I RUSIA. Dialogul oficial al lui Vladimir Putin cu ţara sa.

II SUA. Cutremur la Washington cu unde de şoc în lumea întreagă.

III UCRAINA. Sprijin occidental evident, dar este oare de ajuns?

IV Evoluţii de urmărit în această săptămână.

I RUSIA. Dialogul lui Vladimir Putin cu ţara sa.

Devenit tradiţional, acest dialog al preşedintelui rus cu naţiunea, intermediat de întrebările jurnaliştilor, a devenit un mod de comunicare relativ direct pe care întreaga Rusie îl aşteaptă, la final an. Spectacolul este regizat, în mare parte, prin jurnaliştii mijloacelor media controlate direct de către Kremlin, dar are o notă de originalitate. Ca în fiecare an, V.Putin a atins şi problemele de politică externă şi securitate, cele care ne interesează. În plan intern, V.Putin a fost optimist, prezentând indici economici pozitivi şi vorbind de „prorâv” (progres), dar entuziasmul a lipsit. Că situaţia internă e mai grea decât se prezintă, stau dovadă cerinţele jurnaliştilor din regiuni, prezenţi în sală, de a pune întrebări despre situaţia economico-socială dificilă a populaţiei.

În aspectele de politică externă, poziţiile au fost cele cunoscute, dar a lipsit „încrederea în agresivitate”, V.Putin părând mai mult un patriarh decât „ucenicul vrăjitor”. Atrăgând atenţia asupra faptului că poziţiile prezentate de V.Putin au fost dictate şi de întrebările puse, să recapitulăm pe cele mai importante dintre acestea:

● Controlul armamentului nuclear strategic şi substrategic. În contextul unei întrebări despre pericolul unui război nuclear, V.Putin a remarcat că „aceasta este o realitate serioasă, în condiţiile în care constatăm colapsul sistemului internaţional de control al armamentelor, (declanşându-se) cursa înarmărilor. După ieşirea SUA din ABM[1], un element de bază al neproliferării şi dezarmării nucleare, Rusia a fost obligată să răspundă prin dezvoltarea de sisteme de armament noi şi a propriilor sisteme de apărare antirachetă. Astăzi, se spune că Rusia este în avantaj, fapt adevărat. Asemenea sisteme de armament nu există în lume, ele vor fi ale puterilor dominante, dar nu încă. În acest sens, există un anumit avantaj. În ansamblu, echilibrul strategic este simplu, un element de păstrare a parităţii strategice, nimic mai mult. Astăzi, ei fac un alt pas: renunţă la INF. Ce se va întâmpla? Este greu de văzut cum va evolua situaţia. Iar dacă aceste rachete (cu rază medie de acţiune) vor apărea în Europa, ce ne rămâne de făcut? Fireşte, trebuie să ne asigurăm securitatea luând anumite măsuri. Nu vom căuta să obţinem avantaje, ci doar echilibrul, în vederea asigurării securităţii noastre. La fel stau lucrurile şi în privinţa New START[2] care expiră în 2021. În această problemă, nu se desfăşoară niciun fel de negocieri. (Dacă) nu este necesar, OK, vom trăi şi cu asta. Ne vom asigura securitatea. Dar pentru omenire este foarte periculos deoarece ne conduce către o direcţie periculoasă. O altă tendinţă periculoasă este coborârea pragului de folosire a armamentului nuclear. Există idei, ale unor analişti occidentali, privind producerea de muniţie nucleară miniaturizată, cu utilizare la nivel tactic. Coborârea pragului de folosire poate duce la o catastrofă globală nucleară, acesta fiind un pericol actual. Un alt mare pericol îl reprezintă utilizarea rachetelor balistice cu încărcătură nenucleară. Se pare că SUA au renunţat, dar ideea există, încă. Pericolul constă în faptul că o asemenea rachetă poate fi identificată ca fiind un vector nuclear şi ar putea declanşa o reacţie adecvată. Cred că omenirea are destulă raţiune şi instinct de auto-conservare pentru a nu se ajunge la situaţii extreme”.

