care să asigure fie păstrarea lui Lukaşenko, fie un transfer de putere lent şi fără şocuri, care să implice numai elemente interne fidele, care să îi asigure atingerea obiectivului său politic de păstrare a acestui stat în sfera sa de influenţă, iar Vestul cât mai departe. Moscova va avertiza Vestul, chiar va ameninţa, dacă va fi nevoie, să nu se implice, în nici o formă, în Belarus şi va aştepta să vadă care este cartea câştigătoare.

4) Vestul vrea ca Belarusul să urmeze calea pe care o doreşte, în majoritatea sa, poporul acestui stat, respectiv respectarea legalităţii şi implementarea rezultatelor alegerilor. Chiar dacă ar vrea să ajute direct opoziţia din Belarus, Vestul nu poate, din cauza sistemului ermetic impus de dictator, care nu permite activitatea ONG-urilor, transferul de fonduri şi circulaţia persoanelor. Să remarcă că Vestul a constat, cel puţin iniţial, numai din UE. Aprecierea preşedintelui Trump, că situaţia din Belarus este una tensionată, a fost o constatare neutră, iar ultima sa declaraţie pare un verdict: „se pare că nu există prea multă democraţie acolo, în Belarus”. Trump a anunţat că va vorbi cu preşedintele Putin „la momentul oportun”. Însă, SUA au reapărut decisiv pe scenă prin anunţarea unei viitoare întâlniri între subsecretarul de stat, Stephen Biegun, şi Sviatlana Ţikanouşkaia. UE a acţionat unitar, la ultima reuniune a liderilor săi luând decizia oficială de a nu recunoaşte rezultatele alegerilor din Belarus, de a sprijini dreptul acestui popor de a demonstra paşnic şi de a avea alegeri libere şi corecte şi de a anunţa sancţiuni pentru oficialii implicaţi în reprimarea demonstraţiilor. Europenii au transmis, mai mult sau mai puţin voalat, că nu văd Belarusul pe un traseu european (de unul euroatlantic nici nu se pune problema), acceptând linia roşie geopolitică a Moscovei, dar nu şi pe cea politică: belaruşii trebuie să aibă dreptul la alegerea democratică a liderului lor. Lideri importanţi occidentali au avut convorbiri cu preşedintele Putin, în care au vorbit despre dialog, mediere şi necesitatea respectării deciziei electoratului belorus, Moscova insistând pe „neimplicare externă” în Belarus. Chiar şi propunerea preşedintelui Macron de mediere comună, a UE şi Rusiei, în Belarus nu este acceptabilă pentru Kremlin. Pentru acesta, Belarusul este un teren străin UE şi trebuie să rămână aşa. Dacă UE a fost unitară în reacţia sa, asta nu înseamnă că nu ar putea exista diferenţe de păreri, marii europeni fiind pentru un dialog, având liniile roşii trasate, cu Rusia, în timp ce vecinii Belarusului consideră că, de vreme ce există voinţa populară, acest stat are dreptul să devină o democraţie, indiferent de raportarea lui la Rusia.

În privinţa relaţiilor dintre cele patru părţi ale „pătratului Belarus”, nu există dialog (deci nici recunoaştere!) pe diagonalele Vest-Lukaşenko şi Rusia-Opoziţie. Avem cooperare, în continuitate, bazată pe principiul „dictaturile noastre”, între Rusia şi Lukaşenko şi o angajare democratică a Vestului de partea opoziţiei. Pe latura internă, între Lukaşenko şi opoziţie nu este dialog, iar pe latura externă, între Rusia şi Vest este un dialog al surzilor, pentru că niciuna din părţi nu aderă la paradigma celeilalte, pozitiv fiind faptul că există un dialog, chiar dacă în cadrul acestuia se transmit numai liniile roşii. În final, avem două „pietre tari”, una fiind regimul Lukaşenko, dar care nu s-a dovedit destul de tare ca să strivească rezistenţa din ce în ce mai populară, şi opoziţia, eterogenă şi încropită în grabă, iar rezultatul acestei confruntări nu a fost decis. Dacă Lukaşenko nu reuşeşte strivirea rezistenţei acum, va avea probleme într-un război de uzură, aşa că regimul a amplificat narativul cu ameninţarea externă (care, conform dictatorului, este iminentă ... deşi lipseşte cu desăvârşire). Probabil, scopul este introducerea stării de război, care ar permite o reprimare mai eficientă. Însă, chiar şi aşa, Lukaşenko apare, din ce în ce mai clar, ca o relicvă a trecutului şi, grav pentru el, cam aşa se vede şi de la Moscova. În viitorul apropiat, Lukaşenko va trebui să decidă, dar, indiferent de decizie, nu are şanse mari să păstreze puterea, reprimarea exemplară sau salvarea lui de către Rusia însemnând o criză şi mai mare, mai ales dacă Kremlinul intervine militar. Belaruşii au trecut de punctul în care puteau fi ignoraţi, asta complicând ecuaţia. Atât Rusia, cât şi Vestul, având lecţia ucraineană învăţată, caută să-şi impună obiectivul în condiţiile respectării liniilor roşii trasate de cealaltă parte, dar va fi dificil de găsit o soluţie, obiectivele fiind aproape incompatibile, iar Kremlinul nu poate accepta cedarea unei poziţii pe care o vedea, deja, cucerită. Ultimul dictator din Europa ar putea declanşa ultima mare criză din Europa, înainte ca limesul să fie trasat între UE şi Rusia. De acest lucru se teme atât Vestul, cât şi Kremlinul, care a învăţat că lecţia hibridă aduce ceva victorii, dar duce la pierderea credibilităţii.

Lukaşenko începe exerciţiile militare împotriva unui adversar extern inexistent, ţinta fiind „inamicul intern”, dar pretextul este necesar dictatorului în lupta sa cu rezistenţa născută în rândul poporului pe care îl considera de „oi” (ca şi ţăranii pe care îi bătea la CAP sau opozanţii pe care i-a răpit şi executat), dar care s-au dovedit a fi simpli oameni, adică o forţă îngrozitor de puternică. Oricum, chiar dacă pică Lukaşenko (şi va pica, mai devreme sau mai târziu, nu mai există cale de întoarcere, chiar el şi-a tăiat punţile de salvare: Belarus nu e Rusia, unde imunitatea preşedintelui este trecută în constituţie), belaruşii au şanse, încă, reduse să obţină ceea ce doresc, normalitatea, iar Rusia ar putea avea un rol şi mai mare în Belarus. Să vedem care va fi decizia lui Lukaşenko şi cum va reacţiona Moscova, cea a UE fiind previzibilă, una principială, dar fără efect direct. Opoziţia ştie că trebuie să reziste, în speranţa că cei din jurul dictatorului îl vor trăda când vor vedea că el nu mai controlează situaţia. Moscova urmăreşte evoluţia, mai bine decât Vestul, aşteaptă şi va decide când şi cum va acţiona. Cel mai probabil, urmează o escaladare din partea lui Lukaşenko, care nu-şi mai poate  permite să aştepte.

II. GERMANIA/FRANŢA. Întâlnirea dintre Angela Merkel şi Emmanuel Macron.

Întâlnirea de la Brégançon (20.08) s-a vrut a fi o rundă de consultări de rutină între cei doi pioni importanţi ai UE, Germania şi Franţa, în cadrul căreia să se discută evoluţiile viitoare ale UE şi dosare importante, însă, la acestea s-au adăugat crizele de moment (Coronavirus, Belarus, Liban, Turcia, Mali şi Navalni). Fapt de bun augur, cele două state au o poziţie comună în majoritatea problemelor, de la viitorul UE (mai ales, după succesul fondului de reconstrucţie) la Brexit şi criza din Belarus. În criza din Mediterana de Est, deşi principial, poziţia este aceeaşi, rolul jucat este diferit: în timp ce Franţa s-a implicat direct în sprijinul Greciei, Germania a ales rolul de mediator, păstrând dialogul cu Ankara. 