V.Putin a prezentat politica nucleară a Rusiei ca pe un răspuns necesar, obligată fiind de paşii făcuţi de ceilalţi. Este adevărat că SUA au fost cele care au renunţat la ABM, având ideea că tehnologia o va ajuta să intercepteze vectorii nucleari (Coreea de Nord a confirmat că această idee nu e greşită). Rusia a fost, însă, cea care a găsit că răspunsul constă în reînnoirea parcului nuclear şi încălcarea INF. Sistemele de răspuns dezvoltate rămân a fi verificate: în esenţă, este vorba de complicarea traiectoriei vectorului/încărcăturii nucleare pentru a împiedica interceptarea sa. Dar SUA nu au căutat să folosească sistemul antirachetă pentru a obţine un avantaj dezvoltând simultan armele sale nucleare ofensive (vă mai amintiţi discursul lui Obama de la Praga). Numai în ultima perioadă a preşedinţiei Obama, în faţa acţiunilor Rusiei (şi ale altor competitori), s-a luat decizia reîntineririi parcului nuclear american. Moscova a furat startul în înarmarea nucleară (dar ambele puteri respectă New START) şi în încălcarea INF. De asemenea, Rusia a fost cea care a coborât pragul nuclear, exersând doctrina escaladării nucleare a unui conflict convenţional. Deşi nu a fost ameninţată (cine a intrat peste Rusia când era împotmolită în Cecenia?), Rusia a dorit să rămână mare putere nucleară tocmai pentru a-şi permite să fie o putere regională agresivă. La urma urmei, nu există nicio bază ideologică pentru o ameninţare din partea Vestului la adresa Moscovei, aşa cum era pe vremea URSS. V.Putin a găsit ceea ce a căutat, degeaba se victimizează. La fel şi în cazul Prompt Global Strike – Rusia se teme că, tehnologic, va fi depăşită şi pregăteşte un răspuns. Problema Rusiei rămâne: ea nu are forţa economică şi tehnologică pentru cursa militară în care s-a angajat şi poate doar forţa nota, în speranţa că va obţine un acord în termenii săi. În rest, chiar V.Putin a dus, prin agresiunile sale împotriva foştilor fraţi din URSS, situaţia acolo unde este acum.

● În privinţa Ucrainei, au fost reiterate elementele cunoscute: incidentul din strâmtoarea Kerci a fost o provocare făcută de preşedintele ucrainean pentru a-şi creşte şansele în perspectiva alegerilor prezidenţiale, în detrimentul intereselor ţării sale. V.Putin a motivat sprijinul financiar acordat populaţiei din Donbass ca fiind o necesitate impusă de faptul că Ucraina a impus o blocadă economică asupra propriului popor. De altfel, relaţiile dintre cele două ţări ar evolua, inclusiv la nivelul schimburilor comerciale, singura piedică fiind rusofobia care circulă pe coridoarele puterii de la Kiev. Dar există canale de comunicare, de exemplu, prin Medvedciuk. Ruperea Crimeei de la Ucraina nu poate fi o anexare rusă de vreme ce locuitorii ei au fost de acord cu ea, iar sancţiunile nu se justifică.

V.Putin reia teza rusă, prezentând efectele ca fiind cauză. Rusia a atacat Ucraina, nu invers, iar această ţară are păcatul de a fi rezistat. Fireşte că, dincolo de excese, Ucraina trebuie să ia toate măsurile pentru a se apăra şi asta explică întreaga situaţie. Cât despre Medvedciuk, „cumătrul lui Putin” nu este decât încă un instrument rus în subminarea Ucrainei, nu parte a soluţiei. Iar Crimeea a fost mai întâi ocupată de către forţele armate ruse, apoi s-a făcut referendumul.

● Politica externă a Rusiei. „Scopul principal al politicii noastre externe este de a oferi condiţii favorabile dezvoltării Federaţiei Ruse, economiei sale şi în sfera socială, pentru a asigura progresul şi întărirea ţării noastre, înainte de toate, astfel încât să aibă un loc demn pe arena internaţională ca un partener egal între egali. Suntem în favoarea consolidării sistemului de drept internaţional, respectării Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi dezvoltarea relaţiilor egale, pe această bază, cu toţi membrii comunităţii internaţionale”. S-a sugerat că, dacă există un centru de unde se vrea să se conducă lumea, acela este Washingtonul. În rest, declaraţiile fireşti: consolidarea relaţiilor cu China (dar evitând comentarea războiului economic sino-american), evoluţii în relaţiile cu Japonia (dar hopul, Kurilele de Sud, nu a fost trecut), Turcia (lăudând moştenirea Ataturk. Oare asta este baza relaţiilor ruso-turce actuale sau uitarea acestei moşteniri?) şi aprobarea retragerii americane din Siria (fireşte, învingătorii pot face, acum, legea lor în Siria) şi Afganistan.

Problema cu ceea ce spune V.Putin este că sună frumos, dar realitatea îl contrazice: de fapt, Rusia vrea să fie între puţinii egali, mai egali decât ceilalţi, care decid soarta altora. Întrebarea este care ar fi argumentul Rusiei, în afară de armele sale nucleare, votul din CS al ONU şi recenta consolidare militară, verificată în agresiuni, că modelul politic, economic sau social nu poate fi. Primii care au simţit cum e cu egalitatea asta sunt ucrainenii şi sunniţii sirieni, atunci când SUA nu au intrat în Siria şi au permis Rusiei să intre (de fapt, mare parte nu mai pot spune, sunt cadavre sub ruinele din Alep). Vom avea ocazia să vedem asta, din ce în ce mai des, de vreme ce SUA se retrag, lăsând Rusiei, Chinei şi puterilor regionale să îşi exercite puterea de egali mai egali decât ceilalţi.

În ansamblu, V.Putin a repetat poziţiile Rusiei, pe care o conduce dictatorial, în problemele de interes. De la satisfacţii declarate (americanii se retrag din multe regiuni ale lumii; Siria a fost pacificată aşa cum au vrut învingătorii; Ucraina e pusă la punct şi trăieşte permanent sub ameninţarea unei noi agresiuni ruse) şi până la neîmpliniri nedeclarate explicit (Rusiei nu îi merge, economic şi social, prea bine; SUA vor răspunde la încălcarea INF, îşi vor reînnoi parcul nuclear şi vor continua dezvoltarea scutului antirachetă, în pofida mult anunţatelor noi arme ruseşti) discursul lui V.Putin a avut o caracteristică nouă: a fost plictisitor, de parcă am fi ajuns la „toamna patriarhului”. Asta până la viitoarea agresiune, care îl va face interesant pe V.Putin, dacă îl va mai face.

În fond, asta este marea întrebare pentru toţi cei care se preocupă de Rusia: va considera Kremlinul că „destul e destul” şi va căuta o altă cale decât cea de confruntare, deşi agresiunea a adus rezultate, însoţită, e adevărat, de un preţ greu de plătit? Şi cum se va reface încrederea reciprocă, dacă înşelarea încrederii a fost o metodă atât de eficientă în războiul hibrid?

II SUA. Cutremur la Washington cu unde de şoc în lumea întreagă.

Nu atât gâlceava preşedintelui Donald Trump cu legislativul şi pericolul blocării funcţionării administraţiei federale prin suspendarea finanţării (pentru că nu i se dau fonduri să construiască „zidul său”), deşi şi ea este periculoasă, a fost evenimentul care a adus consternare în cancelariile occidentale şi nu numai acolo, cât vestea că SUA se retrag, lăsându-şi baltă prietenii, fie ei de conjunctură, precum kurzii şi, în perspectivă, pe cei afgani.