În dosarele mari, europene, consultările, deşi importante, au rămas în domeniul predictibil, urmând să vedem deciziile luate de cei doi lideri în cadrul viitoarelor acţiuni în cadrul european. Crizele au fost cele care au trecut în prim plan. În cazul Turciei, cele două părţi au transmis poziţia principială, dar abordările vor rămâne aceleaşi, Franţa implicată direct, iar Germania mediator. Nu este rău, de vreme ce această strategie a poliţistului bun şi rău ar putea da roade în deescaladarea tensiunilor din Mediterana de Est (care rămân la cote înalte). Poziţia franceză fusese prezentată, anterior, de către Macron, care declarase că „politica preşedintelui Recep Erdogan este una expansionistă, amestecând naţionalismul cu islamismul, şi este incompatibilă cu interesele europene, fiind un factor destabilizator”. El a precizat că „Europa trebuie să privească lucrurile în faţă şi să îşi asume (un răspuns la această situaţie). Nu sunt pentru escaladare, dar, în acelaşi timp, nu cred într-o diplomaţie neputincioasă. Am transmis un semnal că solidaritatea europeană are un sens”. Franţa a continuat dislocarea de avioane şi nave în regiune. Nu este singura, în Grecia (la Sunda, în Creta) sosind patru avioane F 16 din EAU. Întreaga abordare nu este o surpriză, Turcia fiind percepută ca o ameninţare din ce în ce mai mare de majoritatea statelor din regiune (s-a aflat că şeful Mossad a transmis partenerilor săi arabi că pericolul principal a devenit Turcia, nu Iranul). Cei doi au prezentat poziţia principială comună: ei au respins ameninţările la adresa suveranităţii unor state membre UE. Merkel a subliniat că „ameninţarea la adresa suveranităţii unui stat membru UE este inacceptabilă”. Însă, dincolo de solidaritatea cu Grecia şi Cipru, s-a subliniat „necesitatea dialogului”, Germania primind sprijinul Franţei în medierea pe care o face între Grecia şi Turcia. Aceeaşi Merkel a precizat că „dialogul trebuie să înceapă din nou, tensiunea acumulându-se în Mediterana de Est”. Misiunea germană a devenit mai uşoară, deşi nu pot fi excluse noi escaladări, după ce: 1) Erdogan a anunţat descoperirea de rezerve de gaze în Marea Neagră (nu departe de ZEE bulgară şi cea română), acest fapt reducând presiunea asupra Ankarei generată de lipsa stringentă de resurse energetice. Pentru Ankara, urgenţa prospecţiunilor din Mediterana de Est a scăzut, Erdogan putând folosi această situaţie pentru a reveni la masa negocierilor (deşi, cu Erdogan, nu se ştie niciodată); 2) cele două părţi libiene aflate în conflict au anunţat un acord de încetare a focului. Deşi pe o perioadă limitată, este un semnal că sponsorii acestora, în primul rând Turcia şi Rusia, dar şi unii europeni, Franţa, Italia şi Germania, au ajuns la un minim nivel de armonizare a intereselor.

În criza din Belarus, Macron a propus medierea UE, alături de Rusia, între putere şi opoziţie: „Europa este gata să contribuie la dialog”. Cei doi au arătat deschiderea spre dialog, după ce UE a definit poziţia sa principală şi a impus sancţiuni. Problema este nu numai că Lukaşenko nu acceptă această mediere, dar nici Rusia nu vrea să vadă UE mediind în „sfera sa de influenţă”. Cei doi au reiterat poziţia europeană: „UE trebuie să continue mobilizarea alături de miile de beloruşi care demonstrează paşnic pentru drepturile şi libertăţile lor. Un dialog între autorităţi, opoziţie şi societatea civilă este indispensabil. Sperăm că un asemenea dialog să poată fi realizat chiar de beloruşii înşişi, dar UE este gata să faciliteze acest dialog, dacă rolul nostru de mediator, alături de OSCE şi Rusia, va fi util şi acceptat de beloruşi”. Foarte probabil, deşi ştie că sunt şanse reduse, Franţa şi Germania propun această mediere UE pentru a crea cadrul de cooperare în care Lukaşenko, dar şi Kremlinul nu pot genera uşor pretextul unei escaladări sau intervenţii prin inventarea unei tensiuni Est-Vest în lupta pentru Belarus. Această propunere nu numai că este respinsă de Lukaşenko, dar nu convine nici Rusiei (europenii sunt buni să rezolve predări, când Rusia a impus soluţia, aşa cum a fost în Ucraina, nu în găsirea soluţiei. În spaţiul post-sovietic, acesta ar fi apanajul Moscovei, nu degeaba tot vorbeşte de „vecinătatea apropiată”). Raţionamentul  franco-german este ca UE să facă tot ce este posibil pentru a ajuta Belarusul să devină un stat „normal”, chiar dacă nu are posibilitatea să-l ajute direct.