Preşedintele Donald Trump a anunţat (19.12), în mod neaşteptat, că va retrage, într-un ritm alert, trupele americane din Siria şi o parte din cele aflate în Afganistan. Decizia a fost luată fără consultarea cabinetului său, atrăgând demisia secretarului apărării, James Mattis (20.12), unul din pilonii administraţiei şi o garanţie pentru aliaţi că America a rămas America. Acesta a transmis, în scrisoarea de demisie, elementele care l-au determinat să o facă, aproape toate fiind surse de îngrijorare pentru noi, mai ales menţiunea: „o convingere pe care am avut-o întotdeauna a fost că puterea noastră, ca naţiune, este fundamental legată de puterea unui sistem unic şi complet de alianţe şi parteneriate…Trebuie să utilizăm toate instrumentele puterii americane pentru a asigura apărarea comună, inclusiv asigurând o conducere efectivă a alianţelor noastre”. Ori tocmai acest lucru nu a fost făcut, obligându-l pe J.Mattis să-şi dea demisia.

Prima, înainte de toate, este întrebarea: dacă preşedintele D.Trump face un asemenea lucru unor prieteni, fie ei şi de conjunctură, va face asta şi aliaţilor SUA? Oare declaraţiile din campania electorală ale lui D.Trump au rămas politica sa personală pe care o aplică atunci când trece peste sfaturile celor din administraţia sa, cei care îi arată cum este lumea pe care America a păstrat-o în libertate, departe de haos şi prosperă? Oare pornirile sale împotriva NATO vor face din Articolul 5 un paragraf vetust? Nu de altceva, dar fără SUA angajate ferm, situaţia va deveni complicată, ca să folosim un eufemism, pe flancul estic al NATO, mai ales în sud-est, acolo unde au loc războaiele declanşate de Rusia. Răspunsul este că suntem departe de aşa ceva, D.Trump, deşi haotic în decizii, fixându-şi această „linie roşie”.

A doua întrebare este: ce se întâmplă la Washington, cine şi cum conduce SUA, dar şi lumea (aşa cum sugerează adversarii şi cum speră aliaţii)? Cea mai puternică reacţie negativă a venit din partea legislativului american, în frunte cu congresmenii republicani conservatori, aceştia urmând să aibă un răspuns oficial (audieri în problema Siria şi Afganistan). Cum se iau acum deciziile în cel mai raţional centru de putere al lumii, unde dosarul, analiza seacă, în baza intereselor şi valorilor asumate a fost literă de lege până acum? Nu de altceva, dar predictibilitatea, credibilitatea, raţionalitatea şi moralitatea americană erau văzute de multe naţiuni, inclusiv la noi, mai sus decât cele ale elitelor naţionale care le conduc. Asta oferea siguranţa şi încrederea lumii libere în viitorul său. La ce să ne aşteptăm acum? Nu noi suntem primii vizaţi de aceste întrebări, ci mai ales marii europeni (Franţa, dar şi reţinuta Germanie, care, totuşi, nu a mers niciodată atât de departe ca francezii) care s-au izmenit cu iluzii (UE construită ca opoziţie nu numai la Rusia, ci şi la SUA!). O simplă asemenea decizie aiuritoare şi aflăm unde suntem. Edificator, un interviu luat unui oficial german începea cu întrebarea „ce se întâmplă la Washington” şi se încheia cu întrebarea „şi câte submarine avem, cu adevărat, în stare de funcţionare, în acest moment” (la un moment dat, presa germană anunţa că nici un submarin german nu era în stare de funcţionare. Să nu uităm că armata germană rămâne, chiar şi atunci când nu vrea, una dintre cele mai bune ale Europei).

A treia întrebare este ce se va întâmpla după ce SUA se retrag rapid din Siria, şi, un pic mai lent, din Afganistan. În Siria, Rusia şi Iran vor jubila şi îi vor reface ţara lui Bashar (probabil, kurzii vor negocia, în speranţa că vor obţine ceva mai mult decât condiţia de cetăţeni de categoria a doua, aşa cum erau înainte de conflict), iar Turcia îşi va rezolva problemele pe care le-ar avea cu kurzii sirieni (inamici prin deducţie, legându-i de PKK, deşi nu există nici o dovadă că PYD a desfăşurat acţiuni anti-turce în afara de cele în care s-a apărat de atacurile armatei turce pe teritoriul sirian, adică la ei acasă). Franţa, în căutare de „multilateralism”, Marea Britanie şi discreta Germanie nu pot face, singure, mare lucru, decât să îi ajute pe kurzi…să se ajute singuri. Declaraţiile miniştrilor apărării din aceste state au arătat mai degrabă derută, decât un plan alternativ. În Afganistan, va reîncepe, probabil, războiul civil, talibanii având puterea să încurce serios guvernul de la Kabul, dar nu şi pe cea de a uni şi guverna ţara. Negocierile care puteau aduce o pace fragilă cu revenirea talibanilor ca forţă politică, nu militară, la Kabul, nu mai pot da roade dacă aceştia ştiu că SUA pleacă.

Singura speranţă este că, de fapt, Administraţia Trump va „îndulci pilula amară” pe care preşedintele Trump a servit-o kurzilor sirieni şi afganilor şi va tempera, în mare măsură, deciziile acestuia. Ca regulă, atunci când SUA s-au retras în grabă, fără să calculeze consecinţele, a urmat haosul şi/sau teroarea: ultima dată, în Irak, a fost emergenţa ISIS.

Nu mai vorbim de faptul că măsura nu are nici un fel de noimă strategică. Nu acelaşi D.Trump sprijină necondiţionat Israelul şi se pregăteşte de confruntarea cu Iranul? Atunci de ce să pleci dintr-un loc în care puteai să îngrădeşti Iranul şi să exerciţi, indirect, presiuni asupra acestui stat? Să înţelegem că avem un preşedinte care, contrar tradiţiei (preşedinţii americani se temeau de războiul pe care vor trebui să-l înceapă, deşi nu-l doreau) vrea să înceapă un război direct cu Iranul? Sincer, nu credem că există destulă claritate strategică pentru un asemenea act, deşi un Teheran încurajat chiar de aceste decizii va complica şi mai mult ecuaţia regională, aducând noi argumente în favoarea unei intervenţii.

Întrebarea cea mai dureroasă este cea legată de viitorul ordinii mondiale actuale, cea care le-a asigurat, multora, linişte şi prosperitate. Această ordine mondială nu a fost numai cu miere, ci şi cu multe greşeli şi durere, dar, în ansamblu, ea a permis cea mai lungă perioadă de pace şi stabilitate din istoria recentă a omenirii. Dacă luăm alternativele, ele nu plac nici măcar antiamericanilor: redus la tăcere sub întreaga presiune a puterii politice, ca în Rusia, sau supravegheat, respectiv încarcerat (numai pentru că, din start, ai putea să nu corespunzi cerinţelor puterii) ca în China. Până acolo, putem privi mai aproape: Turcia, R.Moldova, chiar şi Ucraina, acolo unde puterea abuzează mai mult sau mai puţin.

De ce nu, apare şi întrebarea dacă prima mare putere morală din istoria omenirii mai poate rămâne aşa cu un lider pe care mulţi din concetăţenii săi îl bănuiesc că ar fi imoral? Răspunsul la această întrebare este „da” (instituţii puternice) şi acest lucru este dătător de speranţe. Să nu tragem prea multe concluzii generale, pe termen lung, în urma unei decizii pripite a unui om, chiar dacă el este preşedintele SUA şi chiar dacă el nu şi-o asumă, liderul lumii libere.

III UCRAINA. Sprijin occidental evident, dar este oare de ajuns?

SUA şi Marea Britanie şi-au arătat sprijinul faţă de Ucraina prin acte explicite. Astfel, în Congresul SUA s-a votat o rezoluţie în care se cere intervenţia SUA în sprijinul Ucrainei, inclusiv măsuri de prezenţă în vederea demonstrării libertăţii de navigaţie în apele internaţionale. De asemenea, SUA vor asigura un sprijin financiar crescut pentru marina ucraineană. Marea Britanie şi-a trimis o navă la Odessa, iar ministrul său al apărării a făcut declaraţii privind sprijinul britanic faţă de acest stat.  