III. SUA/RUSIA. Negocieri privind controlul armamentelor.

A treia rundă de consultări în problema controlului armamentelor nucleare dintre SUA şi Rusia (16-18.08) de la Viena s-a încheiat fără rezultate notabile, existând divergenţe în câteva probleme cheie, deşi cele două părţi au arătat dorinţa de a extinde acordul New START. Astfel, după trei runde de negocieri, nu sunt semne că s-ar putea ajunge la o înţelegere privind prelungirea acordului. Oricum, decizia ar putea fi pur politică, a unui preşedinte Trump care este angajat în campania electorală.

SUA continuă să ceară participarea Chinei la negocieri, chiar dacă Beijing a respins această cerere. Rusia, interesată să nu antagonizeze China (deşi i-ar conveni includerea Chinei într-un acord), propune, în replică, ca şi Franţa şi Marea Britanie (ceilalţi vestici) să fie prinse în aceste acord. Dar nu acesta este elementul central al divergenţelor. Reprezentantul american, Marshall Billingslea, a declarat că „există anumite domenii de convergenţă, dar SUA şi Rusia rămân pe poziţii mult distanţate într-un număr de probleme cheie. Vrem să ajungem la o prelungire a New START, dar această prelungire nu poate avea loc decât dacă se răspunde la îngrijorările semnificative pe care le avem în legătură cu consolidarea de către Rusia a capacităţilor sale neîngrădite”. Ministrul de externe rus, Sergei Ryabkov, a declarat că „în această etapă, priorităţile celor două state diferă în mod semnificativ. Rusia vrea extinderea New START, dar nu este gata să plătească orice preţ pentru asta”. Rusia a anunţat că este gata să prelungească New START fără precondiţii, avertizând că nu există destul timp (acordul expiră în februarie 2021) pentru a renegocia un acord atât de complicat.  

Cel mai probabil, SUA cer Rusiei atât prinderea în acord a armamentului de nişă care pică sub incidenţa acordului (planorul hipersonic Avangard), dar mai ales a celor puternic destabilizatoare, precum vehiculul subacvatic cu propulsie nucleară şi încărcătură nucleară Poseidon. De asemenea, SUA ar putea cere, în ideea extinderii acordului la întreaga gamă de armament nuclear, şi limitarea încărcăturilor nucleare substrategice (precum cele de pe SSC-8). Rusia nu vrea să discute aceste elemente care îi dau o relativă superioritate ce pare să compenseze avansul SUA în sistemele de apărare antirachetă, ci doar o prelungire a acordului actual. Dincolo de aceste discuţii, probabil că decizia se va lua politic, de un preşedinte Trump care a arătat deschidere faţă de Rusia şi care este în căutare de succese în politica externă, fiind în plină campanie electorală.

V. MACEDONIA DE NORD. Formarea guvernului pro-european.

Liderul social-democrat, Zoran Zaev, a reuşit (18.08) formarea guvernului, el urmând să fie prim ministru pentru întreaga perioadă a mandatului, cu excepţia ultimelor 100 de zile, când această funcţie va fi ocupată de Ali Ahmeti, liderul partidului etnicilor albanezi cu care socialiştii au format coaliţia de guvernare. După reculul reprezentat de modificarea regulilor de integrare în UE, Zaev fiind nevoit să îşi dea demisia după ce nu a obţinut un start clar spre UE în pofida faptului că acceptase schimbarea numelui ţării, acesta revine şi asigură un guvern pro-european care va consolida stabilitatea internă a ţării. 

Partidul Social Democrat/SDSM, şi un partid al etnicilor albanezi, Uniunea Democratică pentru Integrare/DUI au ajuns la un acord de formare a coaliţiei de guvernare care va avea majoritatea în Parlament. Astfel, SDSM are 46 de mandate, iar DUI are 15 mandate, împreună având majoritatea minimă de 61 de mandate (din 120 de locuri în Parlament).  Acestora li se adaugă încă un mandat din partea unui minuscul partid al etnicilor albanezi, Partidul Democrat Albanez, astfel încât majoritatea este de 62 de mandate. Coaliţia de guvernare va avea o opoziţie puternică din partea naţionaliştilor, care au 44 de mandate (cu doar două mai puţine decât SDSM).