Rusia a reafirmat poziţia sa (marinarii ucraineni nu vor fi eliberaţi, ci judecaţi) şi şi-a consolidat dispozitivul militar din Crimeea. O întreagă escadrilă de avioane de vânătoare Su27/Su30 a fost dislocată (22.12) la baza aeriană de la Belbek. Ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, a sugerat că Ucraina ar pregăti o provocare lângă Crimeea în această perioadă. 

De fapt, Rusia nu se teme de o provocare ucraineană, pe care ar rezolva-o exact ca pe prima, ci de o complicare a situaţiei printr-o prezenţă, simbolică sau directă, a occidentalilor, de la o formă simplă (reprezentanţi NATO, UK sau SUA la bordul navelor ucrainene[3]) la o prezenţă navală americană. Dar fiecare din acestea au motive să nu escaladeze tensiunile. Acesta este, cel mai probabil, scopul consolidării rapide a dispozitivului militar rus în Crimeea. Paradoxal, este o măsură defensivă a unei puteri agresive care vrea să strivească în tăcere Ucraina, îngrijorarea provenind din faptul că aceasta ţipă, este auzită, şi ecuaţia s-ar putea complica serios dacă Vestul îşi face prezenţa, fie şi simbolic.

Centrul de greutate al acţiunilor ruse este strâmtoarea Kerci, respectiv Marea Azov. Dovada este atât dislocarea din Sevastopol spre Marea Azov a unei fregate din clasa Admiral Grigorevici, cât, mai ales, a unui număr atât de mare de avioane multimisiune dislocate rapid în Crimeea. Rusia ar putea începe misiuni de hărţuire a avioanelor americane de cercetare electronică. Deşi au existat, din nou, activări ale reţelei radio a aviaţiei strategice ruse, semn că s-au exersat misiuni tactice limitate, aceasta nu şi-a făcut, încă, apariţia în spaţiul Mării Negre. Prezenţa unui avion A 50, de curând, în Crimeea, poate fi interpretată acum ca fiind o pregătire pentru asigurarea supremaţiei aeriene, respectiv interceptarea, în condiţiile unei eventuale prezenţe aeriene occidentale. Un alt indice este exerciţiul de apărare antiaeriană, dar şi dislocarea în teren a sistemului de interceptare şi bruiaj cu rază lungă de acţiune Murmansk BN.

Suplimentar faţă de grijile de moment, consolidarea militară a Crimeei „strânge cercul” în jurul Ucrainei pe uscat şi consolidează capacităţile aeronavale care pot asigura o blocadă navală împotriva Ucrainei în vestul Crimeei, în proximitatea noastră. Acum, Crimeea s-a dezvoltat, în ansamblul ei, ca o a treia direcţie de atac asupra Ucrainei, alături de cele din est, respectiv din nord-est, fiind cea mai periculoasă pentru situaţia unui război limitat având scopul de creare a Novorossiei.

Dar nu există semnale privind iminenţa unei acţiuni ofensive a Rusiei. Astfel, separatiştii au renunţat la alarmarea trupelor, amânând data începerii „ofensivei ucrainene” (pretextul alarmării). O idee asupra unui posibil moment ofensiv ni-l dă pregătirea diplomatică: Serghei Lavrov a reluat declaraţiile în care vorbeşte despre „regimul fascist” de la Kiev care ar fi rupt de popor, adăugând, cu o sinceritate necesară, că Rusia nu poate recunoaşte republicile separatiste din Donbass pentru că ar pierde Ucraina. Cel mai probabil, un moment pe care Kremlinul îl vede ca fiind propice pentru a mai tulbura apele în Ucraina sunt viitoarele alegeri prezidenţiale (de altfel, V.Putin vorbind despre candidaţi, a adus în discuţie şi pe Iuri Boyko, care s-ar cam potrivi planurilor Kremlinului).

Pentru moment, Rusia aşteaptă următoarea mutare a Ucrainei, care vrea să internaţionalizeze problema strâmtorii Kerci şi a Mării Azov. Probabil, occidentalii nu vor merge până acolo încât să trimită oameni la bordul navelor ucrainene, nu mai vorbim de nave spre strâmtoarea Kerci, fie şi pentru că ar da curs unei iniţiative ucrainene fără să aibă la bază nicio strategie de continuare. Probabil, aceştia vor căuta să calmeze lucrurile, respectiv să obţină de la Rusia navigaţia liberă a navelor comerciale spre porturile ucrainene din Marea Azov şi eliberarea marinarilor, respectiv a navelor ucrainene. Cu atât mai mult cu cât nici ucrainenii nu se lasă, forţând nota cu votarea legii privind schimbarea denumirii bisericii ce ţine de Moscova în „Biserica rusă”. Nu prea e loc de compromis şi ambele părţi ştiu asta. Din această perspectivă, nu sunt motive de optimism privind o rezolvare paşnică a acestui conflict.

IV Evoluţii de urmărit în această săptămână.

● SUA. Este interesant de urmărit cum se va rezolva disputa dintre preşedinte şi legislativ în privinţa refuzului său de a asigura finanţarea guvernului. De asemenea, trebuie urmărite reacţiile la decizia lui Trump privind retragerea trupelor din Siria, respectiv Afganistan, şi în ce măsură aceasta ar putea să fie atenuată. Şi, cine va fi numit secretar al apărării?

● SIRIA. Ce se va întâmpla cu adevărat pe teren? În ce măsură vor pleca trupele americane, în ce ritm, şi ce impact va avea acest lucru. De asemenea, ce va face Turcia: când şi unde va ataca, după ce va fi aşteptat să plece soldaţii americani? Ce vor face kurzii prinşi între un ISIS încă neeliminat complet şi o ofensivă turcă, precum şi presiunile Damascului. Vor negocia cu Damascul, se vor retrage din faţa ISIS (să o rezolve Damascul şi iranienii, tot vor prelua rafinăriile şi câmpurile de petrol) şi se vor concentra să se apere de turci?

● UE. La o recapitulare, stăm încă bine. Franţa a ieşit din criza „vestelor galbene”, dar marele dialog abia acum începe. Italia a renunţat la fronda anti-europeană, găsind o cale de compromis. Marea Britanie caută, iar soluţia ar putea fi mai bună decât ne aşteptăm. Polonia a bătut în retragere în problema judecătorilor şi revine acolo unde îi este locul. Germania a regăsit stabilitatea, cu Angela Merkel şi clona sa asigurând tranziţia. Socialiştii spanioli au descoperit că separatismul catalan este periculos în sine şi vor aborda problema serios. La Budapesta, V.Orban vede, în rezumat, viitorul său. Evoluţiile din această săptămână vor da o imagine asupra evenimentelor de anul viitor din UE.  

● SERBIA – KOSOVO. Până la jumătatea lunii ianuarie, când V.Putin vine la Belgrad ca să discute „toate problemele”, preşedintele Vucici caută soluţii la provocarea Pristinei privind taxele introduse pentru sârbii de la nord de Ibar. Scrisoarea lui D.Trump este descurajantă pentru iluzia sârbă a negării existenţei statului kosovar, dar încurajatoare în privinţa găsirii unei soluţii. Mai trebuie ca SUA să preseze, cu adevărat, Pristina spre o soluţie de compromis.

 ● CHINA – SUA. Marea bătălie globală este aici. Beijingul a transmis un mesaj de încredere politică (nu căutăm hegemonia, dar nu ne lăsăm conduşi de nimeni), caută să facă concesii economice suportabile pentru economia sa şi ia toate măsurile pentru a rezolva afrontul arestării unui lider economic important (inclusiv prin arestarea unor cetăţeni canadieni nevinovaţi, „la schimb”). Administraţia Trump renunţă la ultimii „adulţi din cameră” şi, cu un preşedinte dezlănţuit, presat de ancheta lui Mueller, caută o victorie, măcar parţială în acest război comercial. Beijingul va observa, desigur, acest „măcar parţială” şi va muta adecvat, mai ales că are propriile vulnerabilităţi. Urmează să înceapă negocierile care vor decide viitoarea superputere economică.