Formarea acestui guvern are o semnificaţie deosebită deoarece, cu acesta, Macedonia de Nord se angajează ferm pe drumul integrării europene, fapt benefic atât pe plan intern, unde se creează premizele depăşirii stagnării, dar şi geopolitic, UE şi NATO făcând încă un pas spre stabilizarea prin integrare a Balcanilor de Vest. Însă, realitatea imediată este mult mai dură: Macedonia de Nord este unul dintre cele mai sărace state din regiune, corupţia rămânând o problemă; societatea este divizată de problema schimbării numelui, percepută ca o cedare fundamentală de către naţionalişti; rămân, chiar dacă nu se amplifică, diferenţele dintre majoritate macedonenilor slavi şi a etnicilor albanezi. Pe de altă parte, Zoran Zaev s-a dovedit omul care ştie să construiască punţi. În plan extern, într-o perioadă scurtă de timp, el a reuşit să rezolve problema numelui ţării cu Grecia, să îmbunătăţească relaţiile cu Bulgaria (faţă de care naţionaliştii macedoneni aveau pretenţii teritoriale) şi pe cele cu Serbia. Greul abia începe, integrarea europeană nemaifiind un salt, ci un proces, dar formarea acestui guvern înseamnă închiderea cercului stabilizator NATO-UE în jurul statelor care mai au destule probleme de rezolvat (Serbia-Kosovo şi Bosnia-Herţegovina).  

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 24 - 30.08.2020.

● SUA. John Biden a fost nominalizat oficial de către Partidul Democrat. Făcând echipă cu Kamala Harris, o femeie de culoare, Biden a transmis mesajul că va readuce SUA „la lumină”, unind-o cu soluţii politice de centru. Biden are şanse mari de a câştiga alegerile, reuşind să se plaseze la centru, în pofida unui curent de stânga puternic în cadrul Partidului Democrat. Soluţiile politice propuse de el pot atrage electoratul cheie, cel de centru, fapt care ar putea să îi aducă victoria. Dezavantajul principal al său este vârsta înaintată, adversarii săi transmiţând mesajul, neadevărat, că el ar fi senil. Campania electorală care urmează va fi una dură, preşedintele Trump mizând pe divizare, pe narativului unui Biden senil şi pe acuzele privind iregularităţi în procesul electoral (votul prin poştă). Însă, dacă Biden chiar se arată a fi de centru, el are şanse mari de a deveni preşedinte. Indiferent de cine va câştiga cursa electorală, având în vedere că Donald Trump se va lăsa greu de scos de la Casa Albă, democraţia americană va trebui să treacă un test crucial. Oricum, o bilă neagră pentru Donald Trump este faptul că o serie de foşti responsabili din domeniul securităţii republicani au transmis avertismentul că Trump nu trebuie votat.

● SUA/IRAN. Washingtonul reimpune Iranului sancţiunile ONU, dar este izolat diplomatic. După ce nu au reuşit să obţină continuarea embargoului privind armamentul asupra Iranului, SUA au anunţat că vor impune sancţiunile ONU, deoarece Iranul nu mai respectă acordul nuclear (dar SUA au ieşit din acest acord). SUA s-au lovit de rezistenţa Chinei şi Rusiei, dar şi de cea a Franţei, Marii Britanii şi Germaniei (care au cerut Iranului să revină la respectarea acordului). Momentul este dificil nu atât pentru problema în sine, cât pentru faptul că marile puteri occidentale sunt divizate, SUA fiind izolate de către proprii săi aliaţi. 

● UCRAINA/MAREA BRITANIE. Vizita secretarului britanic al apărării la Kiev a marcat intensificarea implicării Marii Britanii în ajutorarea militară a Ucrainei, acest stat urmând să asigure pregătirea marinarilor ucraineni. Implicarea britanică s-a văzut şi în prezenţa avioanelor de cercetare radioelectronică deasupra Mării Negre, unde interceptările continuă.

● RUSIA. Şi a venit rândul lui Navalni. Îmbolnăvirea subită a opozantului de seamă Aleksei Navalni nu a venit ca o surpriză, existând bănuiala că acesta a fost otrăvit. Navalni şi-a făcut mulţi duşmani în rândul puterii ruse, anchetele sale dezvăluind că serioşii oameni de stat ai Rusiei au acumulat ilegal averi uriaşe. Kremlinul nu are nici un motiv să regrete ceea ce i s-a întâmplat acestuia, întârzierea nepermis de mult a transferului acestuia în Germania justificând această ipoteză, precum şi cea privind otrăvirea lui. Vom vedea care este, cu adevărat, situaţia acestuia, cert fiind faptul că încă un opozant de seamă al puterii a fost redus la tăcere.